Clipa perfectă
Aş vrea să nu se schimbe nimic.
Să ajung, într-o zi dintr-un viitor foarte-foarte îndepărtat, să mă consum cu totul de-atâta oboseală şi să mă fac fărâme mici de la nesfârşitele treziri, noapte de noapte, în plânsetul miorlăit, leneş şi pe jumătate adormit al fetiţelor mele. Da, să nu (mai) am în veci nopţi liniştite, dormite neîntrerupt cu nasul în perna moale, pentru că asta ar însemna că am fete mari, ce dorm la rândul lor singure şi nu mai au nevoie de mămica lor să le aline plânsul şi somnul…
Pe măsură ce lunile noastre trec, aducând cu ele nopţi mai liniştite sau mai agitate, pe măsură ce mă simt tot mai obosită (şi plictisită!) să împărţim acelaşi dormitor şi să mă ridic mereu la ele, îmi dau seama că suntem tot mai aproape de momentul când nu vor mai avea nevoie de mine în somn, nu mă vor mai striga, nu mă vor mai căuta… Iar eu nu le voi mai avea pentru mine decât ziua.
Şi nu vreau să pierd nimic din ce am acum, chiar dacă asta înseamnă treziri nenunărate pe noapte, somnuri fragmentare şi vise mereu întrerupte. Căci aceste clipe nu se vor mai întoarce niciodată, iar ireversibilul lor mă sperie şi mă întristează deopotrivă. Prea repede trece totul, prea puţin rămâne în urmă pentru noi…
Şi-atunci, în clipele acelea când mă supăr pe ele şi-aş vrea să adoarmă cât mai repede la loc, fără să aibă nevoie de mine, îmi spun mereu că sunt o mare fraieră… şi ştiu că, în curând, nu vor mai avea nevoie să mă strige noaptea, să se trezească doar pentru a mă chema să le iau în braţe şi să dormim îngrămădite în acelaşi pat, nu vor mai vrea să mă strângă de obraji cu mânuţele lor atât de mici şi delicate, nu se vor mai lipi de mine în somn, oftând de atât de mult bine…
Vor veni seri în care mă vor alunga din camera lor, în care eu voi dormi dusă iar ele vor chicoti până dimineaţă fără mine, în care eu voi fi bătrână iar ele – domnişoare – vor uita cu totul că mama aceasta e cea de care, cândva, aveau în permanenţă nevoie lângă ele.
Aş vrea să rămână mereu atât de micuţe, să nu depăşească 10 kg şi 80 cm înalţime, să nu poate papucei mai mari de mărimea 20 şi să încapă ani de zile în aceleaşi rochiţe minunate pe care nu mă satur să le cumpăr pentru ele…
Să-şi dorească mereu să ne jucăm de-a calul dimineaţa şi seara, asta însemnând ca eu să stau întinsă pe pat, iar ele să mă călărească din toate direcţiile, cu mânuţele şi picioarele deodată, cu coate în coaste şi în barbă, rostogolindu-se şi aruncându-şe peste mine în toate felurile, ţipând de încântare şi râzând în hohote una de cealaltă… să mă lase mereu să le pup, să nu ştie să se ferească de îmbrăţişările mele, să nu se simtă jenate de prietenii lor că mama le tratează ca pe copiii mici…
Să pot rămâne mereu acasă cu ele, fără ca asta să însemne că sunt o casnică ratată – fără ambiţii personale şi profesionale, că am o viaţă plictisitoare şi mâncată de rutină, că huzuresc pe banii soţului sau că nu sunt bună să fac nimic altceva. Aş vrea ca a pune familia pe primul loc să nu mai fie interpretat ca un eşec personal.
Un an şi 11 luni deja împlinite… şi un acut sentiment că mai vreau!!!
Related Posts
Tags
Share This
Ce frumos ai descris perioada aceasta!
Legat noptile dormite pe apucate pot sa te “incurajez” ca nu se vor termina curand 🙂
Baietii de-abia ce au implinit 8 ani si inca circula noaptea prin casa pentru a se cuibari pe langa mami sau tati.
Pupam Mazarichile si pe mami a lor!
Ioana, mulţumesc ca de obicei pentru încurajări… dar totuşi cred că nu mai e la fel să ţii în braţe două mogâldeţe adormite, sau să ţi se cuibărească sub plapumă doi ditamai flăcăii deja… 😛
Ce pot sa spun…te inteleg mai bine decat crezi si cred ca multe din mamici simt la fel…da,timpul uneori parca zboara si bebelusii de ieri sunt deja copilasi mari si parca ai dori sa ,,ingheti” anumite clipe ,sa ramana la fel,cibariti langa noi,mirosind dulce a bebelus,frecandu-se cu manutele la ochi,somnoroase…ai reflectat foarte frumos si adevarat aceasta senzatie:)Eu n-am fost niciodata genul de femeie casnica desi imi place sa fiu gospodina si sa am grija de caminul meu,insa la fel de mult imi place meseria mea si inainte de a o avea pe fetita mea,ma ingrijora putin statul acasa timp de doi.N-as fi optat pentru alta varianta pentru ca,consider ca un copil are nevoie de mama sa in primii ani de viata,o prezenta constanta si dedicata lui ,dar undeva in subconstient sincer,imi era frica si de monotonia si rutina zilelor petrecute doar acasa…Apoi a venit Karina,care n-afost deloc un bebe linistit si care acum e deja o ,,mogaldeata” de fetita plina de energie ,ce ma solicita in fiecare minut si mi-am dat seama ca m-am inselat.Ca,chiar si in zilele grele,in care se intampla sa mai imi pierd rabdarea,zile in care se maraie non-stop si nu-i place nimic,n-as prefera sa fiu niciunde altundeva decat cu ea…si ca si tine,dupa ce trec aceste zile,imi pare rau si sunt suparata pe mine,pentru ca pierd clipe care nu se mai intorc…si parca nu apreciez indeajuns ce am…Le stiu pe Nati si Sofi doar din poze,de cand erau in burtica ta si citesc periodic aventurile descoperirii lumii copilariei de catre ele…au crescut frumos si sunt minunate si cred ca,oricat de greu iti va fi sa treci la o alta etapa,vei trai alaturi de ele,alte si noi bucurii…Mai un pic si au doi ani,pot sa te intreb ce vei face cu ele,merg la cresa/gradi ?Numai bine va doresc:)Ps.fotografiile cu ele dormind sunt incredibil de frumoase:)
Dramy, într-un fel e mult mai bine să-ţi placă ceea ce faci profesional, să-ţi iubeşti meseria, iar reîntoarcerea la lucru să “îndulcească” puţin nostalgia trecerii timpului de linişte şi bine de acasă…
Nici nu vreau să mă gândesc cât de rău le e acum mamelor obligate să revină în câmpul muncii după numai 1 an! Şi, mai ales, cum le le copilaşilor lor…
Noi, după multiple calcule, financiare dar şi emoţionale, am decis să ţinem fetele acasă până la vârsta de 3 ani, iar eu să rămân cu ele în acest timp (probabil în şomaj, dacă voi reuşi… altfel, “casnică”). E cea mai bună soluţie pentru noi şi, sincer, sunt foarte fericită că pot face acest lucru pentru ele şi, în egală măsură, pentru mine…
Adevarat! Prima strangere de inima de acest fel am avut-o cand Anastasia n-a mai vrut s-o adorm in brate, ci sa adoarma ea in patut (pe la 1 an si 8 luni)… Si acum cele mai frumoase momente sunt cele de “cuibarire” a lor langa mami…:))
Pentru asemenea momente de bine, de cuibăreală, am eu îndoilei în ceea ce priveşte opţiunea de a le culca mereu în pătuţurile lor versus co-sleeping. Ştiu că decizia luată mi s-a potrivit mie cel mai bine… dar oare cât am pierdut în acest fel?!
un pots excelent pentru care-ti multumesc si la care subscriu in totalitate. nu vreau nici eu sa se termine, dar eu deja am trecut in alata etapa, in cea in care nu mai stau acasa cu ei si deja am pierdut o gramada.
“Aş vrea ca a pune familia pe primul loc să nu mai fie interpretat ca un eşec personal.” – iar aici cred ca o sa te citez, o sa printez fraza asta si-o s-o impanzesc prin tot Bucurestiul!
Lumi, într-o bună zi va fi nevoie să fac şi eu următorul pas… şi am o adevărată angoasă vis-a-vis de acel moment. Nici nu pot să mă gândesc cum va fi şi cât de mult voi pierde! 🙁
Am trecut si noi prin aceste momente, sunt zile in care vrem sa inghetam timpul si sa ramanem asa. Fetita mea cea mare, care are aproape 12 ani, imi spune ca e prea mare si ca ar vrea sa ramana mereu mica, inca se cuibareste in bratele noastre, inca ne pupacim, dar nu ne mai tine ne mana. Mezina- 10, inca ne tine de mana, ne pupaceste si sta cuibarita cand are chef la noi in brate. Teoretic crestem cu ei, invatam sa ne adaptam noilor cerinte ale varstei, ex: cea mare vrea sa mearga la film doar ea cu prietenele ei, noi sa fim doar pe post de taxi. Cu toate ca mi-e f. greu sa accept nevoia de independenta a copilului, trebuie sa ma educ si sa pun in balanta daca e bine sa fiu prea severa sau sa fiu mai maleabila.
Cu cat cresc copii cu atat imbatranim noi, iar cateodata imi zic ca ar trebui sa fac alt copil sa ma tina mereu tanara, sa trec din nou prin toate acele frumoase perioade, pe care poate nu le-am savurat cum trebuie fiind prea tarana atunci.
La Multi Ani fetitelor tale, sunt tare scumpe.
Ella, ce bine ar fi să putem rămâne mereu tineri, crescând o mulţime de copii! Ah, ce bine ar fi…
Îmi dau seama că fiecare nouă vârstă vine cu provocările ei, cu pierderile şi câştigurile implicite… pentru mine cel mai important este să pot capta cât mai mult din ceea ce trăim împreună, să pierd cât mai puţin…
Dilemele tale de mămică de fetiţe acuşi adolescente cred că sunt la fel de duioase ca şi cele de când fetiţele tale erau mici-mici… 🙂
Esti o eroina ca reusesti sa dormi cu 2 copii in pat si sa te si odihnesti! Fiul meu e de varsta fetitelor tale si doarme singur de 1 an…In loc sa il scot pe el din camera unde a invatat sa doarma am decis sa ma mut eu…asa ca am mutat dormitorul conjugal intr-o alta camera alaturata…Eram fffoarte stresata, credeam ca nu va dormi fara mine….si surpriza doarme de rupe di prima zi de “libertate”…Nu-l mai aud daca se foieste, insa orice maraiala trece prin usile intrdeschise…inutil sa-ti spun ca si noi si el suntem mai fericiti…Eu cred ca si mamele au dreptul la somn, chiar daca isi adora copiii 🙂
K, păi nu sunt eroină deloc… că nici eu nu mă pot odihni nicicum în nopţile când fetele aterizează lângă noi…
De mici ele au dormit în pătuţurile lor, eu aşa am considerat că mi se potriveşte mai bine şi, cu unele excepţii normale în nopţile cu colici, iar mai târziu erupţii dentare, am dormit separate, deşi în aceeaşi încăpere. Totuşi,acum recent au început să ceară conştient să doarmă cu mine,s e trezesc noaptea special ca să mă strige să le iau în pat, plâng după mine, după patul nostru… presupun că e doar o fază, ar fi păcat ca acum – la doi ani – să se instaleze definitiv lângă noi, dacă n-au făcut-o până acum.