Vai de curu’ nostru!

Jul 4, 2011 by Carla

E prea devreme să mă gândesc la bac-ul măzărichilor, deşi grădiniţa – de unde începe, în fapt, şirul deşertăciunilor – nu e deloc atât de departe de ele pe cât aş vrea eu să fie de bula de fericire a vieţii noastre.

Nu intenţionam să comentez pe marginea scandalului naţional al “picaţilor” la bacalaureat… n-a fost nicio surpriză pentru mine, după cum probabil nici pentru voi… Dar lecturând azi blogurile din reader, am găsit un clip cu totul hilar vis-a-vis de tot acest circ mediatic, pe care am vrut să vi-l împărtăşesc! 😀

So… via Gramo, câteva impresii despre bac…

Fleurdulys a remarcat, la rândul ei:

Mai adineauri am trecut pe la magazin si am auzit o tipa care vorbea la telefon si spunea:

-A, nu fii suparata ca n-ai trecut, niciunul dintre prietenii mei n-au luat bacul acum.

Adica plm, nu-i mare chestie, mai distreaza-te pana la toamna cand il dai din nou.
Desigur, de vina-i Ministerul Educatiei. Pentru ca nu i-a lasat sa copieze. Adica reforma reforma dar sa stim si noi.

Deschideti ochii. Astia-s viitorul. Nu e nimeni de vina pentru ca sunt prosti. Prostia nu-i un defect asa mare cand nu-i insotita de fudulie. 😉 Insa-i nasol ca sunt si prosti si nici nu stiu sa faca nimic. Pentru ca una e sa fii prost da’ sa ai o meserie gen sculer matriter si alta e sa fii prost si sa vrei sa te faci piarista sau manager de proiect (orice ar insemna asta?!). Si sa n-ai nici bacu’ luat.
Probabil o sa devina cu totii antreprenori. Sau bloggeri. Hihi.

Nu în ultimul rând, mai în glumă mai în serios, Richie se referă la liceele româneşti ca fiind “pepiniere de mediocritate“, formulare care m-a uns la suflet ca un balsam pentru toată amărăciunea “întâmplărilor” acestor zile – dacă incultura şi dezastroasa realitate a învăţământului românesc pot fi numite întâmplări.

Pe mine una mă sperie teribil toate aceste lucruri… şi nu de ieri – de la publicarea rezultatelor, ci de ani buni… de când youtube-ul abundă de filmuleţe făcute cu telefonul mobil despre cât de “cool” sunt liceenii care îşi înjură profesorii, îi ameninţă, îi îmbrâncesc, îi scuipă etc… Mă sperie comentariile agramate (mascate de tot felul de abrevieri şi kk-ări) de dedesubtul pozelor de pe facebook ale puştilor şi puştoaicelor, peste care dau întâmplător… Mă sperie teribilismul acestor tineri, care nu se mai distează îmbătându-se bine la un chef de apartament, ci inhalând etnobotanice prin toţi porii şi apoi înjunghiindu-se pentru fundul gol al vreunei piţipoance fără buletin…

Mă sperie, şi mai tare, să văd copii de clase primare etalând telefoane mobile mai scumpe ca un tv cu ecran plat, care apoi se miră că sunt jefuiţi şi nenorociţi la colţ de şcoală, chiar de colegii lor mai mari.

Mă sperie generaţia de părinţi nu cu mulţi ani mai mare ca mine, ce au “procreeat” în anii imediat următori Revoluţiei şi care, în opinia mea, au fost cu totul absorbiţi de un stil de viaţă complusiv, fiind primii ce şi-au crescut copiii cu toate “bunătăţile” proaspăt apărute pe rafturile magazinelor şi cu toate “libertăţile” la care ei nici n-au visat. Faceţi un calcul simplu, copiii lor sunt acesti analfabeţi care acum dau bac-ul, crescuţi  – din păcate nu şi educaţi – într-o nouă societate: modernă, liberă şi democratică… O societate a noastră, creată de noi şi hrănită cu propriile noastre valori, monstruoasă, căreia îi aparţinem volens nolens cu tot cu ai noştri copii!

Aceşti tineri sunt cei care, în câţiva ani, vor trece mare parte şi printr-o facultate, iar cândva vor ajunge să opereze pe cord deschis, să proiecteze avioane sau pur şi simplu să schimbe frânele maşinilor noastre. Nu-mi spuneţi că aceste meserii sunt rezervate elitelor… căci, în opinia mea, ei vor fi elita, ei se vor alege ca fiind cei mai buni dintre cei proşti şi-mi amintesc acum de diriginta mea din gimnaziu, care ne repeta mereu, îndrumându-ne către performaţă şcolară şi către admiterea la licee cât mai bune din oraş: “Mai bine prost într-o clasă de copii buni, decât deştept într-o clasă de mediocri”! Adevărata elită va fi absorbită cu totul, copiii studioşi vor fi marginalizaţi din ce în ce mai mult, umiliţi, agresaţi, anulaţi. Şi toate acestea se vor întâmpla cu participarea pasivă, dar complice a “societăţii”, prin toate canalele ei. A noastră, de fapt.

Cobor şi mai mult şi mă gândesc la Gigel – băieţelul drăgălaş de la grădiniţă, care loveşte mereu copiii şi le smulge jucăriile, pentru că tata i-a spus că cel mai puternic e şi cel mai bun – sau invers, iar tatăl lui îi aduce mici atenţii domnişoarei educatoare, ca să închidă ochii la derapajele lui Gigel, pe motiv că “aşa e el, mai înfipt!”… Nu vreau să-mi împrietenesc fetele cu Gigel şi nu vreau nici să le las să se joace în preajma lui Tudor, care învaţă despre lume distrugând totul în jurul lui.

De fiecare dată când derulez în minte toate acestea, unschooling-ul devine o alternativă mult mai fericită a ceea ce-mi doresc pentru copiii mei. Credeţi că într-o societate în care mai mult de jumătate din absolvenţii de liceu nu pot promova studiile liceale doi copii autodidacţi, dar cu un bagaj informaţional net superior primilor, ar avea mai puţine şanse să devină… de exemplu, antreprenori?!