Scaunul de maşină chiar salvează vieţi!

May 31, 2012 by Carla

Sâmbătă ieşisem la o ultimă plimbare prin Timişoara, înaintea reîntoarcerii acasă, profitând de vremea din nou frumoasă şi bucurându-ne de prezenţa lui tati, din nou lângă noi… Împingeam căruciorul agale, pe trotuarul adiacent unei artere intens circulate a oraşului când, tocmai în dreptul nostru, o maşină a încercat o manevră de întoarcere peste linia dublă continuă dintre sensuri, nesemnalizându-şi intenţia… Şoferul din spate, luat prin surprindere, a frânt brusc, lovind totuşi maşina în cauză, într-un bufnet sec, care ne-a scos brusc din visare… În secunda următoare, o a treia maşină din coloană a izbit din plin cel de-al doilea autoturism, într-un pocnet şi mai puternic, o mulţime de fărâme de plastic şi sticlă zburând în toate direcţiile. Airbagurile acesteia s-au deschis în aceaaşi secundă, lovind şoferul şi lăsându-l cel puţin “buimac” pentru câteva secunde, lungi cât o veşnicie.

Noi, cei de pe trotuar, priveam înmărmuriţi scena accidentului petrecut la numai câţiva metri distanţă, aşteptând cu groază ca cel de-al treilea şofer să-şi revină şi să iasă din maşină… lucrul acesta s-a întâmplat dintr-o dată, bărbatul sărind efectiv de pe scaunul său, deschizând dintr-o mişcare uşa din spate şi agitându-se în dreptul ei…

Mi s-a făcut rău şi am simţit cum, de groază, efectiv mi se taie genunchii, intuind ceea ce se petrecea pe bancheta din spate a maşinii… Şi, în acel moment, printre particulele acelea de praf sau gaz care umpleau interiorul maşinii, am văzut o femeie agitându-se înauntru şi, imediat după aceea, întânzând spre braţele soţului ei un copil, un băieţel de vârsta fetelor mele, ce plângea isteric, cu hăinuţele picurate de sânge….

Femeia a ieşit din maşină, la rândul ei, clâtindându-se pe picioare… Sângera uşor la nas şi la gură, însă nu voia decât să-şi ţină băieţelul în braţe, să-l liniştească, să verifice dacă a păţit ceva…

Am fugit lângă ea, am adus-o pe trotuar, i-am oferit ajutorul, în timp ce deja sunasem la 112 şi chemasem Ambulanţa şi Poliţia.

În tot acest timp, poate mai puţin de 1 minut, am constatat cu stupoare că soferul primei maşini, cel care provocase acest accident în lanţ, fugise. Dispăruse, pur şi simplu, cu tot cu maşină, fără să oprească măcar, după ce fusese lovit din spate. Iar noi, toţi cei ce asistasem la accident, fusesem atât de fixaţi pe urmărirea vizuală a victimelor din cea de-a treia maşină, încât nimeni nu-i luase numărul de înmatriculare. Eu personal nici nu puteam să-mi amintesc ce marcă de maşină era, sau ce culoare…

Băieţelul continua să plângă cu sughiţuri, agâţându-se cu disperare de gâtul mamei sale… Acesta, cu o mână ştergându-şi sângele ce-i umplea nasul şi bărbia, cu cealaltă strângând copilul la piept, încerca din răsputeri să-l liniştească, vorbindu-i încontinuu, sărutându-l, legânându-l energic şi verificându-i trupul, cu mişcări precipitate… Copilul părea în regulă, scaunul special din maşină îl protejase de impact mai bine decât pe mama sa, care se lovise puternic de scaunul şoferului, cu faţa şi cu picioarele.

Am însoţit-o, cu ambulanţa, la spital, unde a primit îngrijiri medicale şi, în acest timp, a trebuit să-şi lase băieţelul afară, în grija mea (tatăl rămăsese la locul accidentului, pentru a da detalii Poliţiei despre ce se întâmplase, împreună cu cel de-al doilea şofer implicat în accident). Băieţelul fusese, la rândul lui, consultat de paramedici şi părea că nu păţise nimic fizic, în afara şocului prin care tocmai trecuse.

Înainte să intre în Camera de gardă femeia mi-a lăsat cu greu copilul în braţe şi mi-a spus: “Te rog ai grijă de el, încearcă să-l linişteşti puţin… El nu s-a despărţit niciodată de mine, nu stă nici cu taică-su dacă nu sunt şi eu…”

Trecuseră poate 30 de minute de la accident şi băieţelul contiua să plângă isteric, cu atât mai mult aterizat în braţele mele, separat de mămica lui chiar atunci când probabil era mai speriat şi mai dependent de prezenţa ei… Am încercat imposibilul ca să-l liniştesc, aş fi făcut orice să-l pot ajuta să nu mai plângă. Ceea ce n-am reuşit eu au reuşit, însă, câţiva porumbei din curtea spitalului, cărăra le-am dat fărâme de biscuiţi şi i-am urmărit printre oameni, încercând să-i prindem, să-i numărăm, să-i strigăm, să-i ademenim cu alţi biscuiţi…

Odată mama reîntoarsă, copilul şi-a amintit de supărarea lui şi s-a aruncat în braţelei ei, reluîndu-şi plânsul şi căutând să se agaţe cât mai strâns de ea… îi căuta sânul, trăgând-o cu disperare de bluză…  Am aflat, apoi, că băieţeul are 1 an şi 9 luni, că (încă) e alăptat la sân şi asta îl face atât de dependent de braţele mamei sale – ceea ce femeia mi-a spus cumva cu jenă, parcă temându-se de dezaprobarea mea… M-am simţit mică şi neputincioasă, aş fi vrut s-o felicit din suflet pentru ceva ce nu mai e deloc normal şi natural în percepţia majorităţii, dar mi s-a părut deplasat să o fac, aşa că m-am mulţumit să îngân un “ce bine!” şi să-i ofer cel mai călduros zâmbet de care eram în stare în acel moment.

Acolo ne-am despărţit, mama şi copilul pornind mai departe, cu Ambulanţa, către Spitalul de copii, pentru a fi şi cel mic consultat încă o dată… Mai târziu, telefonic, am aflat că amândoi sunt bine, că ea şi soţul aveau contuzii uşoare la nivelul feţei, mâinilor şi picioarelor, că maşina nu mai putea fi salvată (avea numere roşii, era achiziţionată de fix o săptămână din străinătate şi încă nu-i făcuseră asigurare Casco, în aşteptarea numerelor definitive) şi, cel mai important, băieţeulul scăpase nevătămat, graţie scăunelului de maşină, care îl salvase de la mari complicaţii.

A fost o imensă uşurare să aud că atât părinţii cât şi copilul sunt în afara oricărui pericol, că au ajuns acasă şi lucrurile s-au terminat, în felul lor, cu bine… Nu pot nici acum să-mi şterg din minte secunda aceea  în care băieţeul a fost scos din maşină, tipând din toate puterile, murdar de sânge… Cine nu e părinte probabil nu-şi poate imagina cât de sensibili devenim, după naşterea propriilor odrasle, la orice imagine a unui copil în suferinţă.  Şi nici nu vreau să mă gândesc ce a fost în sufletul părinţilor lui, în acele secunde de după accident, până au scos copilul din maşină şi s-au asigurat că acesta a scăpat nevătămat…

Ce vă rog să reţineţi, fiecare, din toată această relatare… că scaunele speciale de maşină chiar pot salva vieţile copiilor noştri!

Dacă pentru majoritatea dintre noi această afirmaţie este absolut inutilă – conştientizând foarte bine pericolul, vă asigur că există o mulţime de părinţi care nu iau deloc în serios rolul unui scăunel special (eu cunosc cel puţin o duzină), considerând această investiţie un moft sau optând pentru cele mai ieftine modele de pe piaţă, doar ca să bifeze că au achiziţionat şi această “inutilitate”.

Şi da, în acest caz, banii chiar fac diferenţa! Pentru că un scaun “adevărat”, cu Isofix sau chiar fără – dar corect fabricat şi montat, va proteja copilul într-o mult mai mare măsură ca un scaun ieftin şi prost, a cărui unică utilitate este – după părerea mea – faptul că părintele nu se mai “oboseşte” să-şi ţină copilul în braţe pe durata deplasării, acesta fiind legat în două chingi şi înălţat la nivelul geamului, pentru a putea privi afară… Un scaun “adevărat” costă de la 200 euro în sus şi, chiar dacă suma aceasta depăşeşte cu mult bugetul programat al multor familii, este – până la urmă – o investiţie în viaţa propriului copil, care pentru orice părinte ar trebui să fie nepreţuită.

De ce să riscăm?! Pentru că “nouă nu ni se poate întâmpla”? Sau pentru că “de ce ţi-a fost scris, de aia nu scapi”?

Am auzit, nu o dată, vorbindu-se despre copii care plâng necontenit odată legaţi în scăunele, despre nevoia lor de a fi ţinuţi în braţe, despre răul de maşină (iar eu ştiu foarte bine cât de chinuitor poate fi), despre nevoia de a fi puşi la sân, despre călătoriile – lungi sau scurte – cu ei în braţe (recunosc, ni se întâmplă şi nouă uneori, când folosim maşina lui tati, dar nu pot descrie cât de stresată şi înspăimâtată sunt în cele câteva minute până ajungem la destinaţie), eventual ţinuţi în sisteme de purtat, dar care din păcate nu protejează… ţinuţi în braţe pe bancheta din spate, ori chiar pe scaunul din dreapta faţă, “că-i place să se uite pe geam”… De ce?!

Fetele mele, din fericire, nu au avut probleme cu aşezatul în scaune (în schimb nu au răbdare să facem drumuri lungi, aşa că pornim în călătorii doar seara, când ele adorm), dar sincer spun, prefer să fiu mama cea mai insensibilă din lume la plânsul copiilor ei şi să încerc absolut orice metodă de a le face să se liniştească, dar nu le scot din scăunele în timpul mersului! Cât ne costă să oprim, să ne dezmorţim puţin afară din maşină, să ne jucăm, să negociem… câteva minute, poate chiar o oră în plus din călătoria noastră? Şi cât ne costă sănătatea, sau chiar viaţa copiilor noştri, dacă un nebun, un inconştient sau doar un şofer neatent ne accidentează? Care preţ e mai uşor de plătit? Şi care vină… vina de a-mi lăsa copilul să plângă câteva minute, sau vina de a-mi fi stat în putere să-l protejez de o nenorocire?

Oameni buni, băieţelul despre care tocmai am povestit, dacă nu ar fi fost aşezat în scaunul lui şi s-ar fi aflat în braţele mamei sale sau alături, pe banchetă, ar fi trecut prin chinuri groaznice şi – după părerea medicilor –  nu ar fi scăpat fără ceva rupt, oasele sale fiind atât de fragile la nici 2 ani… Şi vorbesc aici de un simplu accident urban, petrecut în tandem, la o viteză de nici 30 km/oră, un accident – până la urmă – printre cele mai uşoare! Credeţi că nouă nu ni se poate întâmpla?  🙁

Nu vreau să fiu vehementă, îmi propusesem să scriu despre acest subiect încă dinaninte de naşterea măzărichilor (noi am achiţionat un model de aici şi, Doamne fereşte de vreun eveniment nefericit!, suntem foarte mulţumiţi de confortul şi siguranţa fetelor – luaţi-o ca pe o reclamă, dacă doriţi), însă întâmplarea de sâmbătă m-a făcut să conştientizez, într-o secundă de groază, cât de preţioasă este siguranţa în trafic a copiilor noştri şi cât de uşor se poate petrece un accident, cu toate precauţiile noastre… Adevărul este că i se poate întâmpla absolut oricui, cred că abţibildurile acelea cu “Baby on board” sunt neobservate de majoritatea şoferilor, că “soarta” nu face nicio discriminare între vâstra pasagerilor unei maşini sau a alteia, în caz de accident…

Şi, dacă putem fi precauţi, dacă putem mări gradul de siguranţă al copiilor noştri în maşină, dacă putem face ceva concret pentru a călători liniştiţi alături de copii, atunci cum să n-o facem, cu sufletul şi portofelul deschis absolut oricât de mult e nevoie?!

Cred că nu e necesară nicio polemică de gen dormitul în pătuţ vs. cosleeping, aici nu e vorba de sentimentul de securitate afectivă, cât de cel de securitate fizică în primul rând… Încă o dată, întreb, căci problema aceasta depăşeşte puterea mea de înţelegere: chiar există părinţi care nu realizează cât de important este să-şi protejeze copiii în maşină, sau pentru care achiziţionarea unui scaun de maşină să fie un prea mare efort financiar?