Vremea oliţei

Jul 13, 2012 by Carla

A sosit şi la noi, în cele din urmă.

Pentru mine e un mare bau-bau şi, recunosc, de teamă şi din comoditate am amânat cât mai mult acest moment. Nu-mi imaginam moment al copilăriei fetelor mai înfricoşător ca acesta, în aceşti primi ani de viaţă ai lor…. Mă simţeam pregătită pentru orice altă provocare, dar nu pentru a  renunţa la confortul unor scutece pe care nu trebuia decât să le schimb. 🙂 Bine-înţeles, temerile mele nu au avut decât rolul de a-mi submina încrederea că şi la noi se poate întâmpla totul natural şi lin, cum tot aud şi citesc că se întâmplă la alţii.

Pentru că mă învârt (virtual) într-un cerc larg de mame cu copii de vârstă apropiată de cea a fetelor mele, în ultima vreme am citit despre o mulţime de experienţe de acest fel. Majoritatea copiilor s-au dezvăţat de scutec rapid, fără incidente, în numai câteva zile sau săptămâni. Unii chiar într-o singură zi, în momentul când s-au declarat pregătiţi să renunţe la pampers.

Cred cu tărie că pentru succesul deplin al acestei tranziţii de la scutec la oliţă  cuvântul cheie este “pregătit”. Cred că atâta vreme cât copilul nu înţelege ce are de făcut, nu conştientizează că-şi poate controla corpul în acest fel, orice alt fel de antrenament nu este decât o declanşare a unui reflex de tip pavlovian. Am văzut copii de numai 1 an şi câteva luni “antrenaţi” să facă pipi sau caca atunci când li se punea oliţa sub fund, însă odată ce simţeau nevoia de a face ceva şi nu aveau oliţa sau wc-ul la dispoziţie (de altfel, nu ştiau nici să ceară acest lucru), făceau pe ei, fără a avea capacitatea de a “se ţine” voluntar. Pe de altă parte am văzut copii ţinuţi întreaga vară fără scutec, dar care au continuat să facă pe ei fără să acorde nicio importanţă murdăriei şi fără a manifesta vreun interes pentru oliţă.  Mie ambele variante mi-au transmis doar că acei copii nu erau pregătiţi să facă acest pas, indiferent de ambiţiile, speranţele, răbdarea şi bunele intenţii ale părinţilor lor.

În particular, niciodată nu m-a interesat argumentul extrem cum că “dacă un căţel de câteva săptămâni poate fi dresat să-şi facă nevoile afară, de două ori pe zi, cum să nu înveţe un copil de 1 an să folosească oliţa”. Copiii mei nu sunt căţei şi, fiziologic vorbind, au alt ritm al funcţiilor interne ale organismului, nu vor fi “dresaţi” să-şi facă nevoile dimineaţa şi seara şi nici nu vom funcţiona pe principiul unor comenzi declanşatoare de reflexe mecanice.

Un argument la fel de deplasat mi s-a părut mereu a fi şi cel al “vremurilor noastre”, când mai toţi copiii ştiau deja, la vârsta de 1 an, să folosească oliţa. Într-adevăr, eram forţaţi să facem asta, într-o perioadă a apei calde raţionalizate, a scutecelor de finet şi bumbac, a reîntoarcerii mamei la muncă după 6 luni şi a integrării copilului în colectivitate încă din mica bebeluşie. Şi da, poate că nici nu ne-a dăunat la vezică această necesitate de a renunţa precoce la scutece, dar acest lucru se întâmpla din cauza rigorilor acelei perioade şi tot o forţare a ritmului natural de dezvoltare a copilului rămâne pentru mine, indiferent cu câtă blândeţe s-ar fi făcut acest antrenament. Am convingerea că la acea vârstă alegerea este doar a părinţilor, nu a copilului. Şi nu aşa funcţionează lucrurile în familia noastră.

Apropos, un amplu articol referitor la pericolele antrenamentului la oliţă început prea devreme vă recomand să ciţiţi aici: The Dangers of Potty Training Too Early.

La 11 luni, primul (şi singurul) caca la oliţă.

Revenind la noi, pe unicul considerent al economiei de scutece, undeva în primul an de viaţă al măzărichilor am achiziţionat două oliţe. Fetele stăteau deja bine în fund şi, pentru că obişnuiau să facă caca imediat după laptele de dimineaţă, am încercat să le pun la oliţă anticipând momentul. Nu aveam absolut nicio pretenţie de la fete să înţeleagă ce facem noi acolo, voiam doar să salvez două scutece zilnic. Rezultatele au fost nule; o singură dată s-a întâmplat să cadă în oliţe ceva. Ne-am jucat odată la câteva zile cu oliţele, am “citit” cărticele şi am făcut schimb de jucării între noi, însă curând fetele s-au plictisit şi am pus ustensilele la păstrare, fără niciun regret. Fetele aveau 11 luni şi nu conştientizau în niciun fel  ce înseamnă “caca” sau “pipi”, deşi verbalizam subiectul la fiecare schimbare de scutec.

Întreaga vară ce a urmat am uitat de oliţe… fetele abia ce împliniseră 1 an, erau fascinate de noile achiziţii motrice, mersul în picioare le ocupa întreaga atenţie şi, în continuare, nu manifestau niciun interes pentru ceea ce făceau în scutece şi nu erau deloc deranjate de purtarea lor. Citisem că, premergătoare momentului de folosire a oliţei, va fi perioada în care copilul se va ascunde într-un loc retras pentru a face caca, jenat de privirile celorlalţi, acesta fiind primul semnal că rotiţele conştientizării procesului defecaţiei se pun în mişcare.

Am urmărit acel moment până în prezent, după împlinirea vârstei de 2 ani a fetelor. Nu s-a întâmplat niciodată ca vreuna să se ascundă sau să caute un loc ferit pentru a umple scutecul. Între timp, în ritmul lor, au învăţat să spună “Caca!” exact în momentul când ochii mijiţi şi poziţia uşor lăsată pe vine sugera clar întocmai ce făceau… Le-am prezentat oliţele în varii ocazii, au înţeles cu uşurinţă pentru ce folosesc dar nu au dorit să le probeze, nici măcar în joacă.

La începutul acestei veri, odată cu venirea căldurii, m-am hotărât totuşi să “forţez” puţin momentul începerii antrenamentului, având speranţa ca până în toamnă să uităm de scutece, măcar pe perioada zilei. Intuiesc că, lăsate absolut natural să ceară ele oliţa, ar fi făcut-o undeva în toamnă-iarnă, după vârsta de 2 ani şi jumătate, când temperaturile din casă ar fi îngreunat puţin procesul şi udatul chiloţeilor ar fi fost o modalitate mult mai stresantă de a trece prin această etapă.

Le cumpărasem, încă din primăvară, o mulţime de chiloţei coloraţi, piesele de rezistenţă fiind nişte “exemplare” minunate cu Peppa Pig, pe care aveam intenţia să le folosesc în scop uşor şantajist, pe modelul “Nu vrem s-o udăm pe Peppa, nu-i aşa? Dacă udăm chiloţeii cu Peppa trebuie să-i dăm jos şi să-i spălăm şi nu-i mai aveţi să-i purtaţi până se usucă…” . Tot citisem eu că treaba asta cu personajele preferate funcţionează, însă fetele mele n-au avut niciun regret în a-i uda pe Peppa şi pe George cot la cot (sau să spun fund la fund?) cu ceilalţi chiloţei cu liniuţe şi bulinuţe…

Aşa că am decis să iau oliţele de toarte şi să pornim la drum. Nu a fost greu deloc, pentru că deja fetele umblau prin curte, marea majoritate a timpului, mai mult goale decât îmbrăcate,  deci le-am lăsat fără scutece şi fără să-mi pese când şi unde făceau câte un pipi. Odată intrate în casă, însă, aveam momente în care alternam chiloţeii cu folosirea pampersului, atunci când nu puteam fi atentă la ele, când găteam în bucătărie, când eram ocupată cu alte treburi şi mi-ar fi scăpat momentele când aveau nevoie de oliţă.

În continuare fetele au evitat folosirea oliţei. Afară fiind, uneori se distrau fugind în iarbă şi făcând câte un pipi în aplauzele mele, dar în genere – fie că erau în curte sau în casă, îşi dădeau drumul pe ele, uneori spunându-mi ce s-a întâmplat, alteori lăsându-mă să descopăr bălţi mici prin toată casa… Ah, oroare! Primul caca întins pe tot covorul din living m-a făcut să-mi stea inima în loc. Am curăţat strângând din dinţi, încercând să-mi imaginez cât va dura până să mă lase nervii şi cât va dura până să ajungem să folosim oliţele la fel ca alţi copii… 🙂

M-am chinuit aşa preţ de vreo două săptămâni şi multe accidente de tot felul, până când mi-am dat seama că greşeam enorm, iar asta în două feluri: odată că nu-mi făcusem curaj să le las permanent fără scutec în timpul zilei, iar în al doilea rând pentru că eram stresată prea tare de ceea ce încercam să fac şi, oricât de tare m-aş fi prefăcut în faţa fetelor şi aş fi ascuns de ele ceea ce simţeam (nervi când făceau pe jos, supărare că nu vor să mă asculte şi să încerce oliţa, frustrare că metoda mea cu explicatul şi povestitul nu funcţiona), ele reflectau ca o oglindă sentimentele mele negative. Începeau să plângă dacă le “forţam” să se aşeze pe oliţă, îmi strigau “Nu nu nu nu nu!” când mă vedeau cu oliţele în mână, fugeau de mine prin casă când încercam şă le pun scutec, parcă pentru a mă enerva şi mai tare.

După două săptămâni am privit în urmă şi imaginea de ansamblu m-a înfricoşat: nu numai că nu înregistrasem niciun progres, dar aveam impresia că pentru fete devenise o mult-râvnită joacă făcutul pe ele, pentru că insistasem prea mult pe subiect şi pentru că folosisem de prea multe ori imperativul “Trebuie să spuneţi când vă scapă pipi / caca… Trebuie să faceţi la oliţă… Trebuie să… “

Primul somn de amiază fără scutece, 9 iulie 2012

Aşa că, într-o după-amiază, am tapat patul mare cu două cearşafuri absorbante şi le-am pus pe fete la somn doar în chiloţei. Înainte de a adormi le-am spus o povestioară despre două fetiţe care au crescut şi au scăpat de scutecel şi nu le-a mai fost cald la funduleţ bla-bla… şi, surpriză. După un somn neobişnuit de lung, de mai bine de 3 ore, s-au trezit complet uscate şi dornice să facă repede un pipi la oliţă, imediat ce s-au trezit. Nati s-a grăbit atât de tare, încât nici n-a mai apucat să-şi dea chiloţeii jos când s-a aşezat pe oliţă 🙂 …  dar a fost atât de încântată de  reuşita ei, încât până seara mi-a tot povestit cum “io păcut pisi oiţă, bezi, mama? da? io ţeţiţă maie… păcut pisi oiţă…”

După 3 ore, încă uscate…

În acea seară, ieşind la joacă în afara curţii, am avut multă bătaie de cap să le conving pe fete că ar fi mai bine să plecăm afară cu scutece, nu doar în chiloţei… Nu voiam să port cu mine haine de schimb, gândindu-mă că e prea repede să ne forţăm “norocul” în acest fel. Cea de-a doua surpriză a fost că, după aproape 3 ore, la întoarcere, ambele fete aveau scutecul uscat şi au cerut oliţele să facă pipi. Urmează deci, din zi în zi, şi acest pas. Luând de bune experienţele altor mame pe care le apreciez, am considerat că o deprindere progresivă cu oliţa va fi mai eficientă decât forţarea dintr-o dată a notei, în toate situaţiile… am preferat, deci, să parcurgem o etapă intermediară de folosire a oliţei acasă, înainte de a ieşi fără scutec în oraş.

Timp de încă două zile n-am avut absolut niciun accident. Fetele se întreceau una pe alta în a folosi oliţa, în casă plutea o euforie generală, fiecare “reuşită” era sărbătorită cu aplauze, felicitări şi încurajări ître ele şi eram pe cale de a scrie repede acest text, în care să mă laud că şi pentru noi minunea s-a întâmplat într-o singură după-amiază. 🙂

Dar am avut înţelepciunea să mai aştept, pentru că începând cu cea de-a treia zi am recidivat din nou la cârpe şi urmărit semne ude prin casă. Cred că după distracţia celor două zile pline, fetelor nu li s-a mai părut atât de interesant să ceară oliţa, uneori acceptând să facă în ea, alteori refuzând-o cu înverşunare, pentru ca în următorul minut să facă pe ele râzând…

Diferenţa este că eu m-am relaxat total. Nu mai am aşteptări atât de mari de la ele, nu mă mai deranjează să spăl şi să şterg în urma lor, nu mai fac mare caz de accidentele petrecute, pentru că ştiu că acum totul ţine de dispoziţia lor, ele înţelegând foarte bine ce trebuie să facă. Şi avem zile mai bune – în care seara constat că nu a trebuit să curăţ nimic în urma lor, zile mai rele – în care se imită una pe cealaltă, făcând oriunde numai în oliţe nu… Am avut accidente tragi-comice, de exemplu un pipi întins de Nati pe toată faţa şi tot părul, în timp ce eu eram ocupată cu pisica… sau mai mulţi pipi răsturnaţi cu tot cu oliţe, din exces de zel, fetele insistând să ducă ele singure oliţele la baie… Am avut bălăceală cu picioarele în oliţă, scăpat jucării sau suzete în ele, am avut şi un “pietroi” descoperit întâmplător în spatele unei canapele, după cine ştie câte zile… iar altul “ascuns” în portbagajul unei maşinuţe… Dar am râs, am curăţat totul, am povestit cu fetele pe marginea acestor incidente şi am rămas cu încrederea că vom depăşi rapid şi acest hop.

Nu ştiu încă în ce fel vom proceda cu scutecul de noapte, fetele beau seara câte un biberon de lapte şi nu reuşesc să rămână uscate până dimineaţă. Auzisem atât opinii cum că renunţarea trebuie făcută  deodată, atât ziua cât şi noaptea, eventual cu formarea unui obicei de a trezi copilul în toiul nopţii pentru a-l pune la oliţă aşa adormit cum e, în contradicţie cu  teoria conform căreia abia mult mai târziu, după vârsta de 3 ani, copilul este pregătit fiziologic să se trezească atunci când simte că trebuie să urineze sau să “se ţină” până dimineaţa, la trezire. Intuiţia îmi spune, acum, să merg pe cea de-a doua variantă, folosind în continuare scutece pe timpul nopţii. Nu vreau să le stric fetelor somnul pentru a le crea un reflex de a face pipi la comandă, nu vreau nici să le elimin laptele de seară – care le place atât de mult, nu vreau nici să spăl zilnic aşternuturi. 🙂 Aşa că le aştept pe ele să-mi spună că sunt “tetiţe mai”!

Bine-înţeles, suntem foarte departe de a spune că am scăpat de scutece… Încă nu am experimentat ieşiri în afara curţii, ca să vedem dacă cer să facă pipi sau vor face pe ele, preocupate fiind cu joaca… Sunt indecisă, aş vrea să achiziţionez unul sau două rânduri de chiloţei speciali pentru antrenamentul la oliţă, sunt chiloţei cu un strat de material impermeabil la exterior, care se udă şi trebuie schimbaţi ca un chiloţel normal, însă nu permit lichidului să se scurgă afară, evitând astfel murdărirea atunci când suntem plecaţi undeva… Au un preţ destul de ridicat (asemenea scutecelor lavabile) şi, în speranţa că nu-i vom folosi foarte multă vreme, par o investiţie nu foarte potrivită, însă cred că m-ar scuti de mult stres şi multe neplăceri atunci când ieşim… şi avem în faţă o perioadă încă lungă de “emoţii” la drum lung.

Nu în ultimul rând, mă îngrijorează puţin deprinderea de a face şi caca la oliţă, căci sesizez că cele două procese nu sunt la fel de uşoare pentru fete şi, dacă pentru pipi se duc şi se aşează voluntar la oliţă, pentru caca trebuie să fiu eu cu ochii pe ele, să prind momentul când se pregătesc să facă (de obicei anunţă cu 2-3 secunde înainte de a se murdări) şi să le vâr oliţa sub fund în ultimul moment… Dar a ajuns să mi se pară mai uşor să adun şi să curăţ “căcărezele” de prin casă, în loc să tot spăl şi să dezinfectez la pete ude peste tot… 🙂

Am citit, între timp, şi despre oliţa de voiaj, care m-ar scuti pe mine de angoasa fugitului la baie în cele mai nepotrivite momente (de exemplu, în mijlocul unui hypermarket aglomerat). Dacă iniţial mă speriase preţul său de pe Amazon (respectiv al variantei de la Mothercare), ulterior am găsit şi la noi o variantă complet acceptabilă ca preţ, pe care am comandat-o just in case şi o aştept să sosească din zi în zi.

Aşa arată experienţa noastră cu oliţele, pentru care nu am nicidecum vreo reţetă de succes, însă pot spune cu mâna pe inimă că relaxarea şi răbdarea mea sunt cel mai bun barometru pentru fete, pentru răspunsul lor pozitiv la aşteptările mele. După problemele primelor două săptămâni, privesc acum în urmă la ultimele zile petrecute fără pampers şi categoric simt că facem progrese, că fetele sunt interesate real de a învăţa să folosească voluntar oliţa… le văd din ce în ce mai atente la semnalele corpurilor lor, le văd strângând picioarele atunci când le scapă pipi şi anunţându-mă, pentru ca apoi să se ţină secunde bune, până când le aşez pe oliţă. Le văd receptive, atunci când ele simt nevoia, chiar şi la întrebările mele gen “Faci un pipi la oliţă, ca să putem să ne jucăm fără griji mai departe?” atunci când trec mai bine de două ore fără ca vreuna dintre ele să facă ceva.  Ce-mi pot dori mai mult de atât de la aceste fetiţe atât de empatice, atât de înţelegătoare şi “ascultătoare” cu mămica lor?!

Vă recomand, la final, câteva articole foarte utile care descriu experienţa antrenamentului la oliţă a trei dintre cunoştinţele mele virtuale, texte (şi comentarii) care pe mine m-au ajutat mult:

Antrenamentul la olita, sau cum am invatat sa comunicam – Ra, 2 ani şi 7 luni.

Degeţica în training. Toilet training – Degeţica, la 1 an şi 10 luni, prima încercare.
Trainingul la oliţă- Continuare – Degeţica, partea a II-a.

Despre oliţă – Hunii, la 2 ani şi 10 luni.

________________

Foto: ©jocurban.ro