“În tramvai nu se bagă nimeni!”
Le promisesem fetelor de zile bune că vom face o călătorie cu tramvaiul sau cu autobuzul, pentru că le tot vedeau trecând pe lângă noi prin oraş şi se mirau mereu că sunt atât de mari şi încape atâta lume în ele…
Aşa că, după ce am pregătit special un traseu prin oraş cu mijloacele de transport în comun, ne-am mobilizat şi am pornit în “excursie”… Pentru fete era prima călătorie de acest fel, iar eu uitasem cât de aglomerate şi periculoase pot fi acestea, chiar şi în miezul zilei, pe o rută centrală.
Prima urcare a fost într-un tramvai, din păcate aglomerat şi vechi, unde mirosurile acre erau la ele acasă… Până să aşez fetele pe un scaun – deci nu mai mult de câteva zeci de secunde de la pornirea din staţie, am simţit cum cineva îmi deschide fermoarul genţii. Am fost suficient de rapidă încât să trag geanta înainte să rămân fără telefon, însă nu suficient de “deşteaptă” încât să tac, umilă, în faţa hoţului care rămăsese liniştit în spatele meu şi mă privea urât, încercând să mă intimideze probabil.
Ce a urmat e demn de soarta tristă a României, de care suntem toţi vinovaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică: vociferările mele s-au soldat cu ameninţări cu bătaia (şi “omorul”) din partea ţiganului în cauză, dar NIMENI (previzibil, nu?) nu a intervenit în apărarea mea, deşi tramvaiul era plin de lume. Absolut toţi, femei şi bărbaţi deopotrivă, au privit nepăsători pe geam sau spre vârful pantofilor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
După toată această întâmplare n-am auzit altceva din partea cunoscuţilor decât că am făcut o mare greşeală că am ripostat verbal în faţa hoţului, pentru că puteau să mi se întâmple lucruri mult mai rele decât furtul unui telefon. Şi omniprezenta remarcă: “Cum?! Tu nu ştii că în tramvai nu se bagă nimeni?!”
Nu, nu ştiam.
Mint… de fapt ştiam. Nu se bagă pe stradă, în mijloace de transport în comun, în lifturi, în trenuri sau gări… dacă e să fii atacat sau tâlhărit oriunde în ţara aceasta, eşti al nimănui. Nimeni nu-ţi va sări în ajutor. Ori de teamă, ori din indiferenţă. Incredibil. Oameni buni, în ce fel de lume trăim?!
Related Posts
Tags
Share This
Mi s-a intamplat si mie studenta fiid, am reactionat la fel ca tine. Colegei mele i-a pus cutitul in spate si i-a cerut telefonul asta la ora de varf cu tramvaiul plin ochi. Vad ca, din pacate, lucrurile in tara nu s-au schimbat.
Noi cand am plecat nu ne-am mai uitat inapoi :(((
Acum o povestioara legata de transportul in comun. Prima data cand am mers aici (Montreal) cu autobuzul: vad cam 30 stand in sir indian in statie, m-am gandit ca stau la un magazin ceva, in timp ce ma apropiam de statie vad autobuzul venind, o iau la fuga sa ajung la usa, ma strecor in fata oamenilor, intru in autobuz, ocup un loc bucuroasa. Ma uit in spatele meu si nu-mi vad colega filipineza, ma uit pe geam, ea era la coada. Isi ia bilet, ma vede, vine la mine si ma intreaba daca am mai mers cu autobuzul aici (stia ca sunt abia venita), ii zic “nu, de ce intrebi”, “Pai stii, aici se sta la coada si se urca in autobuz in functie de cum ai ajuns in statie”. “Pai si cum faci daca sunt multi si nu mai ai loc” intreb eu surprinsa, “Pai stai si astepti urmatorul autobuz”. M-am inrosit toata, apoi am realizat de ce se uitau ciudat oamenii la mine. Cu greu ne-am dezobisnuit de nebunia si alergatura din tara, cu greu am intele ca se poate trai decent fara sa fii nevoit sa “dai din coate ” ca nebunul.
Andreea, te contrazic… Lucrurile se schimbă de la zi la zi; e suficient să citeşti puţin mai jos comentariul Mihaelei ca să adaugi încă un motiv la suma celor care te-au făcut să nu te mai uiţi înapoi.
M-a distrat povestioara ta; aşa cum ai spus chiar tu, ilustrează perfect dificultatea de a ne elibera de toată agitaţia, stresul şi furia în care ne-am obişnuit să trăim aici, zi de zi.. 🙂
Doamne, cat de normal suna ce povesteste Andreea! N-am indraznit inca sa merg cu copiii in mijloacele de transport in comun din Romania (eu le mai folosesc, in Bucuresti, cand nu am incotro). Am mers mult, insa, in Germania, Olanda, Franta, in vara asta, si au fost incantati. Si nu vreau sa le stric aceasta impresie…
Bianca, ce bine că ai putut să le oferi copiilor călătorii de acest fel în ţări civilizate!
Ironic că şi scopul plimbării noastre a fost acelaşi, de a le arăta fetelor oraşul din tramvai… şi toată distracţia s-a transformat, în nici un minut de la urcare, în porcăria asta. 🙁
Cei care au mașină nu știu că în mijloacele de transport în comun din România sunt niște legi nescrise. Adapt or die. :))))
Mara, I’ve learned my lesson!
Sa iti bage mana in geanta se poate intampla oriunde in lumea asta, crede-ma. Ti-o spun din proprie experienta. Doar ca atunci cand te urci in orice mijloc de autobuz, trebuie sa fi responsabil pentru bunurile si viata ta. Mai bine ii spui hotului ‘ma scuzati’ in loc sa te iei la cearta cu el. Hotul e hot si nu e nimeni responsbail sa te apere la o cearta pe care tu ai provocat-o.
Eu circul de ani de zile cu autobuzul in Bucuresti si in alta tara. De cate ori ma urc in autobuz ma protejez, am grija unde stau si cum imi tin geanta.
Am fost si furata, dar stiu ca atunci cand m-au furat eram asa distrata si geanta mea era pe undeva la spate sau intr-o parte cu fermoarul deschis. L-am prins si pe unul cu mana in geanta si i-am spus politicos ca aceea e geanta mea. Am vazut persoane care se urca cu gentile deschise si le-am atras atentia.
Exact cum spunea Mara, adapt or die. Sunt momente cand trebuie sa-ti activezi mecanismele de aparare, sa le pui in functiune.
Da, Mihaela, eu am fost de vină, ai dreptate! 😀
Poate că totuşi era mai politicos să te întrebi dacă geanta mea era deschisă, dacă chiar nu m-am protejat, dacă prioritar era să-mi ţin geanta la sân în loc să-mi aşez copiii mici pe scaun etc.
Şi, ca să mă lansez şi eu în supoziţii absolut gratuite, observ că eşti o persoană perfect adaptată vieţii de Bucureşti, în mijloace de transport în comun. Bravo ţie!
Mulţumesc pentru sfat. Data viitoare sper să-mi amintesc să-i cer scuze hoţului!
OMG, citesc, recitesc si nu inteleg.. este o gluma, o ironie “sfatul” acesta cu “ma scuzati”, adresat politicos hotului? Recunosc ca mi s-a intamplat si mie, tot in Bucuresti, Piata Romana, sa simt o mana in buzunar, dar am strans-o cu putere si am rispostat cu 2 palme taioase peste fata hotului.. poate ca am gresit, puteam sfarsi rau, era adrenalina care “gandea” in locul meu.. si mai ales, nu le aveam alaturi fetitele mele, prioritatea vietii mele de acum, pe care sa le protejez, cum a fost si in situatia ta, Carla. Nu stiu, sincer, cum as fi reactionat, dar sunt in continuare socata de reactia celor din jurul nostru.. de “solidaritatea” si mai ales de felul in care gandesc oamenii din tara asta 🙁 e jalnic, ca sa le citez pe fetele tale, Carla! 🙁
Se pare că e o glumă, da… să ne dorim să fim protejaţi, în spaţiul public, de ceilalţi, atunci când suntem în pericol. 🙁
Ceea ce nu a înţeles această Mihaela este că eu nu aveam nevoie să mă apere cineva la o ceartă pe care eu am provocat-o, aşa, de nebună sau de ţaţă ce sunt. Aveam nevoie / doream ca din atâţia oameni în putere cum erau în jurul meu, să intervină câţiva şi să imobilizeze un tâlhar care mâine poate îi va agresa chiar pe copiii noştri. Să-l imobilizeze, să chemăm poliţia, să fie predat autorităţilor şi să depunem câte o declaraţie despre ce s-a întâmplat. Nu e nevoie de o lume ideală pentru aşa ceva. E nevoie doar să nu mai fim atât de îndobitociţi încât să mulţumim hoţului că ne-a luat doar portofelul, nu şi gâtul…
Mie îmi pare rău și pentru că fetițele au văzut așa ceva. CUm să le explici că asta e lumea în care trăim? Mă întreb ce va trebui să se întâmple ca oamenii să se ajute mai mult în România.
Sper că au înţeles cât mai puţin din ceea ce s-a întâmplat şi nu mai am de gând să le fac părtaşe la aşa o scenă, prea curând… 🙁
Mihaela poate asta e problema in tara, poate romanul ar trebui sa renunte la a se adapta la o situatie care se inrautateste. Adica nu te-ai bucura ca tot autobuzul sa se rascoale si sa-i aplice o corectie hotului? In sfarsit, cand imi amintesc de anii de studentie cu trolebuzul, tramvaiul, etc mi se ridica parul pe mine. Aici nici macar nu exista controlor in autobuze si totusi lumea isi cumpara bilet. Iarasi o mare dilema personala in primele zile la sosire. Cum frate sa nu existe controlor???? Eu am primit amenda in tramvai cu biletul cumparat pe care uitasem sa-l compostez :)))))))
Carla nu mai pune articole din astea ca ” amintirile ma chinuieste, amintirile ma rascoleste” :))))))
Am vrut să fiu ironică acum, dar nu are sens să continuăm discuţia cu scuzele Mihaelei. Ea să fie sănătoasă.
Cât despre asemenea amintiri, lasă că au şi ele rolul lor, cum ziceam, atunci când începe să ţi se facă dor de ţară… 😛