RIP Paraleul… :((

Jun 11, 2011 by Carla

Uitasem cât e de greu să mă descurc singură cu măzărichile.

Singură însemnând zi-lumină şi noapte-întuneric, până luni, la o oră la care şi eu şi fetele deja vom dormi duse.

Am abandonat în ultimul moment o “plimbare” până la Timişoara, însumând două zile de drum şi una, acolo, de muncă. Pentru fete ar fi fost prea mult, prea obositor, prea din scurt. Aşa că i-am împachetat frumos pe tati şi pe buni-buni şi le-am făcut galeş cu mâna, în timp ce o porneau la drum, în doi.

Iar noi am pornit, la rândul nostru, spre parc, cu fetele nedormite de la prânz şi smiorcăindu-se de oboseală… cu Coconaşul şi cu Paraleul nedespărţiţi companioni la ora de somn. După păţaniile din iarnă cu pierderea şi apoi regăsirea Coconaşului, am avut grijă de cele două jucării ca de ochii din cap. Ştiam că nu ne vom mai întâlni cu o a doua şansă şi aveam mari speranţe că nu ni se va mai întâmpla aşa o tragedie vreodată. Mai mult de atât, deja vizualizam cum, la maturitatea fetelor, vom scoate din cutie vechii lor prieteni de somn şi ne vom aminti cu dragoste de momentele micii copilării şi de ataşamentul atât de puternic dintre ele şi cele două jucării…

N-a fost să fie. Astăzi, chiar pe strada noastră, complet necirculată la acea oră a dupamiezii, Nati a scăpat Paraleul din mânuţă iar eu n-am observat pe moment. Am mai înaintat câteva zeci de metri şi, într-o intersecţie, am  făcut controlul periodic (pe care obişnuiam să-l fac, vizual, tot la câţiva metri, tocmai pentru a nu cumva să pierdem vreuna din jucării). Paraleul dispăruse. Calmă, am făcut cale-ntoarsă, convinsă că-l vom recupera imediat, de pe drum. Ne-am întors până acasă şi înapoi în intersecţie, de două ori. Am căutat şi sub maşinile parcate, şi pe marginile trotuarelor, nevenindu-mi să cred că a dispărut. Strada era pustie! În cele câteva minute cât parcursesem distanţa de nici 100m pe care se pierduse, nu cred că trecuseră mai mult de 1-2 oameni, în urma mea!

Sunt şi acum perplexă… de ce l-au luat?! De ce nu m-au strigat să-mi dea jucăria, pentru că era evident că mie îmi căzuse din cărucior?! De ce nu s-au gândit, măcar o secundă, că e o jucărie de bebeluşi şi, poate, un copil va plânge amarnic după ea?! Sunt atât de frustrată!!!!! Mai bine mi-aş fi pierdut portofelul, cu tot ce-aveam în el!!! Oameni de nimic… hăul să-i mănânce!

Seara acesta a fost îngrozitoare. Mult prea obosite, fetele au plâns cu suspine până după ce au adormit. Gemeau în somn şi-şi căutau cu mânuţele, în jurul lor, jucăriile… am făcut slalom cu Coconaşul de la una la cealaltă, câteva secunde pentru fiecare… iar ele trăgeau cu mânuţele de el mai să-l rupă în bucăţi, de disperare… Mi s-a rupt sufletul, aş da orice să pot da timpul înapoi şi să nu-l fi pierdut pe Paraleu…

Să fie mai bine aşa? Fetele dezvoltaseră pentru aceste două jucării o dependenţă totală. Erau obiectele lor de securitate, impregnate cu mirosul lor… le ţineau la nas, strâns apăsate, de fiecare dată când se simţeau nesigure de ceva, când voiau să doarmă, la trezire şi chiar în timpul nopţii, în somn… Majoritatea timpului erau cu jucăriile în mână şi, ori de câte ori le spălam, primul lucru pe care-l făceau amândouă era să le bage în gură, îmbibându-le din belşug cu salivă, pentru a-şi recăpăta mirosul atât de familiar şi reconfortant…

N-ar fi trebuit să mai scot niciodată jucăriile din casă… Dar în ultimele zile, având somnul atât de dereglat, se obişnuiseră să le poarte în permanenţă cu ele, iar eu acceptasem să le luăm şi afară, în speranţa că le va ajuta să adoarmă în cărucior… Nu mă pot ierta  pentru această greşeală, pentru neatenţia mea… nu pot să cred că fetele nu mai au jucăria pe care o iubeau atât de mult şi de care erau pur şi simplu dependente!

Şi tocmai acum, când suntem singure, deci implicit vor fi lungi momente de plâns  – pentru că altfel nu mă pot organiza cu ele… iar somnul e cu atât mai dificil…

Sunt patetică probabil, însă n-am cuvinte să descriu cât de necăjită sunt!

_______________

Foto: © jocurban.ro