Sibiul la rece

Feb 6, 2012 by Carla

Ah, Sibiul… un oraş impresionant, ai să te îndrăgosteşti pe loc de el! Dacă nu eşti părinte.

Dacă eşti părinte, înainte de a te bucura de traiul în acest oraş pitoresc, ar fi bine să te gândeşti temeinic la două aspecte: unde se vor juca, zi de zi, copiii tăi? şi: Dacă se vor îmbolnăvi grav, cât de repede poţi ajunge într-un alt oraş, cu ei, pentru a fi trataţi?

Încerc să fiu obiectivă şi să nu ştirbesc din farmecul aparte pe care acest oraş îl are din cauza comportamentului iresponabil al unei mâini de oameni inconştienţi şi complet insensibili la nevoile pe care copiii noşti le au, laolaltă cu ai lor. De aceea încerc că mă bucur, în continuare, de faptul că pentru o perioadă limitată de timp vom locui aici şi avem în faţă o mulţime de zile frumoase, în care vom  putea face lucruri minunate în Sibiu şi în împrejurimi…

Restaurant în centrul vechi al Sibiului.

Am lăsat să se sedimenteze primele mele impresii despre noul nostru cămin. Am aşteptat să treacă luni bune înainte de a-mi forma o părere, am încercat să circul puţin prin oraş, să vizitez mai mult decât partea sa centrală, să mă plimb pe ici pe colo… Iar acum sunt pregătită să mă exprim, aşa cum e mai simplu: în imagini.

Soare cu dinţi în Piaţa Mare din Sibiu.

Seamănă cu Piaţa Unirii… nu-i aşa? It feels like home…

Iată, deci, plusurile mele:

Încă de la plima plimbare prin centrul vechi, m-am simţit ca acasă. Piaţa mare, cu zona de promenadă, bulevardul pietonal, piaţa mică, străduţele întortocheate, cu case vechi, cochete… m-au cucerit. Am avut imediat un semntiment de “acasă”, de Piaţa Unirii din Timişoara, de familiaritate… Mi-a plăcut enorm. Era frig, era seară geroasă, cu trecători grăbiţi şi gulere ridicate, cu geamuri aburite de cafenele şi mirosuri de paste calde în rujul restaurantelor… Minunat! Ne-am delectat cu un pahar de vin, ne-am simţit bine, iar eu personal m-am simţit aparte să iau masa într-un restaurant unde mâncase, printre alţii, chiar Nicolas Cage – unul din actorii mei favoriţi.

Străduţă din centrul vechi al Sibiului.

Gang (hehe, fără miros de urină… 🙂 )

Noi locuind imediat lângă “uliţa principală”, câteva săptămâni n-am îndrăznit să mă abat de la drumul ce traversează oraşul de-a lungul (sau de-a latul), ducându-mă de acasă până în zona comercială a oraşului şi înapoi. Harta Sibiului nu m-a ajutat prea mult, eu fiind total incapabilă să înţeleg cum şi în ce fel mă pot orienta după nişte linii pe o hârtie.

Pregătiri de iarnă: se pune zăpada pentru sărbători. 🙂

Multe trepte… adio cărucior!

Dar apoi am îndrăznit să iau câte o curbă simplă, la stânga sau la dreapta, în funcţie de nevoi… şi mi-am dat seama că, în Sibiu, mi-e mult mai uşor să mă orientez decât în imposibilul Cluj. Mă ajută enorm faptul că e un oraş “circular”, cu cartierele dispuse în jurul zonei centrale, cu bulevarde mari, în unghiuri relativ drepte… Îmi place, mă descurc şi încet-încet învăţ să circul spre locurile unde am nevoie.

Străzi pavate şi parcări civilizate.

Am pozat şi eu încolo, ca toată lumea…

Lumea privită de sus.

Dialog între generaţii.

Sibiul are şi grădină zoologică. Am fost acolo, ne-am distrat, ne-a plăcut… deşi nu suntem fani ai vieţuitoarelor în captivitate. Animale de tot soiul, papagali şi reptile, păsări, pădure… meniul complet pentru o ieşire în natură, cu copiii. De repetat ori de câte ori avem ocazia!

Mare-mare!

Animale de dăt felu’…

Şi… minusurile mele:

Sibiul e plin de câini comunitari. Poate nu atât de mulţi în zona centrală, însă în cartierul nostru, periferic, maidanezii umblă în haite care mie mi se par înspăimântătoare. Deşi par paşnici şi am observat că poartă, cu toţii, marcaje prinse la ureche (am aflat ulterior că acesta e semnul câinilor sterilizaţi, însemnând că aceştia nu vor mai deveni agresivi în perioadele de împerechere), mi-e teamă pentru siguranţa mea. Mi-e teamă să duc gunoiul, pentru că invariabil sunt înconjurată de câinii aflaţi acolo “la cerşit”. Mi-e teamă să mă plimb pe străzi mai retrase sau pe aleile dintre blocuri, pentru că în absenţa altor trecători aş putea oricând deveni victimă sigură pentru colţii lor. Iar seara nu îndrăznesc să ies din casă nici măcar până la magazinul aliementar de vis-a-vis. Nu sunt obişnuită cu o prezenţă atât de masivă a câilor în jurul meu; din punctul acesta de vedere atât Timişoara, cât şi Clujul sunt oraşe “curate”, unde rar întâlneşti câini fără stăpâni.

Mi-e frică de toţi aceşti câini şi nimic din atitudinea lor aparent prietenoasă nu mă poate face să mă simt în siguranţă, în prezenţa lor.

Sunt ai noştri… să-i iubim, sau măcar să-i ocolim.

Apoi cerşetorii… copiii de-o şchioapă ce-şi fac veacul în parcările hypermarketurilor, insistând să-ţi ia coşul, agasăndu-te să le dai 1 leu, urmărindu-te până la maşină şi apoi refuzând să plece de lângă tine, fără să le dai ceva… oare conducerea acestor magazine nu e dispusă să ia nicio măsură pentru a-i împiedica să deranjeze în acest fel clienţii? Nici măcar gerul crunt al ultimelor zile n-a reuşit să-i trimită la “casele” lor…

Nu în ultimul rând parcurile… mai exact, absenţa lor. De la o mămică din Sibiu am înţeles că problema locurilor de joacă este constant adusă în atenţia autorităţilor locale, însă nu se face nimic concret în acest sens. Sibiul nu are locuri de joacă, nu are parcuri de cartier, nu are zone verzi unde să te plimbi cu căruciorul… Are două parcuri centrale, frumoase, cu alei multe şi bănci şi copaci bătrâni, însă nu întotdeauna ne e la îndemână să pornim cu maşina şi să căutăm loc de parcare în zona centrală, în plină zi, pentru o ieşire de numai jumătate de oră.

Ne place.

Parcul “Submarin”, cum zice tati… 🙂

Pentru noi, venite aici după o vară în Timişoara, unde spaţiile moderne de joacă au răsărit pe orice petec de verdeaţă dintre blocuri, a fost o mare dezamăgire să nu găsim niciunde în cartier un tobogan măcar. Acum, în timpul sezonului rece, ne refugiem săptămânal la locurile de joacă indoor… Însă, la vară, voi fi într-un permanent drum cu maşina căutând umbra copacilor din Dumbravă şi ocolind probabil înghesuiala din jurul celor câteva tobogane din oraş.

Albă ca Zăpada (şi urâtă ca noaptea). Bonus: fix şapte pitici.

În lumina celor întâmplate aici în ultimele zile, nu pot încheia fără un strop de politică de gozpodină… Am înţeles încă o dată, cu ocazia recentelor evenimente petrecute la Spitalul de Pediatrie, că Sibiul nu este deloc un oraş child-friendly şi nici nu se intenţionează a fi… cel puţin nu în timpul mandatului actualului primar, pe care îl cunoaştem cu toţii. Nu mă înţelegeţi greşit, până mai ieri mi-era chiar simpatic domnul acesta, chiar dacă fetele mele nu au un leagăm pe care să se poată da, în tot cartierul. Însă, fără a fi maliţioasă îmi permit să citez dintr-o discuţie recent purtată cu un grup de mame, în cadrul căreia am aflat de o declaraţie mai veche a primarului singuratic,  în care acesta afirma că nu îi plac deloc copiii şi nu se declară un fan al lor (ciudată afirmaţie – sau poate nu?!?! – din partea unui fost profesor, respectiv inspector şcolar general). Şi asta se simte… de la lipsa spaţiilor de joacă şi a parcurilor de cartier, până la dispunerea stâlpilor de iluminat în mijlocul trotuarelor din tot cartierul nostru (nu am circulat foarte mult perpedes prin alte cartiere, ca să pot face o afirmaţie similară) – făcând astfel imposibilă trecerea cu căruciorul pe mai multe din arterele intens circulate… De la declaraţiile gen “nu-mi plac copiii“, până la cele cu ” Situaţia nu este deloc complicată şi deloc tristă. Este un spital foarte bun, cu condiţii foarte bune şi mămicile din Sibiu pot fi mulţumite!” (din categoria: să vorbim cu mamele  clar şi răspicat… pă-pi-că-a-pi-că!) sau şi mai profunda: “Şi eu îmi doresc mai bine. Însă de aici nu trebuie trasă concluzia că este rău.“

Da… şi eu îmi doresc mai bine. Însă de aici nu trebuie trasă concluzia că nu poate fi mai bine cu altcineva la cârma Sibiului. Căci, vorba ceea: primarii trece, sibiul rămân.

____________

Foto: ©jocurban.ro