V-aţi pierdut vreodată copilul într-un loc aglomerat?
Pentru că am intrat în sezonul vacanţelor, pentru că au copiii un stil aparte de a dispărea brusc din raza noastră vizuală, pentru că plajele sunt locuri aglomerate unde copilul se poate uşor rătăci, dar mai ales pentru că în spaţiile publice un copil neînsoţit nu e niciodată în siguranţă… pentru supravegherea îndeaproape a copiilor există o metodă elegantă şi mult mai blândă ca şi ţinutul strâns de mânuţă: alarma de proximitate.
Mai multe despre utilitatea şi modul de funcţionare al alarmei de proximitate am scris aici.
Related Posts
-
Lost My Name – O carte specială, cu numele copiilor noștri în ea
Posted on Apr 13, 2016
-
Alegerea unei triciclete
Posted on Jul 11, 2011
-
Part-time mami
Posted on Apr 11, 2011
Tags
Share This
eu i am legat de carucior cu o sfoara luuunga prin orasele turistice. ce bine m am simtit:))
Hahaha! Scopul scuză mijloacele, nu?! 😀
Eu nu m-aş încumeta la aşa ceva, deja îmi imaginez cum sforile s-ar încurca în jurul a tot felul de obstacole şi am sfârşi ca-n jocul cu “maţele încâlcite”… 😀
da, mi-am pierdut odata fetita cea mare, care la vremea respectiva avea 5 ani.
Aveam cateva luni de Canada si fetele de cate ori mergeam la mall fugeau din mana sa vada vitrinele, le-am amenintat ca odata le voi lasa in mall daca mai fug din mana. Cea mare chiar a crezut si odata cand ea s-a dus la o vitrina eu ma facut un pas sa vad ceva la o chestie pe mijlocul holului, stiind ca fica-mea va sta bulbucata la vitrina pt. 5 min. cand mi-am intors capul ea disparuse…M-a apucat groaza…numai eu stiu ce mi-au trecut prin cap..mallul avan f. multe iesiri si coridoare intortocheate. Engleza noatra era la nivel de incepator asa ca m-am gandit sa ma indrept spre centrul de informare si sa dau un anunt in care sa-i zis ceva fetei mele. In drum spre acel centru, ea venea spre mine cu omul de securitate. Mi-a povestit ca atnci cand s-a intors si nu m-a vazut s-a gandit ca am lasat-o acolo si a inceput sa planga cautandu-ma, a intalnit o tanti care a intrebat-o ce s-a intamplat si a dus-o la centru de informare. De acolo a luat-o persoana de la securitate si veneau spre locul de unde ea a plecat. Probabil ca daca nu ne intalneam o ducea inapoi acolo. Ne-am speriat amandoua f.f. tare, mi-a fost teama sa-i zis sotului ca am pierdut copilul, dar de atunci nu mi-a mai dat drumul la mana; desi i-am zis ca a fost o gluma cand am amenintat ca le las acolo, ca le iubesc si nu as putea face asta.
Cred ca sunt unica care si-a ratacit fata in mall intr-o tara straina.
Wow, Ella… cred că ai tras o spaimă… eu, inainte să scriu postul despre acest produs, m-am tot gândit la toate poveştile cu rătăcirea copilului auzite la prietene şi cunoştinţe… groaznice. De aceea zic că probabil nu există părinte să nu i se fi întâmplat măcar o dată aşa ceva.
Chiar dacă peste ani devine o întâmplare funny, numai bună de povestit şi răspovestit, pe moment cred că sentimentul este îngrozitor!
Eu am păţit-o în vara trecută… lăsasem fetele în curte, dormind în cărucior şi am urcat în casă, la baie. Revenind după 2-3 minute, Sofia lipsea, iar poarta de la intrare era larg deschisă. Am simţit că fac cu inima, pe loc. Am ieşit în stradă, dar niciunde nu era nici urmă de copil. Din fericire, în momentul următor a ieşit proprietara, ce locuieşte la parterul casei, cu ea în braţe, şi mi-a spus că se trezise şi începuse să plângă şi a ridicat-o pentru a nu o trezi şi pe surioara ei. Poarta însă era deschisă pentru că plecase cineva de la ei şi rămăsese aşa, deci putea oricine să intre în curte şi să plece cu căruciorul şi cu Nati în ea…
sincer nu am ras niciodata cu prietenii pe tema asta, deoarece acel sentiment de a-ti pierde copilul a fost atat de traumatizant incat nu pot sa rad de el, sau sa fac misto ca nu-mi vine. Cred ca ma intelegi ca daca si tie ti s-a intamplat sa te sperii din cauza asta sti ce vorbesc.
Înţeleg foarte bine ce spui…
Sunt, însă, întâmplări de care mulţi părinţi ajung să râdă cu poftă, după o vreme… şi poate e mai bine atunci când se întâmplă să poţi ajunge să faci haz de ceea ce s-a întâmplat… poate e un semn că ai reuşit să treci peste trauma respectivă…
De exemplu, ai mei se distrează povestind cum m-au lăsat voluntar să mă rătăcesc într-o vară, la mare, pe plajă, printre cearşafuri… pe motiv că voiau să mă dezveţe de prostul obicei de a pleca singură la apă sau în alte direcţii, într-o clipă de neatenţie. Aşa că m-au lăsat să mă rătăcesc şi n-au mai venit după mine, aşteptând pe cearşaf ca “lecţia” să-şi facă bine efectul. Numai că, intre timp, eu am dispărut cu adevărat, luând-o spre ciuperca unde se vindea bere şi sperând ca acolo să mă găsească tata… În fine, n-a fost nimic periculos şi nu ştiu cum s-or fi simţit ai mei atunci, însă acum – după 30 de ani – nu a mai rămas decât râsul din toată amintirea aceasta…
🙂 sincer, la cat de energica e Maria nu ma incred intr-un asemenea device… nu cred ca i s-ar potrivi. Ma bazez pe manduca care o duce in carca lui Sorin si pe vigilenta noastra care stam “lipiti” de ea atunci cand merge prin zone aglomerate. 🙂
Eu te aştept să te întorci să povesteşti cum a fost când Maria vă va fenta vigilenţa… la ce copii “atomici” avem, e imposibil să nu ni se întâmple cândva şi nouă!
ah… eu as vedea mai util un fir dintr-ala retractabil care o aduce inapoi la noi. 🙂 🙂 🙂
Eh, în cazul acesta trebuia să te măriţi cu Spiderman şi rezolvai genetic problema! 😀
Am pierdut-o pe mandra cea mare la mare. Avea doar 3 ani. Era intre mine si sotul si cat ne-am aplecat noi dupa o scoica, cand ne-am ridicat privirea nu mai era. Eu tipam ingrozita la sotul sa se uite dupa ea in apa, ca daca e pe uscat o gasim noi. Din fericire fugise pe mal dupa o sticla pe care o vazuse. Dar au fost vreo 3-4 minute de panica pe care nu mi-as mai dori sa le traiesc.
Brrr… nici nu vreau să mă gândesc ce însemană ca la disperarea că s-a pierdut copilul să se adauge şi spaima apei sau a altor pericole ale naturii… Bine că s-a terminat cu bine!