Back in business

Jan 16, 2011 by Carla

S-a îmblânzit vremea afară, la fel ca și bronșiolita fetelor, astfel că am prins curaj să ieșim, din nou, în lume…

Am început cu o plimbare scurtă, joi, în Piața Unirii, locul meu de suflet… unde am privit porumbeii, cu mare interes!

Ne-am pozat în toate direcțiile, am admirat – pentru a mia oară – clădirile, oamenii cu graba lor, păsările ce nu se grăbeau niciunde… apoi am făcut cale-ntoarsă spre cuibușorul nostru cald și primitor. Măzărichile s-au bucurat tare de această ieșire !

Vali, Piața Unirii, 15.01.2011

Cu mami la plimbare, 15.01.2011

Măzărichi, 15.01.2011

Natalia, 15.01.2011

Sofia, 15.01.2011

Întoarse acasă, ne-am jucat o după-amiază întreagă, până am picat late de oboseală… Avem atâtea zile de recuperat!

*****

Facem progrese pe toate planurile.

Vocabularul fetelor a ajuns, brusc, la 4 cuvinte rostite conștient: mama, tata, papa, opa (hopa), iar Nati, în plus, îmi arară  uneori câte o jucărie, spunându-mi: ute! ute!…

După ore interminabile de anatomie practică, în decursul cărora am suportat o grămadă de degete înfipte energic în ochi, în nări, în gură, în urechi și în păr, Sofia mi-a arătat, acum câteva zile, unde sunt ochii mei, nasul meu și gura mea… Am fost atât de mândră de ea! Am lăudat-o, s-a bucurat că m-a impresionat cu cunoștințele ei de anatomie, așa că a decis să-și aprofundeze studiile încercând, de câte ori sunt o clipă neatentă, să-mi detartreze dantura cu unghiile sau sa-mi scoată polipii…

La controlul din această dimineață, în sfârșit, am simțit și cel de-al doilea dințișor al Nataliei. Doamne-ajută, am scăpat de încă unul!  Așteptăm acum, cu teamă, un canin al Sofiei, inflamat tare, ca o tristă excepție de la ordinea firească a ieșirii dinților. Dacă m-a moștenit genetic, e clar: și mie, conform spuselor mamei și fotografiilor, caninii de sus mi-au ieșit primii… arătam ca un mic vampir și așa am rămas până în ziua de azi! 😀

*****

Și, la final, o chestie amuzantă tare… Se face că buni-buni, mare amatoare de amintiri de familie, a hotărât să salveze, în ziua nunții noastre! (3 oct. 2009), vârful tortului nostru de proaspeți însurăței, pe care l-a păstrat, până acum (!), frumos ambalat în folie, în congelator… E-adevărat, nu o dată, în vizitele noastre acasă, ne-a îmbiat cu o felie din faimosul tort, însă am refuzat mereu, eu personal considerând că nu e foarte safe să mâncăm dintr-un tort conservat cu lunile, fie și la congelator. Acest tort, învelit în marțipan roșu și decorat cu o fundă mare, albă, a ocupat jumătate de sertar de congelator timp de aproape 15 luni, mama ferindu-l cu mare grijă de alte pachete ce ar fi putut să-i pună funda în pericol… Zilele acestea i-a venit rândul, totuși, la tăiat… Cu oarecare îndoială, am decis să-i încercăm totuși gustul, în speranța că se va dovedi cât mai blând cu stomacurile noastre și nu va produce nicio catastrofă intestinală. Și, astfel, cu mare pompă și declarând zi culinară festivă în familie, l-am tăiat:

A fost… un adevărat deliciu! 😀