“Da”-uri şi “Nu”-uri

Aug 15, 2012 by Carla

Noi nu batem mobilele, asfaltul sau lucrurile de care ne lovim.

Nu dăm “na-na!” obiectelor, ca să ne treacă supărarea… şi nici nu dorim ca alţii să facă asta pentru noi.

Mi se pare lipsit de sens. De ce ar fi ele de vină pentru graba fetiţelor mele, pentru neatenţia lor, pentru joaca lor copilărească? De ce aş vrea să le învăţ că altcineva trebuie învinovăţit pentru lucrurile de care sunt ele responsabile? Şi, mai ales, de ce aş vrea să le învăţ că lovind înapoi ceva (sau pe cineva) care ne-a supărat, ne-ar face pe noi să ne simţim mai bine?

Dacă tot e nevoie să personificăm obiectele din jurul nostru, să le atribuim un rol activ, o “voce” şi un “suflu” cu ajutorul cărora să învăţăm despre ele şi să relaţionăm mai uşor, mi se pare de un mult mai mare şi elementar bun-simţ să respectăm ceea ce ne înconjoară, să protejăm ceea ce avem şi, mai ales, să fim empatice cu cei din jurul nostru şi cu nevoile lor…

E o lecţie continuă de viaţă, pe care fetele par să şi-o fi însuşit deja în mare măsură şi care, înconjurate mai târziu de oamenii potriviţi, le va face doar bine. Pentru că visez să cresc doi copii cu suflet bun… şi ştiu că orice copil se naşte cu o grădină a sufletului rodnică şi plină de viaţă şi culoare,  în care noi – părinţii – putem sădi cele mai frumoase sentimente şi principii de viaţă, dacă ne dorim. Şi “se vor prinde” negreşit, dacă ne vom ocupa de această grădina cu dragoste şi atenţie continuă, dacă vom smulge cu blândeţe “buruienile” şi vom stropi minunatele flori ale sufletului lor cu zâmbete, încurajări şi vorbe calde…

Aşadar, când una din fete se loveşte de un scaun şi plânge, o întreb dacă o doare tare (şi unde), îi fac dagă-dagă şi o dau cu “alifie cu pupici” (de altfel, pupicii au devenit cel mai de preţ leac pentru orice fel de lovitură… ce remediu mai natural de atât am putea folosi? :P) şi, invariabil, povestim imediat despre cum şi pe scaun îl doare la fel de tare locul în care ne-am lovit… şi el, sărăcuţul, nu o are pe mămica lui aproape, ca să-l mângâie şi să-i dea un pupic! Discuţia aceasta are dublul merit de a le deturna fetelor atenţia de la durerea proprie la “durerea” obiectului de care s-au lovit şi le învaţă, atât de natural, cum să fie empatice, cum să fie atente la efectele acţiunilor lor…

Noi suntem prietene cu toate lucrurile din micuţa noastră lume. De aproape 1 an deja nu putem stinge seara lumina înainte de a-i ura becului somn uşor, de a-i spune ceau-ceau! ne revedem mâine! şi de a-i face îndelung cu mâna… Salutăm, în aceeaşi manieră, jucăriile cu care ne-am jucat – atunci când le strângem şi le punem la locul lor, salutăm copiii, toboganele şi leagănele când plecăm de la locurile de joacă, ne luăm rămas bun de la pomi, iarbă şi floricele când ieşim din parc şi, de-o vară încoace, îi urăm soarelui noapte-bună! în fiecare seară, la apus, apoi întâmpinăm cu bucurie luna şi stelele… Şi asta poate dura minute în şir, aviz amatorilor nerăbdători cu care ne-am putea intersecta în acele momente! 😉

Zilele trecute, într-o mică excursie, Sofia culesese de pe jos o piatră şi, după ce a studiat-o preţ de câteva secunde în mâini, a lăsat-o cu grijă jos, i-a făcut cu mâna şi i-a trimis pupici şi urări de rămas-bun, înainte de a merge mai departe… Am fost atât de mândră de ea!

Mai apoi, tot apărută într-un mod extrem de protectiv şi duios, suntem în plină fază a mămicilor tuturor lucrurilor care ne înconjoară… O icoană din camera părinţilor mei, cu Sfânta Maria şi pruncul Isus, este – pentru fete – o poză frumoasă cu un bebe şi mămica lui; orice jucărie mai mică are mămica ei; lingurile mari sunt mămicile linguriţelor; pernele mari sunt mămicile celor mici; degetul mere e “mămica” degetului mic… iar seara trecută Sofia mi-a arătat plină de entuziasm doi caca în oliţa de pe care tocmai se ridicase, unul mare şi altul mic: “Uite, mami!!! Io păcut un cachi mic şi pe mămica lui!” … Şi, pentru că în loc să golesc oliţa, am rămas într-o veselă contemplare  familiei de căcăţei, alături de Sofia, ea a continuat: “Io pac dagă-dagă cahi mic… da? Pot iau în baţe, fac dagă-dagă, da?“. Eh, n-a primit voie, oricât mi-ar fi de drag să o încurajez să facă dagă-dagă lucrurilor care îi plac… 😀