Parcul Copiilor “Ion Creangă”, Timişoara

Aug 9, 2012 by

Parcul Copiilor “Ion Creangă”, Timişoara

De Parcul Copiilor din Timişoara mă leagă unele dintre cele mai timpurii amintiri pe care le am.

Datorită “venerabilei” mele vârste, eu aparţin unei generaţii ce a prins două rânduri de reamenajări ale Parcului Copiilor, la distanţă mai mare de 20 de ani una de cealaltă.  Mi-amintesc, deci, că eram foarte mică şi Omama, bunica din partea tatălui meu, mă ducea în parc în zona din spate, unde exista un trenuleţ fix, mare cam cât un tramvai (sau ca o “Mocăniţă”, mai degrabă), vopsit poate în negru şi roşu, cu un loc strâmt şi înalt în locomotivă, unde niciodată n-am avut rând să urc şi câteva scăunele în vagon, unde ne aliniam frumos şi făceam cu mâna, de pe geam, părinţilor şi bunicilor… Nu-mi dau seama cât de mică eram, însă trenuleţul acela mi se părea fascinant şi, pentru că era amplasat în “fundul” parcului, nu ajungeam întotdeauna atât de departe cu plimbarea… Omama pregătea câte un sandvich mic, învelit în hârtie albă, pe care îl mâncam pe post de gustare în trenuleţ, nerăbdătoare să-l termin şi să primesc sticluţa cu suc, făcut din sirop de zmeură şi apă sau sifon… o minunăţie!

Apoi, undeva înainte de ’89, Parcul Copiilor a suferit o serie de reamenajări în urma cărora  a devenit ceea ce-şi amintesc, probabil, cei mai mulţi dintre copii… trenuleţul pe şine şi “Tunelul Groazei”, Sala cu oglinzi şi labirint de sticlă, bărcile imense – cu podele de lemn – care se legănau de pe o parte pe alta, balansoarele metalice şi cămilele de beton – între ale căror cocoaşe ne căţărau părinţii, toboganele de diferite mărimi, roţile acelea cu 4 locuri ce trebuiau învârtite de părinţi şi te ridicau la câţiva metri buni deasupra pământului, pentru ca apoi să “cazi” brusc spre partea de jos, omizile metalice, portocalii, ce se legănau în faţă şi în spate, bazinul cu hidrobiciclete, pista de mini-carting – cu şosele şi semne de circulaţie, “telefericul” de pe colină ce se balansa teribil când se lovea de stâlpul de la capătul cablului de susţinere, podeţele acelea roşii, formate din mulţi cilindrii metalici subţiri, pe care îi roteam cu viteză sub tălpile papucilor pentru a ajunge sus… ah, şi cum aş putea să uit de oroarea ororilor, roţile acelea metalice în care trebuia să alergi asemenea hamsterilor, în care eu am căzut de atâtea ori, rostogolindu-mă în interiorul ei şi unde nu odată am auzit de copii care şi-au rupt mâinile sau picioarele în cădere… În mijlocul parcului făceam mereu un scurt popas la chioşcul “ciupercă”, unde – de-a lungul anilor – s-au găsit de cumpărat o mulţime de “bunătăţi” pentru copii! Iar mai încolo, pe malul Begăi, stăteam cuminţi la coadă la “vaporaş” – bucurându-ne de fiecare plimbare pe apă… şi câte altele nu erau!

După ce s-au născut sora mea şi ceilalţi verişori primari, am fost împreună de zeci, poate de sute de ori în Parcul Copiilor, indiferent de anotimp sau condiţii meteo… Avem poze în parc făcute şi în a doua zi după Crăciun, şi în toiul vacanţei de vară… Cunoşteam aleile sale ca pe propriul meu buzunar! Însă, în timp, noi am crescut, alte generaţii de copii s-au jucat pe acolo, alte vremuri au venit şi, încet-încet, totul a căzut în paragină…

Leg toate aceste amintiri, din mica mea copilărie, de mersul la Palatul Pionierilor (devenit, după Revoluţie, Palatul Copiilor), situat în faţa intrării în parc, unde participam săptămânal la “Cercul de satiră şi umor” (da, haha! :D) şi unde, odată, am cântat câte un cântecel într-o mulţime de limbi ale pământului unei delegaţii de oficiali “culturali” ce vizitaseră oraşul nostru, iar la final fiecare copil a primit câte un abţibild rotund, de mărimea unui biscuite-suport de pahar, reprezentând un glob pământesc deasupra căruia o mulţime de copii  de toate “naţiile şi culorile” se ţineau de mână, de jur-împrejur… să fi fost, oare, sigla Unicef?!

Revenind la Parcul Copiilor, nu înţeleg de ce un loc atât de frumos şi iubit de toţi locuitorii oraşului, de la bunici la copii, a fost abandonat atâta amar de vreme, ajungând ca în ultimii ani accesul în interiorul său să fie oprit cu totul, probabil din cauza pericolelor pe care leagănele şi toboganele ruginite şi rupte le prezentau pentru siguranţa copiilor… A fost nevoie de petiţii semnate de mii de timişoreni, de memorii şi scrisori de tot soiul, de intervenţii nesfârşite în presă pentru ca, după ani buni, Consiliul Local să atribuie (să acceseze, probabil) fonduri pentru reamenajarea sa…

Aş vrea să pot spune că a meritat efortul şi aşteptarea… Însă n-am s-o fac. Şi nu pentru că acum n-ar fi un loc extraordinar unde să mergi cu copiii, ci pentru că aşteptarea aceasta a timişorenilor a fost mult mult prea lungă… nedrept de lungă, pentru a primi înapoi ceva atât de frumos şi drag!

Am aşteptat cu sufletul la gură să revăd parcul copilăriei mele, să-l privesc cu ochi de adult şi, deopotrivă, prin ochii fetiţelor mele… şi, cu mâna pe inimă o spun, ne-am bucurat toate trei la fel de mult de prima noastră plimbare acolo. Pentru că n-am vrut deloc să fiu influenţată de părerile altor vizitatori, fie ele cârcotaşe sau admirative, m-am ferit să citesc orice review pe această temă, astfel că surpriza a fost totală ieri dimineaţă, în momentul când am intrat în parc.

Fetele au fost în extaz! Alergau dintr-o parte în alta, chiuind de bucurie la vederea fiecărei noi jucării… s-au urcat peste tot, pline de curaj şi nerăbdare, voiau să se dea din nou şi din nou dar vedeau altceva în faţă şi realmente nu mai ştiau încotro s-o apuce şi cu ce să se joace… odată la 10 minute înmărmureau în faţa trenuleţului mobil care se plimba pe aleile parcului şi nu-şi mai doreau decât să meargă cu “tenu, tenu!!!!!”… Când se blocau la câte un tobogan era suficient să le arăt următoarea jucărie, pentru a fugi imediat într-acolo… La fântâna arteziană am sfârşit, inevitabil, în pielea goală, între ceilalţi copii uzi din cap până-n picioare… pe aleea cu jocuri de apă am stat o mulţime de vreme, pândind momentul când apa urma să ţâşnească spre noi… iar pe toboganul de la far s-au dat cu un curaj pe care eu, nici la vârsta mea, nu-l am pentru a testa panta aceea atât de abruptă şi alunecoasă. Ce dacă Nati a căzut şi s-a lovit uşor… după un plâns scurt a fugit din nou la scara toboganului, luând-o de la capăt!

În ochii mei, de adult, parcul mi s-a arătat la fel de frumos. Spaţiile verzi (atât de verzi!!!) mi s-au părut minunate, aleile largi şi umbroase  – pe care fetele au putut alerga în voie, fără niciun fel de pericol – erau tot ce-mi doream într-o zi caniculară, lipsa plăcuţelor cu “Interzis călcatul pe iarbă” m-au făcut cea mai fericită mamă din parc, deşi – cumva din reţinere – lumea evita să calce iarba aceea atât de grasă şi frumoasă… zona cu chaiselong-uri mi s-a părut ideală pentru părinţii de copii măricei sau, dimpotrivă, pentru proaspetele mămici – pe care mi le-am imaginat petrecându-şi bună parte din zi tolănite la umbră şi aer curat, cu o carte în mâini şi copilul “sforăind” uşor pe piept sau în cărucior… Mi-au plăcut “cişmelele” pentru băut apă, băncile şi locurile cu măsuţe – ideale pentru picnicuri sau servit gustări, mi-a plăcut enorm colina aceea incredibilă – amenajat[ asemeni spaţiilor verzi din ţările vestice sau din campusurile universitare ale filmelor americane, cu cele două tobogane de inox aşezate direct pe pământ… Mi-au plăcut plasele de sărit, la fântâna arteziană nu am rezistat să nu-mi răcoresc şi eu tălpile (care mă usturau îngrozitor, după atâta plimbare), cele două toalete arătau şi ele bine din exterior, frumos integrate în peisaj, iar faptul că nu am dat peste tonete “autorizate” să vândă copiilor tot felul de mizerii a fost pentru mine o mare uşurare! Şi… abia aştept să joc un minigolf, yeeeey!!!

Mi-a plăcut plimbarea cu trenuleţul şi am apreciat enorm faptul că totul este gratuit, cel puţin momentan, în parc… astfel că micuţii se pot bucura în voie de toate atracţiile parcului. E trist când trebuie să-i spui copilului că nu mai ai bani să-i oferi o plimbare cu trenuleţul sau cu bărcuţele de pe canalul din jurul satului indian…

Puncte slabe? Da, am găsit. M-a surprins că sunt extrem de puţine leagăne clasice, din care niciunul adaptat vârstelor mici, cu spătar sau sistem de susţinere. De fapt, m-a surprins că toate ansamblurile de joacă aveau tăbliţe unde era menţionată vârsta permisă pentru utilizare: 3-14 ani. Domnilor consilieri, cum rămâne cu copiii sub 3 ani, suficient de măricei pentru a-şi dori, totuşi, să se joace şi ei între atâtea minunăţii ale parcului? Fetiţele mele, iremediabil îndrăgostite de tobogane, sunt suficient de curajoase să se urce oriunde şi să evite potenţialele pericole, dar n-ar fi fost util să existe măcar un colţ cu accesorii pentru 1-3 ani?

Restul “greşelilor” mi-am propus să le descopăr abia la vizita următoare, când poate nu voi mai fi atât de euforică… 😀

E minunat să existe un asemenea parc în Timişoara, dar e stupid că în alte oraşe nu se fac demersuri pentru amenajări similare! Sibiu, Cluj, Braşov, Iaşi… se aude?! 😉

Am făcut multe poze, am şi filmat o mulţime de momente petrecute în parc, din care am încropit un clip-amintire… probabil va fi plictisitor de urmărit, fiind atât de lung, însă vă recomand să-l vizionaţi pe diagonală, în câteva secvenţe… şi să nu ocoliţi parcul Copiilor, dacă treceţi prin Timişoara. Cei mici îl vor iubi!

9 Comments

  1. Bianca

    Foarte frumos. Ar trebui trimis materialul lui dom’ primar Johannis :))

    • Carla

      Bianca, ar fi o idee să trimiteţi în atenţia lui un proiect similar…

  2. ella

    super frumos. Un loc in care merita sa iti petreci toata ziua.

    • Carla

      Ella, chiar aşa am şi făcut! Am fost tot la două-trei zile în parc şi nu s-au plictisit nici fetele, nici noi – cei mari… 😉

  3. Carlaaaa!!! Tu esti din Timisoara?
    Nu mi-am dat seama din postarile tale.

    Si eu aveam pregatite poze ptr o postare despre Parcul Copiilor da’ nu stiu cand ii vine randul 🙂
    Noi am fost ultima oara sambata trecuta si de–abia am luat-o pe fiica mea acasa de pe topogane. Ce sa mai zic de fantana arteziana. de fiecare data trebuie sa plecam cu prosop dupa noi :))

    • Carla

      Sunt timişoreancă, dar momentan stau în Sibiu. 😉
      În Timişoara ajung doar ocazional, în mini-vacanţe la ai mei. Dar oriunde aş locui, încă nu mă pot dezobişnui să numesc Timişoara “acasă”…

      Cât despre postările ce aşteaptă să le vină rândul… oho! Eu am peste 80 de drafturi, unele din primul an de viaţă al măzărichilor! 😀

      • :)) Hihihii, si eu. am exact 130 🙂 din care jumatate incepute anul trecut. nici nu stiu daca vor vedea toate lumina zilei 😉

        cand mai veniti in Timisoara lasa-mi un mesaj. mi-ar placea sa ne vedem
        Oricum Sibiul e mai frumos ca Timisoara. deci stai bine unde stai 😉

  4. Manu

    Este admirabila ideea si realizarea! Ma bucur ca si la noi, in Iasi, au inceput cateva actiuni timide in directia asta, totusi realizarea unor parculete intre blocuri cu cate un ansamblu cu doua tobogane mici si doua leagane (ar trebui sa pun si o poza), toate din plastic fooaarte frumos colorate, nu sunt suficiente pentru miile de copii din oras… Din pacate, parcurile noastre verzi nu i-au vizat intotdeauna si pe cei mici. N-am mai fost in ultima perioada in Copou, unde doar un anume parc avea o zona destinata jocurilor celor mici, posibil acolo sa mai fie ceva schimbat. Deci, ce aveti voi acolo este deosebit din toate punctele de vedere, trebuie dati ca si exemplu tuturor primarilor din tara. Eu cred ca daca s-ar infiinta o asociatie a cetatenilor in fiecare oras, separata de primarie, cu oameni gospodari (in sensul bun al cuvantului) care sa-si puna in aplicare toate ideile de administrare a resurselor comunitatii, sa aiba si posibilitatea sa primeasca donatii de la cetatenii orasului si dinafara lui, s-ar face lucruri extraordinare in cel mai scurt timp. Lasati cativa dati afara de pe la unele servicii unde nu mai erau doriti, sa-si puna in slujba comunitatii toata experienta si dibacia, sa vedeti ce poate iesi. Nu mai zic de multi pensionari care si-ar dori sa li se foloseasca cunostintele si experienta de-o viata. In Germania toti acesti oameni fac lucruri extraordinare si au un cuvant de spus in comunitatile din care fac parte. Ar fi foarte simplu si pentru noi daca s-ar simti nevoia pentru asa ceva. Totul trebuie sa porneasca din interior, natural, de la oameni pentru oameni. Poate sunt eu prea idealista??…

    • Carla

      Manu, e minunată ideea ta cu consiliile cetăţeneşti care să se implice în gospodărirea oraşului. Păcat că interesele financiare ale altora sunt atât de mari încât sugrumă orice iniţiativă civică ce contravine burţilor lor… În Timişoara a fost nevoie de ani şi ani de zile, de petiţii semnate de mii de părinţi, până să se mişte lucrurile… iar asta s-a întâmplat abia în an electoral, într-un moment în care probabil a devenit mai uşor să fie renovat un parc, decât să fie asfaltate nişte străzi. Şi exista parcul, existau fonduri, exista spaţiul potrivit pentru orice proiect!

      Eşti idealistă, da! Dar nu-i bai, eu sunt mai mare ca tine! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.