Dragă iepurașule,

Apr 19, 2014 by Carla

Dacă treci pe aici între două drumuri către sau dinspre grădina de zarzavat, aș vrea să-ți spun o poveste.

Povestea este despre fetițele mele. Căci eu am două fetițe. Sunt gemene, au 4 ani proaspăt împliniți și, de ceva vreme încoace, sunt fascinate de prințese. Poate nu știi, însă când o fetiță de 4 ani este pasionată de prințese, asta implică nu doar cărți de povești și desene animate din familia prințeselor Disney, ci și – sau mai ales – jocuri de rol și o recuzită specială: rochii de prințese, pantofi de prințese, bijuterii de prințese, coronițe de prințese, poșetuțe de prințese, pelerine de prințese, ciorapi de prințese, chiloței de prințese și orice alte obiecte regale de îmbrăcăminte. În genere, o haină de acest fel se distinge în garderoba unei fetițe ca fiind orice combinație de cel puțin două atribute, dintre următoarele trei:

* este roz, aurie sau argintie

* sclipește (are paiete, sclipici, cristale, mărgele, chiar și sticlă spartă)

* are volănașe sau voal, în cât mai multe straturi.

[* bonus, în cazul bijuteriilor: orice face ”bling-bling!” se califică pentru purtare]

Și mai e o problemă cu hăinuțele acestea de prințesă: niciodată nu sunt destule.

În acest context, de câte ori mă nimeresc cu fetele în preajma vreunui magazin de îmbrăcăminte sau încălțăminte, trebuie musai să intrăm și să probăm tot ce e sclipitor și/sau cu volănașe. Natalia, cu precădere, vânează cu ochi de vultur orice are paiete sau sclipici, cu o fascinație aparte către pantofii ”de scenă”.

”Sparkling shoes”, Google Images.

De îndată ce găsește un pantof de acest fel, începe pisiceala:

– Mamiiiiiiiii…. Uite, mamiiiiiiiiii…. oaaaaaaaaaaauuuuu, e de pințese…. pot să probez? Pot, pot, pot???

– Ok, probează-i…

Apoi, câteva momente mai târziu, după ce-i găsește perechea și se plimbă mândră prin magazin:

– Mamiiiiiiii….. mi-iiiiiiiiiii ieiiiiiiiiiii, mamiiiiiiiiii?

– Dar ți-s mari, Nati… uite, sunt mărime de om mare, ce să faci tu cu ei?

– Să fiu pințesăăăăăăăăăăă…..

– Nu pot să ți-i iau, Nati… prințesele adevărate nu poartă așa ceva…

– Atunci ia-ți-i ție!….

– Nu… nici eu nu port așa ceva…

– De ceeeeeeeeee?! 🙁

– Pentru că nu-mi plac…

– De ceeeeeeeeee?! Uite ce frumoși sunt!!! Au sclipiiiiiiiiiiiiici…

– Tocmai de aceea… eu nu port pantofi cu sclipici și tocuri așa mari… nu sunt deloc comozi, mă dor picioarele în ei și nu am unde să-i încalț…

– Acasă! Ne jucăm de-a pințesele și te încalți cu ei… Hai mamiiiiiiiii….. te iog, te iog, te ioooooooog…. te iog din suflet…. din tot sufletul te ioooooooooooooog….. mamiiiiiiiii, te iog cu iubiieeeeeeeee….

De aici și până la lacrimi de crocodil și o cruntă dezamăgire nu mai sunt decât câteva minute și câteva bâlbâieli din partea mea, căci cine vrea dinadins să frângă în așa fel inima unei fetițe de 4 ani, care nu-și dorește decât să strălucească asemenea unei prințese Disney?!

Am trecut prin toate: discuții despre bani, despre împărțirea lor între diverse lucruri de care avem nevoie – moment în care mereu fetele găsesc soluții dintre cele mai simple: ”Nu-i nimic că nu ai bani! Merge tata la lucru și ne aduce alții!” sau ”Sună-l acum pe tati să ne cumpere alți bani!” sau, și mai simplu: ”Uite, îți dau eu bani…” și-mi oferă moneda de 5 sau 10 bani din poșetuță… Am discutat, în paralel, despre nevoi și dorințe, despre lucruri care ne plac acum dar acasă ne vom plictisi de ele, despre lucruri pe care nu avem unde să le purtăm sau nu se asortează (:P) cu nimic, despre estetic și despre faptul că unele lucruri din magazine chiar sunt urâte, despre faptul că a fi prea stridente nu ne face (mai) frumoase, despre eleganța simplă, despre ”less is more”, despre confort și chinul de a merge pe tocuri prea înalte…

Nu mă aștept ca la 4 ani argumentele raționale de acest fel să aibă întotdeauna vreun sens în mintea fetelor. Uneori am noroc și mergem mai departe, alteori e nevoie de lacrimi și jale înainte de a lăsa papucul la locul lui, alteori e suficientă libertatea de a proba preț de câteva minute o sclipioșenie de acest fel, pentru ca fetele să se plictisească de ea și să-și îndrepte atenția către alt obiect.

Reversul, în toată această poveste, este că pot sta ore în șir cu fetele într-un magazin de femei, dacă are standuri cu pantofi și accesorii. Am prins curaj și las fetele să se bucure în voie de tot ce le pică în mână… și să probeze, la discreție, de la pantofi la haine și bijuterii, atentă doar să nu le deterioreze în vreun fel. Nu cred că vânzătoarele sunt foarte fericite când facem asta, dar până acum n-am avut nicio plângere directă, probabil pentru că fetele devin mult prea haioase atunci când se plimbă cu tocuri ”de 10” prin magazin, accesorizate cu toate lanțurile și brățările și curelele pe care le pot prinde pe ele…. Iar eu am ”liniște” să casc ochii, alături de ele, la toate boarfele din jur și să-mi potolesc pofta de cumpărături probând și punând la loc pe raft tot ceea ce credeam că aș fi vrut să-mi cumpăr. 🙂 Iar dacă e și muzică… atunci petrecerea chiar nu se termină decât la ora închiderii, de cele mai multe ori!

Dar s-a întâmplat – chiar în ultimele zile de două ori – să stârnesc un adevărat taifun, atunci când am vrut să ieșim dintr-un magazin fără a cumpăra acel ceva pentru care Nati făcuse o fulgerătoare pasiune. Prima oară a fost un bolero de damă, cu pietricele sclipitoare pe piept, pe care l-a probat fără să înțeleagă că mânecile sunt de două ori mai lungi ca și brațele ei – chiar daca în lungime, pe spate, i-ar fi venit bine. Era trecut de ora închiderii și am târât-o spre casă ca pe un mic catâr, iar ea a plâns pe toate culoarele Mall-ului și apoi afară, în drum spre casă, până în scara blocului, după ”rochița” ei… Nu a uitat peste noapte și zile la rând m-a tot rugat să ne întoarcem la Mall  și să cumpărăm ”rochița ei specială”, înainte să o ia altcineva. Am ajuns în Mall după zile bune și, imediat ce am intrat în primul magazin, a început să plângă căutându-și ”rochița” pe rafturi și văzând că nu e nici urmă de ea. Am convins-o cu greu că suntem într-un alt magazin, că vom căuta și locația în care găsisem rochița, apoi am mimat dezorientarea întreaga seară, tot explorând Mall-ul și vânând haine cu paiete și sclipici.

Am ajuns, mai târziu, în H&M… unde ne-am împotmolit, din nou până după ora închiderii, pentru că n-am mai reușit să le dezbrac de rochițele și pantofii cu sclipici pe care puseseră ochii…

Sofia a ”călătorit” întreaga seară, prin magazin, cu un troller în miniatură și cu rochița ei de călătorie, cu cățel, care ei i s-a părut foarte cochetă… Iar Nati  a găsit o rochită ”de pințese”, desigur, care i-a venit ca turnată, spre bucuria ei. Și-au asortat rochițele cu pantofi stil Dorothy, cu sclipici, apoi s-au jucat ca la ele acasă, punând în scenă un complicat scenariu cu prințese și prietenele lor călătoare, cu cavaleri ce s-au lăsat așteptați la petrecere, dar care în final au sosit și au dansat cu cele două domnișoare…

Se stinseseră becurile în întreg magazinul când am reușit, în sfârșit, să le dezbrac și să le scot de acolo, pe Nati plângându-mi amar în brațe după rochița ei… și, odată ajunse acasă, le-am servit povestea cu Iepurașul care aduce cadouri, dacă îi spunem exact ce vrem să primim.

Dimineață am confecționat împreună scrisorile către Iepuraș, ele dictându-mi ceea ce au dorit să ajungă la urechile iepurelui, iar apoi semnându-se cu multă importanță, ca să fie sigure că Iepurașul nu le va încurca rochițele.

N-am scăpat nici eu fără să-mi pun dorințele pe hârtie, căci fetele m-au avertizat, foarte serioase, că o sa-mi pară rău dacă Iepurașul n-o să știe ce-mi doresc și, prin urmare, n-o să-mi aducă nimic… 😀

Iată, deci, Iepurașule, scrisorile noastre:

Scrisoarea Nataliei.

Scrisoarea Sofiei.

Scrisoarea mamei.

A apărut, apoi, întrebarea: dar cum va primi Iepurașul scrisorile noastre? I le vom pune la poștă? Eu mi-am amintit atunci că iepurașii au vederea foarte bună ( de la morcovi, se spune :P), așa că ne-am hotărât să punem scrisorile în geam și să sperăm că, în drumul tău, te vei opri – Iepurașule – și sub geamul nostru, ca să vezi ce ți-am pregătit… și te așteptăm, bine-înțeles, cocoșat de cadouri! 😛