Despre cum patul conjugal a devenit patul familiei noastre
Mă oboseşte şi mă-ntristează tare să tot aud cât de bine / rău este să dormi cu copilul în pat şi cât de greşit este să faci invers. Şi, pentru că pe zi ce trece realizez tot mai mult cât de important este să existe în online informaţii de pe ambele părţi ale “baricadei” (baricada fiind unică, în opinia mea: binele copiilor noştri), din care proapetele (sau viitoarele) mame să poată alege ce li se potriveşte mai bine, am decis să devin mai personală în unele din scrierile mele de aici, de pe blog. Nu pot trece cu vederea că numărul nostru de cititori – deşi nu a fost în intenţia mea – creşte exponenţial cu postările legate de lucruri “serioase” din viaţa bebeluşilor: alăptare, somn, plâns, joacă, ataşament… aşa că vreau acum să povestesc cum a fost pentru noi să dormim separat, iar apoi împreună cu fetiţele noastre.
Astăzi, deci, despre somn. Despre somnul lin, adânc şi odihnitor, versus somul fragmentat de plâns, agitat şi dătător de migrene.
Citind bloguri ale altor mame realizez cât de norocoasă sunt, de fapt, pentru felul în care fetiţelele mele au învăţat să doarmă, în timp, fără probleme. Citesc despre bebeluşi alăptaţi la cerere, care refuză să doarmă altfel decât cu sânul în gură, care se trezesc la cea mai mică mişcare a mamei lor, care au zeci de treziri nocturne, lăsându-şi mamele – după câteva luni – la capătul puterilor, cu creierii franjuri şi năuce de oboseală. Citesc despre copii culcaţi în leagăne sau pătuţuri, care suferă de “insomnii”, care nu pot fi adormiţi nici după ore întregi de legănări, care nu mai adorm nici în braţe, nici culcaţi, nici în casă, nici afară, nici dezbrăcaţi, nici imobilizaţi în pături, nici în linişte totală, nici cu zgomote albe în fundal… Nu pot să nu mă întreb de ce e atât de grea, poate cea mai grea, lupta cu somnul copiilor noştri?! De ce e atât de epuizantă, frustrantă şi fără de ieşire, pentru toţi?! Pentru că e o luptă, e primul răspuns ce-mi vine în minte, natural. Pentru că, furaţi de panica unui moment de oboseală şi nesomn, transformăm într-o luptă ceva ce ideal ar trebui să fie un melanj de armonie, linişte, relaxare, odihnă şi calm… sau măcar câte puţin din fiecare.
Noi nu am avut niciodată probleme majore cu adormitul fetiţelor noastre. Chinul a venit din desele lor treziri nocturne şi din efortul de a le readormi… Sigur, prefer să uit coşmarul primelor luni, când orele mele se numărau în plânsete nesfârşite datorate colicilor, în imposibilitatea de a-mi alina ambele fetiţe deodată, în reprize nesfârşite de muls, urmate imediat de chinul hrănirii cu sticluţa şi disperarea pentru fiecare picur de lapte matern scurs pe lângă biberon. Apoi, însă, odată cu renunţarea la laptele meu şi capitularea dintr-ale alăptatului, lucrurile s-au aşezat oarecum. “Câştigasem” ore preţioase în care, în locul mulsului, puteam ieşi cu fetele, puteam face altceva sau chiar dormi, dacă reuşeam să le adorm pe ele… Şi mă simţeam alt om, fericită pentru fiecare oră dormită fără întreruperi, crezând cu tărie că şi somnul lor e mai bun acum, de când “se satură mai bine” cu laptele formulă.
Adevărul este, privind acum în urmă, că fetiţele mele creşteau şi, fiziologic normal, începeau să-şi regleze din ce în ce mai bine somnul. Iar eu nu aveam niciun merit în asta, în plus faţă de cel al naturii şi al felului în care organismul uman se dezvoltă şi se adaptează la ceea ce primeşte. Totuşi întreruperile existau. Şi erau frecvente, dacă socotim că ele se datorau plânsului a doi copii, nu al unuia singur. Fetele se trezeau frecvent şi începeau să plângă, atât cât să mă ridice din pat şi să mă ţină trează, când cu una – când cu cealaltă, mai bine de jumătate din noapte. Aveau colici, aveau aer rămas în stomăcel de la ultima masă de seară, aveau nevoie de suzetă… şi, evident, aveau nevoie de mine – nevoie pe care eu înţelesesem să o pun pe ultimul loc în listă.
Nu le-am lăsat niciodată să plângă. Deşi auzisem de atâtea ori, şi de la atâta lume, despre cât de bine şi de comod îmi va fi, dacă reuşesc să le suprim nevoia de mine prin metoda plânsului controlat. Intuiam că nu e bine să fac aşa ceva unui copil nou născut, însă eram atât de debusolată în acele luni, şi atât de ignorantă, încât faptul că nu le-am lăsat să plângă se datorează – în acea primă perioadă – exclusiv intoleranţei urechilor mele la sunetele plânsului lor. Ceea ce, până la urmă, nu este altceva decât o altă simplă minune a naturii, pentru a ne învăţa pe noi – mamele cu instincte amorţite – să avem mai mare grijă de copiii noştri proaspăt născuţi. Nu le-am putut lăsa, deci, să plângă, preferând să le iau şi să le plimb în braţe de zeci de ori pe noapte, să stau oricât aplecată lângă ele, peste marginea pătuţurilor, mângâindu-le, vorbindu-le, încercând să le alin plânsul cu răbdare nesfârşită… pentru ca apoi să mă întorc şi să mă prăbuşesc din mers în patul nostru conjugal, într-un somn negru, apăsător şi dens ca o smoală, aşteptând următorul plâns, ce nu întârzia niciodată mai mult de jumătate de oră…
Acum mi se pare că m-am complicat enorm. Nu înţeleg de ce, dar am simţit mereu că metoda co-sleeping-ului nu mi se potriveşte deloc. Ştiam că e mai comodă pentru bebeluşii alăptaţi, dar eu nu aveam de-a face cu asta. Ştiam că e naturală, dar tratam asta ca pe o “scuză” pentru cei care devin părinţi în spaţiul strâmt al unei garsoniere şi, din lipsă de resurse, sunt nevoiţi să se “înghesuie” în acelaşi pat. Pentru mine era de neconceput să iau fetele cu noi în pat: în momentele în care încercasem asta, nu reuşisem să închid un ochi întreaga noapte, de teama de a nu le lovi în vreun fel… Erau prea mici, prea delicate, ca să risc vreun accident între aşternuturi. Mă temeam de somnul greu al soţului, de braţele lui căzute peste fete, de faptul că el nu avea absolut nicio reacţie la plânsul sau foiala lor. Mă obseda igiena, respiraţia şi transpiraţia acelor nopţi de vară, mă obseda faptul că fetele trebuie să-şi întărească oasele pe o salteluţă dreaptă, că trebuie să aibă loc să doarmă, fără a fi deranjate de noi sau una de cealaltă…
Mă citez, cu tristeţe, din ceea ce scriam imediat după naşterea măzărichilor:
“Nu voi culca măzărichile, noaptea, în patul nostru. Am luat această decizie nu atât din considerente de securitate (poți lovi sau chiar asfixia copilul în somn), cât și din motive de igienă (respirația noastră, așternuturi transpirate etc.), de poziție corectă în timpul somnului și mai ales de obișnuință (părinții au nevoie de intimitatea lor, iar copii trebuie să învețe de mici să fie autonomi). De aceea măzărichile au pătuțurile lor, de lemn, cu saltea tare de cocos, în care pot dormi liniștite și neînghesuite. Știu că e mai comod cu copilul lângă tine (dar când am decis să facem un copil, am luat în considerare și faptul că nu ne va fi comod mereu, nu-i așa?!) și o-ho! în cazul meu ar fi și mai comod decât cu un singur copil, însă am văzut de prea multe ori cum decizia de “numai câteva seri, până se calmează!” a devenit “numai până la 3 luni!” , iar apoi s-a tranformat în 3 ani sau chiar mai mult… și mă întreb dacă acei copii se dezvoltă sănătos mental și dacă între cei doi soți mai există vreun alt raport de comunicare în afara celui de părinți…”
Îmi vine să râd amintindu-mi cu câtă exactitate îmi calculasem timpul petrecut cu fetele: până la fix 6 luni urma să dormim în aceeaşi cameră, apoi – treptat – voiam să le separăm în camera lor. Cele 6 luni au suferit o amânare motivată pentru vârsta de 1 an, din cauza frecventelor treziri nocturne din acea perioadă. Apoi am decis să rămânem lângă ele până trece chinul ieşirii dinţilor şi al măselelor, când speram noi că vor ajunge să doarmă fără treziri nocturne. Iar somnul ar fi devenit – pentru toţi – lin, neîntrerupt şi odihnitor ca-n poveşti!
După un an, însă, mă înmuiasem considerabil:
“Nu voi culca măzărichile, noaptea, în patul nostru”.
Eh, aici au apărut – în ultimele luni – numeroase dulci excepţii, voluntare şi binevenite, atunci când ne confruntăm cu dureri de dinţişori sau insomnii de tot felul… În continuare măzărichile dorm în pătuţurile lor, altfel nu reuşesc să se odihnească deloc, foindu-se şi smiorcăindu-se în somn, până sunt puse la locul lor. Avem, însă, momente când le adormim cu noi în pat – după-amieze de leneveală sau seri în care fetele sunt prea active şi nu ne dorim să îmbătrânim lângă pătuţuri, tot jucându-ne cu ele de-a Hopa-Mitică… iar apoi, după ce le adormim, le mutăm la loc în pătuţrile lor. Avem şi nopţi în care, sătulă să mă ridic la ele din sfert în sfert de oră, le mut în patul nostru… dar dimineaţa suntem toţi mai obosiţi decât fusesem seara. Una peste alta, locul fetelor e în pătuţul lor şi cel mai mult se bucură chiar ele de acest lucru.
Ce-am greşit, de fapt? Aveam cele mai bune intenţii din lume, ştiu asta din tot sufletul meu.
N-aş putea spune niciodată că dormitul separat e mai bun sau mai rau decât dormitul împreună. E doar altfel. Şi pentru fiecare mamă înseamnă altceva. Co-sleeping-ul aduce beneficii emoţionale, indiscutabil copilul se simte liniştit, iubit şi în siguranţă lipit de mama sa! Totuşi, unele mame au nevoie de o mai mare independenţă, sau – îndrăznesc să spun – se manifestă mai puţin afectiv cu copiii lor… şi atunci e mai importantă ideea de autonomie a copilului, de independenţă precoce, de intimitate, de confort, de somn odihnitor, pe toată lăţimea patului. Şi ce simplu e dacă se întâmplă aşa, dacă bebeluşul “învaţă” să-i placă – la rândul său – spaţiul generos al pătuţului, confortul salteluţei de cocos şi mirosul de aşternut curat, dacă învaţă să se bucure de liniştea şi “intimitatea” camerei sale mai mult decât de sforăitul tatălui (sau chiar al mamei, în cazul meu :P), dacă ajunge să se bucure de muzica şi luminiţele caruselului mai mult decât de vocea mamei şi de bătăile inimii sale…
Sunt copii care învaţă să doarmă foarte bine în acest fel, pentru că atât au primit şi, în lipsa unei comparaţii, s-au adaptat la singurul lucru pe care l-au cunoscut. Aşa cred acum. În urmă cu doi ani, însă, credeam că igiena şi siguranţa somnului sunt cele mai importante, că somnul nostru – al tuturor din familie, va fi mai odihnitor dormind fiecare “la locul lui” şi chiar (de ce să ascund) că nu e “sănătoasă” apropierea continuă de mamă, creând o dependenţă anormală şi împovărătoare mai târziu. Nu mă vedeam, realist vorbind, supravieţuind treburilor casnice cu fetele ţinute în permanenţă în braţe… iar momentele lor de somn erau singurele în care găseam liniştea de a face ceva pentru mine, pentru ele sau pentru casă, nederanjată. Ah… şi ca să fi pe deplin sinceră, mi se părea că mamele ce “zac” în pat cot la cot cu copiii, dormind în rând cu ei şi renunţând la majoritatea treburilor casnice, sunt nişte leneşe certate rău cu ordinea şi curăţenia. 😀
Atât de “multe” ştiam, de fapt, despre primele luni de viaţă ale unui copil. Şi despre ceea ce el are cu adevărat nevoie.
Am avut mai mult timp pentru mine? Da, pentru că odată adormite ştiam că somnul lor nu depinde de prezenţa trupului meu lângă ele şi mă puteam mişca în voie prin casă. Am avut musafiri seara, am putut petrece timp cu soţul meu, am putut viziona filme sau face o baie lungă şi liniştitoare, în timp ce soţul veghea la eventualele treziri ale fetelor şi le adormea la loc. Dar mi-a fost mai uşor aşa? Nu. Sutele de ore petrecute aplecată peste pătuţuri m-au cocoşat cu totul, nenorocindu-mi spatele pe viaţă. M-am odihnit mai bine? Nu… Desele treziri şi ridicările nocturne din pat nu făceau decât să mă ameţească cu totul, storcându-mă de vlagă până la limita căderii din picioare de epuizare.
Şi atunci de ce?
Pentru că prejudecăţile mele erau la fel de puternice ca şi instinctul. Pentru că “patul e pentru oameni mari şi pătuţul pentru copii!”, “soţii se înstrăinează dacă patul conjugal e transformat în pat de familie”, “copiii se dereglează mental dacă se obişnuiesc să doarmă cu părinţii”, “odată învăţat(ă) în pat n-o să mai plece niciodată de acolo!” şi “ce bine e să aibă fiecare copil spaţiul său personal!” erau lucruri în care credeam cu naivitatea celui care nu a văzut sau a auzit altceva. Şi atunci am făcut pace între raţiune şi simţire, insistând ca fetele să doarmă în pătuţurile lor de câte ori se putea, dar lăsându-le tot mai des să adoarmă cu noi – dacă voiau ele – sau luându-le cu mine în pat în fiecare noapte mai agitată.
Pentru mine asta s-a potrivit cel mai bine. Momentul când am renunţat să mai fac eu regulile şi să mă tem că, obişnuindu-se aşa, nu vor mai pleca niciodată din patul nostru, a fost momentul când în sfârşit am reuşit să mă odihnesc mai bine lângă ele, odată cu ele. M-am bucurat mereu că fetele au reuşit să adoarmă fără a le purta în braţe (cu excepţii, desigur), că nici măcar nu le plăcea să doarmă cu noi – foindu-se până ajungeau în pătuţurile lor, că mereu au adormit relativ repede şi fără complicaţii, că dupamiaza adormeau singure în pătuţuri, eu doar cântându-le câteva minute, că pot oricând să le mut – în somn – din pat în pătuţ şi invers, fără a le strica somnul, dacă eu am altceva de făcut. Dar am ajuns să mă bucur şi pentru fiecare oră din noapte în care le puteam îmbrăţişa, în care le ţineam strâns lângă mine mirosindu-le părul moale şi jucându-mă cu mânuţele lor, în care le ascultam respiraţia liniştită – găsind, în sfârşit, un rost insomniilor mele…
Dar viaţa de proaspătă mămică e mai simplă atunci când te ghidezi după anumite reguli. Şi sunt mame, asemeni mie probabil, pentru care a crea o ordine în programul zilnic te face să te simţi mai “în control”. E mai simplu, cel puţin când ai gemeni, să adormi copiii în pătuţuri şi să-i poţi supraveghea individual, să-i hrăneşti la program, să le organizezi activităţile repetitiv, să ai o predictibilitate în ceea ce urmează să faci. Aş spune chiar că e nevoie de multe din aceste reguli, pentru a nu le face copiilor mai mult rău decât bine, în haosul ce succede venirea lor pe lume. Pentru că toate astea te fac să te simţi mai puţin vinovată atunci când nu dai de capăt somnului sau plânsului copilului tău.
Şi, desigur, e frumos şi comod pentru toată lumea atunci când copilul creşte şi are camera sa, când doarme cuminte în pătuţul său, când serile sale se încheie cu o poveste, o îmbrăţişare, un sărut pe frunte… iar apoi părintele iese din încăpere zâmbind, stinge lumina şi lasă uşa întredeschisă, întorcându-se liniştit la viaţa sa de om mare… e ca-n filme!
La urma urmei majoritatea bebeluşilor care dorm în pătuţurile lor sunt copii absolut normal dezvoltaţi şi pentru majoritatea familiilor acest aranjament funcţionează foarte bine.
Dar acum cred cu tărie că acesta nu e un scenariu pentru primele luni de viaţă ale unui copil. Nu atunci când mama e tot ceea ce el cunoaşte, când apropierea de ea îi dă cea mai mare siguranţă şi căldură, când prezenţa ei e singura care îl poate ocroti de angoasa cunoaşterii acestei noi lumi. Sigur, la un moment dat se obişnuiesc “şi-aşa, şi-aşa”. Dar nu e mai simplu, mai liniştitor pentru toată familia, să poată dormi aşa cum au nevoie… iar mai târziu, aşa cum îşi doresc?
Pentru noi lucrurile s-au petrecut invers. Din două fetiţe care dormeau “frumos”, autonome, în pătuţurile lor, am acum două domnişoare cu totul dependente de adormitul lângă mami. Mă caută, mă cheamă lângă ele, iar eu am încetat demult să mă mai opun.
Şi somnul nostru s-a îmbunătăţit enorm de când ele se odihnesc liniştite ţinându-mă strâns de mână, iar eu nu mai trebuie să fac km în fiecare noapte, între patul meu şi al lor. Adormim încolăcite, ele luptându-se să fie amândouă lipite de mine, deodată. “Io, mami!”… “Nuuuu! Io mami!” este refrenul fiecărui somn şi spiritele nu se liniştesc decât atunci când corpurile noastre fac nişte zig-zag-uri numai bune de caricaturizat în desene, pentru ca nevoia de apropiere a fiecăreia să fie pe deplin împlinită. Însă apoi, după ce ne găsim locul şi fiecare bucată din mine este folosită la ceva – mâinile mele acoperindu-le obrajii, picioarele servind pentru încârligat picioruşele lor, somul le cuprinde în câteva minute… iar apoi le pot muta liniştită în pătuţurile lor, dacă am altă treabă şi vreau să le las în siguranţă. Ştiu însă că, invariabil, curând în noapte, două voci limpezi şi somnoroase mă vor trezi, pe rând: “Mami… Opa, aiţea patu mama io!…” şi două perechi de mânuţe vor aştepta încrezătoare să le ridic şi să ne continuăm somnul împreună, liniştite, în patul meu…
Şi nu ştiu de ce, dar acum am dobândit convingerea că fetele noastre sunt cât se poate de normale şi nu că se vor mărita cu noi în pat! 😛
Related Posts
Tags
Share This
Omul este singurul ‘animal’ ce insista sa-si distanteze odrasla de la prima rasuflare. Orice alta creatura isi pastreaza pruncutii aproape pana ce acestia ating pre-adolescenta. Eu zic ca asta spune multe despre specia noastra si motivul pentru care suntem atat de ‘dezradacinati’ odata ce devenim maturi.
By the way, atat mi de dor de voi c-as dormi si eu in patul ala cu voi 🙂
va pupicesc cu drag
Oh, miss you too… you can’t imagine! 🙁
Şi ai mare dreptate, ca întotdeauna. De ce oare, pe măsură ce încercăm să construim o variantă tot mai elaborată a “omului modern”, ne alienăm atât de tare de originile speciei noastre, de ceea ce ne defineşte natural, de ceea ce ne-ar asigura cele mai puternice mecanisme de supravieţuire?
Love you, girl!
>:D<
Doamne, ce copile frumoase ai! Iar ultima poza e atat … intreaga, nu stiu cum sa-i spun 🙂
Indiferent cum alegi sa le adormi, eu va urez somn usor 🙂
PS Eu neavand copii, nu prea stiu cum sa comentez posturile tale. Vreau doar sa stii ca le citesc cu mare drag. Atat 🙂
🙂 Îţi mulţumesc.
Până la urmă, aşa cum încercasem să spun şi în text, nu contează cum dormi, atâta vreme cât toată lumea are un somn liniştit şi fericit…
Noi cat au fost mici le-am facut rutina sa se invete sa doarma in patul lor si a functionat, dar cand erau bolnave sau aveau cosmaruri sau ceva erau binevenite la noi in pat. Acum ca sunt mai mari pot decide singure unde vor sa doarma si de cele mai multe ori e la noi in pat, bineinteles. :)) Problema e ca sunt prea mari si acusi trebuie sa luam un pat super king size ca sa mai incapem toti. Dar nimic nu e mai frumos (asta daca ignori durerile de spate si vanataile de la picioare si coate aruncate in timpul noptii) decat sa te trezesti in weekend cu rasete si chitcaituri si pupici de la pisoi. 🙂
Millie, este exact ceea ce simt şi eu acum… lucrurile care se petrec natural au cel mai mare farmec şi aduc cele mai adânci bucurii!
Ultima fotografie e cea mai frumoasa! cum va simtiti voi cel mai bine, asa e bine :), la noi a fost cumva invers, pana pe la 6 luni a dormit cu mine in pat iar tati separat de teama sa nu o loveasca in somn, iar apoi a invatat sa se rostogoleasca si de teama sa nu cada din pat cand eram prea adomita si obosita, dupa ce adormea o puneam in patutul ei si asa s-a obisniut, acum mi-as dorii sa o tin strans in brate cand adoarme, dar nu vrea sa doarma decat in patut, cu mine sau cu tati in camera, cu povesti sau cantecele 🙂 si cu catelul ei preferat
Monica, aşa cred şi eu că ar fi cel mai bine pentru copii… să poată rămâne lângă mama lor atât cât au nevoie şi, pe măsură ce cresc, să se desprindă natural de patul părinţilor. 🙂
Dar se poate şi invers, în cazul nostru! 😀
Oricum ar fi, sunt ferm convinsă că nici fetele nostre nu vor rămâne multă vreme cu mine în pat, aşa că mă bucur cât pot de perioada aceasta de dulce dependenţă de mami… 😀
Buna- ca in multe alte situatii ma regasesc in ceea ce ai descris tu – cu diferenta ca noi am avut intotdeuna probleme cu adormitul- s-a intamplat cam asa – eu m-am chinuit sa invat fetele sa doarma la ele in patuturi gandindu-ma ca e cel mai bine pentru toti – adormindu-le pe canapea si mutandu-le ulterior in patuturi- trezindu-ma de n ori pe noapte… Citeam pe forumuri cum alte mamici isi laudau copilasii ca adorm singurei- in 5-10 minute – in timp ce eu aveam seri in care imi trebuia o ora sa reusesc sa o adorm pe Alessia, ma gandeam ca poate e ceva in neregula cu ele, cu mine…in fine- dupa ce le-am dus la bunici – povestea s-a schimbat 🙂 mamaie a luat fetele de la inceput cu ea in pat (pentru ca ei dorm separat) si acum cand le iau acasa in weekend dormim de cele mai multe ori impreuna 🙂 Initial m-am speriat ca nu vor mai dormi in patut dar au nopi in care dorm singure si nopti in care dorm cu noi
Din toamna cand le voi avea acasa voi vedea cum vom proceda- insa nu mai sunt atat de convinsa ca varianta cu dormitul separat e neaparat cea mai buna…si oricum ma gandesc serios cand le voi scoate patuturile sa iau o canapea extensibila pentru amandoua, la fel cum am dormit si noi cand eram copii 🙂
Va pupam cu drag
Lavinia, la fel ni s-a întâmplat şi nouă, tot chinul trezirilor noscturne şi plimbările la pătuţuri şi înapoi… cu diferenţa că acum mi-aş dori să fi intervenit şi pentru noi o “mamaie” care să nu fi uitat rostul natural al lucrurilor din lumea asta, care să nu fi citit atâta informaţie contradictorie pe internet şi care să nu-şi fi alterat instinctele din cauza atâtor “gadget-uri” de creştere a copiilor…
Şi noi avem în vedere o canapea extensibilă, pentru viitor. Eu am dormit o viaţă, din lipsă de spaţiu, cu sora mea în pat… cred că nu vor avea nici ele vreo problemă cu asta, până spre adolescenţă. Îmi place ideea mai mult decât cea a unui pat suprapus (suspendat). Dacă însă vor dori altfel, sper să nu uit să ţin cont şi de preferinţele lor.
Love you too girl!
You said it!
Way to go!
Păi am spus-o… dar mi-a luat doi ani să o fac! 😀
Nu e cine ştie ce mare filozofie, acum că s-a întâmplat… mai am o mulţime de învăţat şi recuperat! 😛
Draga Carla,
E ca si cum as citi “viata mea” 🙂
Iti spun doar ca acum dorm cu cei doi minunatei intr-un pat imens iar sentimentull este incredibil! Nu as schimba pt nimic lucrul asta. Pana la urma se va schimba de la sine iar eu o sa fiu fericita si multumita ca am luat decizia de a ma bucura de prezenta lor si noaptea. Multa sanatate tie si familiei tale frumoase! Oana
Oana, la fel spun şi eu… că odată descoperit acest echilibru, nu l-aş mai schimba cu nimic altceva!
Gânduri bune şi ţie!
Carla,permite-mi sa nu fiu de acord cu tine in randurile de mai sus:…Nu cred ca co-sleeping-ul e un mod de a te purta afectiv sau mai putin afectiv cu copilul tau si motivele pt care unele mame il practica e tocmai confortul sau comoditatea lor si refuz sa accept ca asta demonstreaza ceva…Acum sa iti spun din experienta mea,de om care a studiat putina neonatologie si psihiatrie a copilului si care,ca si tine, intial,considera ca cel mai igienic si sanatos pt un nou-nascut e sa doarma in patutul sau curat si aerisit si nu langa un adult ce poate e fumator,ce transpira, ce sforaie etc…Fetita mea a fost un bebe,din pacate,chinuit de colici si cel putin primele 3 luni de viata,noptiile au fost crunte…Fireste ca nu am lasat-o sa planga ,nu as fi putut sa fac asta si nu pot intelege chestia asta cu ,,plansul controlat”,mi se pare o aberatie,un nou-nascut nu plange dupa tine din rasfat si nu nu poate premedita ceva,ci e doar nevoia lui instinctiva de caldura si ocrotirea bratelor mamei sale…In fine,Karina in rarele nopti bune a dormit la inceput in patutul sau ,insa vizavi de acesta era patul meu si ma trezeam la cel mai mic semn,plans,o alinam,o adormeam la loc si o puneam inapoi si tot asa,ziua in schimb nu adormea decat in brate si orice incercare de a o pune altundeva se solda cu trezire si plans si plans…Am stat ore intregi cu ea in brate,am lasat balta treburi gospodaresti,mancare si mi-am infruntat sotul care numea asta,,rasfat”,preferand sa o tin astfel,sa doarma bine…Undeva pe la 6-7 luni ,fara prea mare efort,Kari a invatat sa doarma in patul mare peste zi,o adormeam si apoi imi vedeam de ale mele,seara la fel,apoi o mutam in patutul ei dar…nopti dupa nopti s-a trezit plangand dupa mine si rezultatul a fost co-sleeping-ul:)Da,am avut reguli si eu ca si tine si uneori lucrurile sunt corecte si frumoase in teorie,insa realitatea ne invata altfel…Acum sunt nopti in care doarme cu mine,altele in care doarme in patutul ei pana dimineata…nu ma mai agit pentru asta si nici nu incerc sa o dezvat…E indiscutabil ca pentru ei,copiii nostri,apropierea noastra e un beneficiu,ca somnul e mai linistit si mai lin cand ne simt alaturi…si de ce sa nu recunoastem si noi o facem cu drag,bucurandu-ne de ei…Dar pentru fiecare mama si copil,e o alegere si o alta experienta si refuz sa cred ca co-sleeping-ul poate fi o dovada de mai mare afectiune sau comoditate…
Dramy, eu mă bucur mult de fiecare comentariu al tău şi n-am nicio problemă cu faptul că uneori avem opinii diferite. Dimpotrivă, argumentele tale mi se par mereu echilibrate, obiective şi pline de bun-simţ… pentru mine e o plăcere să mă contrazici! 😛
Uite, referior la refuzul tău de a crede că unele mame sunt mai puţin afective cu copiii lor şi mai comode când e vorba de somn şi de confortul propriu, îţi voi rezuma situaţia unei cunoştinţe:
Mama în cauză se poartă mereu minunat cu fetiţa ei (care acum are 4 ani), e afectivă, e atentă la dezvoltarea copilului, fetiţa e mândria familiei lor şi e un copil dorit şi iubit în egală măsură. Totul până la somn.
Am vizitat-o la scurt timp după ce se întorsese din maternitate… mi-a povestit despre cum deja fetiţa ei – la numai câteva săptămâni – începea să înveţe să adoarmă singură, în camera ei. Mi-a vorbit despre metoda plânsului controlat (eu habar n-aveam la vremea aceea despre ea), despre cum ea n-o să accepte vreodată ca un tânc să-i facă ei program seara, despre cum somnul ei şi al soţului sunt importante în egală măsură, despre cum începi prin a lăsa copilul să plângă numârând minutele la uşă, tot mai mult… până se “dezvaţă” de prostul obicei de a avea nevoie de tratament special la culcare…
Au trecut lunile, anii deja, iar fetiţa ei de mică adoarme singură în pătuţul ei, în camera ei, fără lumină sau jucării, în linişte, fără măcar să se mai ridice din pătuţ odată pusă acolo… iar părinţii sunt absolut convinşi că a fost cea mai bună metodă de a-şi învăţa copilul să (a)doarmă.
Acum mi se pare îngrozitor. Dar, dacă nu aş cunoaşte acest “detaliu”, aş fi convinsă că sunt părinţi minunaţi… şi sunt, probabil, pentru multe altele din viaţa fiicei lor.
Nu ştiu dacă exemplul acesta demonstrează ceva… poate e doar un exemplu izolat. Aş putea da şi altele, mult mai personale, însă prefer să nu o fac aici, pe blog, public. Vreau doar să spun că există părinţi mai puţin empatici nu nevoile copiilor lor, părinţi care fac totul pentru că “aşa trebuie”, care-şi ţin în braţe copiii cu măsură sau deloc, “ca să nu se înveţe”, care sunt severi cu copiii “ca să nu se răsfeţe” etc. Pentru unii dintre ei informaţia e accesibilă, există, e cunoscută… dar nu li se potriveşte ca stil de parenting.
Putem spune despre ei că sunt părinţi mai buni sau mai răi ca şi ceilalţi? Eu nu m-ah încumeta niciodată să o fac…
Ps.scuze ca indraznesc sa iti scriu la aproape fiecare post despre experientele mele de mamica…am invatat multe de la tine si de pe blogurile altor mamici si sincera sa fiu nu stiu cum te-ai putut descurca cu Sofi si Nati in acelasi timp in noptiile acelea de inceput cu colici si plans,uneori e greu cu un copil,dar cu doi care au nevoie egal de prezenta ta cred ca e si mai complicat,iar tu faci sa para ca totul e firesc si simplu si fara sa vrei,ai incurajat multe mamici…Asa cum spui,la timpul potrivit fetitele se vor desprinde firesc de tine si vor ajunge si sa doarma in patul lor,in camera lor,singure,pana atunci ,bucura-te de ele si de prezenta lor alaturi noapte de noapte:)
Si noi am dormit dupa cum a fost situatia: in primele trei luni a dormit in patutul ei care era vizavi de patul nostru. De la 3luni la 10luni in patutul ei si in camera ei chiar. De la 10luni cu mine in pat:))) pana la 1an jum, iar in prezent doarme in pat mare in camera ei din nou. Dar si azi dc se mai trezeste ma bag rpd cu ea in pat fara sa ma incerc macar vreun alt mod de linistire si adoarme intr-o clipa; spun la toata lumea ca m-am apropiat foarte mult de ea de cand am dormit cu ea. Cand am nascut-o aveam si eu multe reguli in minte si nu vroiam decat sa cresc un copil sigur pe el si independent dar acuma ma intreb razand, ce legatura are asta cu rasfatul meu(nu al fetitei mele) si linistea sufleteasca pe care le simt cand ii aud rasuflarea aproape.
Larisa, am ajuns la concluzia că lipsa regulilor e cea mai bună regulă, de fapt… 😀 Că armonia şi liniştea nu vin din bifarea unor principii pe o listă, cât din a şti să împlineşti nevoile reale ale copiilor, indiferent care ar fi acestea şi cum ar contraveni acestor principii de viaţă, care ne limitează mult prea mult!
eu ma numar printre norocosii ce au descoperit importanta co-sleapingului chiar din primele zile. imi aduc aminte cum l-am pus frumos in patutul pregatit pentru el si cand mama vroia sa-l ia in pat cu noi i-am replicat”mama se invata, tu pleci dar eu raman singura, si cine o sa sufere”
dar,apoi,m-am uitat la filmuletul “the happiest baby on the block” si am inteles ca nasterea l-a separat de contactul permanent cu mine, punerea lui in patut ar insemna sa-l mai separ o data. am simtit ca ma doare, teribil, asa ca mi-am luat copilul in pat din urmatoarea secunda
si dormim toti 3, si acum la 2 ani, si nu e nimic mai frumos pe lumea asta decat sa il ai caldutz si moale langa tine 😀
si pentru ca doarme cu noi din primele lui zile extrauterine :), nu se zvarcoleste, nu ma loveste in somn…cel mult se intoarce pe partea cealalta
si ca orice alt prag cred ca va veni si ziua in care va fi pregatit sa mai creasca un pic 🙂
Veronica, eu îmi amintesc cât de frumos povesteai tu (şi alte fete) pe forum, după naştere, despre somnul cu copiii, despre alăptare, despre alte “lucruri sfinte” ale primelor zile de viaţă ale copiilor noştri…
Mie mi se părea imposibil să fac asta, în acel moment! 🙂 Erau prea mici fetele, erau prea multe sfaturile despre care nu o să rezist singură cu ele dacă nu instaurez o anumită “ordine şi disciplină” în viaţa lor… Culmea că mi se păreau cele mai raţionale şi binevenite sfaturi.
Sunt convinsă că în viaţa fiecărui copil vine momentul când îşi doreşte cu adevărat o mai mare autonomie, chiar n-am auzit decât în situaţii probabil patologice de copii ajunşi adulţi, care să doarmă tot cu părinţii lor în pat.
Tocmai ce le-am adormit aseara la un film pe amandoua in pat cu mine, pe rand, pentru ca aveau program diferit astazi si una dintre ele s-a culcat mai devreme!! :))
Deci nu exista o regula, de altfel regulile le cream noi, asta-i sigur. Cert este ca si acum, la aproape paispe, isi doresc din cand in cand sa se ghemuiasca in bratele mele si sa adoarma asa, aproape instantaneu. Se vede diferenta intre ele si Oana, pentru ca pe ele le-am mai luat cu noi pana mai tarziu, pe Oana (in mare parte si din lipsa spatiului) nu o mai puteam lua cu noi in pat dupa varsta de 6 ani. Adevarul e ca e distractiv mai tarziu sa-ti ceara sa mai fie “bebe” si eventual, sa-i mai povestesti despre cum era cand era mic. Inceputurile insa au fost destul de dificile si pentru noi, erau nopti cand as fi dormit si pe jos numai sa ma pot intinde undeva sa dorm. Au dormit si cu noi, si separat, si impreuna, amandoua sau cu Oana, ideea este ca se creeaza niste obiceiuri, iar daca mai tarziu constati ca ceva nu este bine, stii vorba aceea?: orice invat are si dezvat! Nimic din lucrurile astea nu-s chiar asa grave incat sa nu poata fi corectate din mers. Mi-a placut foarte mult remarca lui Fedo, asa e, nu trebuie sa te grabesti sa-ti indepartezi copilul inainte de momentul “natural” al acestui proces. Vreau sa spun ca stiu mame care au dormit cu mamele lor pe cand erau copii pana la o varsta sa zicem mai tarzie, 10-12 ani (pentru ca asa au simtit nevoia), si care au o relatie foarte speciala cu mamele lor si, mai ales, cu copiii lor de acum. Fiecare sa faca cum crede mai bine, sa fie atent la “semnale” si sa corecteze la timp ce nu e in regula. Copilul te va iubi si te va respecta numai daca a simtit ca de-a lungul timpului l-ai tratat cu iubire si respect!
Manu… e-he, aşa mă văd şi eu în câţiva ani! Sper să fie şi fetele mele la fel de ataşate de mine, cum sunt şi ale tale de tine.
Fetele deja de acum au inventat un joculeţ despre cum sunt ele din nou “bebe”… şi vin la mine, mi se urcă în braţe, se lasă pe spate şi dau din mânuţe gângurind, asemenea bebeluşilor… Şi-mi cer să le hrănesc eu cu sticluţa, să le leagăn, să le plimb cu cărucioarele de păpuşi… 😀
Ai dreptate, fiecare învăţ are şi un dezvăţ… nu mă mai tem de lucruri ireversibile. 😀 Şi categoric relaţia cu fetele va fi mai deschisă şi mai specială dacă voi şti să fiu atentă la nevoile lor şi le voi trata mereu cu respect şi multă multă iubire!
Breathtaking 🙂 Ma faci sa imi doresc un copil!
Ioana, sunt atâtea (alte) motive minunate pentru care îţi poţi dori un copil! 😉
:), imi amintesc ca am comentat la postul tau, cel pe care l-ai citat mai sus, din imediata apropiere a sosirii pe lume a mazarichilor. am comentat fix la capitolul dormit impreuna:), eu avand pe atunci deja ceva experienta in materie de huni. ma bucur sincer ca lucrurile s-au mai schimbat, nici eu nu condam partea opusa, insa cred cu tarie ca benefic, cu adevarat benefic pentru copil (si nu numai!) este co-sleeping-ul.
si noi l-am descoperit mai tarziu, in jur de 6-7 luni ale hunilor cred si de atunci il tot practicam, in formule diverse. initial toti 4, aveam loc, acum doar eu cu ei, sa ne destrabalam in voi:).
cat despre metoda plansului controlat, am aflat de existenta ei foarte tarziu, acum vreun an cred, probabil pentru ca oricum nu ma potrivesc acestui stil si-am ignorat/selectat la greu anumite informatii din ultimii 4 ani.
Luminiţa, îmi amintesc şi eu… 🙂
Nu-mi e teamă să-mi schimb opiniile, atunci când experienţa personală mă face să înţeleg că e mai bine altfel decât credeam. Sunt căpoasă, însă… şi deseori am nevoie să mă lovesc singură de probleme, ca să găsesc rezolvarea din spatele lor.
Nu mai am nicio ezitare în a confirma cât de benefic poate fi co-sleeping-ul pentru copil şi părinte deopotrivă. Rămân însă la rezerva că cei care nu încearcă asta nu trebuie condamnaţi pentru decizia lor. Nu întotdeauna facem cele mai fericite alegeri, însă cred că aproape întotdeauna avem cele mai bune intenţii pentru noi şi copiii noştri.
Mie, de exemplu, cu fetele atât de micuţe şi firave, chiar mi-a fost cu adevărat frică să nu le strivesc sau sufoc în timpul unei clipe de somn adânc. Ca să nu mai spund e somnul soţului, peste care puteam tăia lemne şi nu dădea niciun semn de trezire. Apoi ele s-au obişnuit aşa, greu adormeau lângă noi, se foiau… părea să le priască somnul relaxat şi confortabil din pătuţuri. Mi-au trebuit aproape doi ani să înţeleg că altele erau nevoile lor…
Pana la 2-3 luni am dormit cu bebe langa mine…ma gandeam ca si animalele fac la fel :)) Dupa cateva luni am trecut la infasat+suzeta+white noise si patutul propriu…a functionat surprinzator fara proteste…Si azi dupa 2 ani doarme de rupe si doar singur…chiar daca ne sculam noaptea-dinti, vise, etc nu vrea nici cum sa doarma cu noi…se linisteste cu noi dar de adormit vrea strict in patutul si in camera sa…inutil sa-ti spun ca nici nu am putut schimba patutul…tot pe ala vechi il vrea..
Asta nu face decât să confirme cât de diferiţi sunt copiii şi cât de bine îşi reglează somnul atunci când îşi găsesc “locul lor”, fie că acest loc e lângă mama sau separat…
Vreau doar sa va spun ca sunteti minunati…te-am descoperit de-abia astazi,ai postat pe blogul Micul meu atelier de creatie .:)
Baietelul meu cel mic a dormit de la bun inceput in patutul lui si….se trezea si din 15 in 15 minute….nu mai puteam, ajunsesem sa nu mai dorm deloc noaptea!!! Asa ca, bineinteles l-am luat cu noi…si a inceput sa se trezeasca din ora in ora sau chiar la 2 ore…pentru mine era foarte bine si asa. Acum are aproape 2 ani, e tot alaptat…deocamdata, nici eu, nici el (de fapt el, mai ales) nu putem renunta :)…si doarme tot cu noi 🙂
Dar, ne propunem ca intr-un an-doi, sa reusim sa le facem camera lor si sa doarma singurei acolo…nu ne va fi usor, suntem genul de pariniti hiperprotectori(m-as duce in camera lor sa vad ce fac, daca sunt dezeliti, daca nu cad din pat, etc, etc)…dar lor le va fi mult mai bine.
Recunosc…nu m-am gandit prea mult la avantajele si dezavantajele dormitului in acelasi pat cu cei mici…acestea au fost conditiile si ne-am adaptat….
Nicoleta, cu mare întârziere (îmi scăpase comentariul tău, fiind postat în urmă) îţi urez: Bine-ai venit!
Ceea ce tu povesteşti mă duce cu gândul la lucrurile bine făcute din intuiţie, din acel natural care vine din noi fără a citi în cărţi cum e mai bine, doar ascultându-ne copiii… Până la urmă cei mai mulţi dintre noi învăţăm această lecţie. iar cei care nu o fac se ascund sub iluzia unui control asupra copiilor lor, care numai benefic nu poate fi pe termen lung…
Ce am învăţat eu în aceşti doi ani este că niciun copil nu este într-atât de ne-rezonabil, încât să nu poată fi bucurat într-un fel… iar nevoile (sau dorinţele) lor sunt, în mare parte, inofensive. Avem nevoie doar de bunăvoinţă pentru a-i asculta. Orgoliul de “a nu lăsa după cum vor ei” nu-şi are locul atunci când ne iubim copiii.. ei ne învaţă ce înseamnă să simţi natural, să cauţi afecţiunea în braţele părinţilor, în zâmbetul lor, în cuvintele lor…
Este minunat acest blog. Abia acum incep si eu sa il descopar. Cred ca cu toata oboseala acumulata peste zi tot imi fac putin timp seara sa mai citesc cate ceva, si bineinteles ca greu ma abtin sa nu comentez. Referitor la co-sleeping. Este intr-adevar benefic pt. sanatatea emotionala a micutilor insa, zic eu, un copil care doarme foarte bine singur in patut nu trebuie pus sa doarma langa parinti doar pt. a “forta” sanatatea lui emotionala. Daca bebelusul nu doarme cu parintii in pat inseamna ca ii e bine in patul lui si parintii pot apela la alte metode care sustin sanatatea emotionala a copilului prin metode similare co-sleeping-ului, de exemplu prin “purtarea” bebelusului. Conceptul de “purtare a copilului” se refera la purtarea copiilor de catre parinti cat mai aproape de ei: parintele nu isi scoate copilul la plimbare in carucior ci isi scoate copilasul la plimbare intr-un SLING sau WRAP (esarfe portbebe) care asigura contactul dintre corpul parintelui si al copilului stimuland exact acea stabilitate emotionala conferita de co-sleeping. Pana la urma, cred ca aceste metode nu ar trebui sa ramana la stadiul de “metode prin care obtii ceva:sanatate emotionala”, cred ca nevoia de contact si de protectie a copilului trebuie sa o regasim in noi, in parinti si sa ne faca placere sa-i iubim “de aproape” pe copiii nostri.
Stana, mulţumesc pentru aprecieri şi bine ai venit!
Sunt de acord cu tine… nimic din ceea ce noi percepem ca fiind manifestări de ataşament direct cu copiii nu trebuie forţat împotriva dorinţei sau plăcerii celor mici. Sigur că nici eu nu mi-aş obliga fetiţele să doarmă cu mine în nopţile când dorm liniştite în pătuţurile lor. La fel, le purtăm în Manduca şi le vom purta cu plăcere atâta vreme cât le va plăcea şi lor asta. Sunt momente când, la plimbare fiind, vor imediat în braţe şi preferă să le arătăm lumea de la adăpostul braţelor noastre, dar sunt momente în care – oricât de obosite ar fi – vor să exploreze singure mediul în care ne aflăm.
Ai mare dreptate cu ultima frază: nevoia de contact cu copiii noştri trebuie să fie una naturală, plăcută, generatoare de mulţumire, nu doar o metodă de a obţine un beneficiu emoţional calculat, fără însă a simţi cu adevărat că vrem să facem asta…