Marș!

Sep 4, 2013 by

N-am făcut niciodată un secret din faptul că nu-mi plac câinii. Am fost un copil ”de asfalt”, care a intrat prea rar în contact direct cu animalele, așa că nu am nicio afinitate pentru câini, la fel cum nu am nici pentru alte animale de companie. Mai mult de atât, mi-e frică de cei maidanezi, iar asta pare să se simtă de la o poștă, căci altfel nu există nicio explicație pentru felul în care am fost mușcată de un câine maidanez, în urmă cu câțiva ani, moment în care am devenit (și mai) conștientă de pericolul pe care îl prezintă câinii fără stăpân care își revendică teritorii umane fără niciun fel de avertisment, mestecând fără menajamente pe oricine le taie calea. Mai departe, câteva dintre cunoștințele mele posedă câte un câine de companie: o bună prietenă își iubește buldogul ca pe propriul copil, în familie avem o cățelusă  bull-terrier a cărei privire mă bagă în sperieți de câte ori ne intersectăm accidental, prin vecini întâlnim uneori câini mai mult sau mai puțin fioroși, am învățat să strig ”Marș!” din diafragmă, baritonal, bătând mărunt și ridicol din picioare, atunci când mă simt în pericol… și cam asta ar fi toată istoria mea comună cu rasa canină.

Îmi cunosc limitele;  nu mi-ar plăcea un angajament pe termen lung, în care să trebuiască să fiu matinală zi de zi pentru a plimba un patruped în jurul blocului sau casei, presându-l să-și facă nevoile cât mai repede… și, în egală măsură, am simțit mereu că nu e fair-play pentru niciun câine să fie ținut închis singur într-un apartament, așteptând câte 10 ore zilnic sosirea stăpânilor acasă, cerșind o fărâmă de atenție din timpul lor – cu ochii umezi de bucurie, cum se întâmplă cu majoritatea cățeilor celor pe care îi cunosc. Ce fac eu, oarecum proactiv, este că îmi învăț copiii să ocrotească animalele, le spun povești despre cum câinele este cel mai bun prieten al omului, mă sensibilizez teribil când văd câte o poză cu vreun cățel-pufoșenie și râd copios la filmulețele cu pui împiedicați sau care adorm din picioare, dând ”share” tuturor… patetic, probabil. Nu iubesc câinii, nu-i urăsc, nu-mi plac, dar nici n-aș putea să-i omor.

O, ba da. Dacă vreodată unul dintre ei mi-ar ataca copiii sau m-ar ataca pe mine, din nou. Pentru că – orice vină mi-ar găsi marii iubitori ai rasei superioare canine – eu știu că nu fac nimic  prin care să-i deranjez pe teritoriul meu și, în lipsa altor metode ”civilizate” de a fi protejată de câinii maidanezi, mă simt îndreptățită să lupt pentru siguranța și viața mea cu aceleași arme cu care sunt atacată: cu violență și vărsare de sânge.

Am o amică, mare iubitoare de câini, care este singura pe care am văzut-o făcând vreodată CEVA PRACTIC pentru ființele pe care le iubește atât de mult: avea curtea casei plină de căței adoptați (nici nu-mi amintesc câți erau… 7, 9, mai mulți chiar?), pe care îi sterilizase și îi îngrijea cu atenție și mare dragoste. În portbagajul mașinii avea mereu cel puțin un sac plin cu hrană uscată pentru câini, cu care hrănea zilnic patrupedele abandonate de alții undeva la marginea orașului, lângă o platformă comercială – îi hrănea din resurse proprii pentru a nu rămâne flămânzi și a risca, astfel, să devină agresivi cu clienții magazinului de acolo. Pe toți aceștia încerca să-i plaseze în adăposturi speciale, plătea lunar bani grei asociațiilor locale de protecție a animalelor pentru sterilizări, adăpost și hrană, era preocupată real atât de siguranța câinilor fără stăpân, cât și de cea a oamenilor din jurul lor. Iar apoi, am întâlnit-o pe Ama, a cărei poveste cu câinii maidanezi o puteți citi aici și pe care o respect enorm pentru gestul său asumat, de ajutorare. Și atât. Ele două nu pot face nimic pentru a salva mii de maidanezi, abandonați sau protejați doar virtual de restul miilor de iubitori și apărători de câini.

Războiul acesta al iubitorilor de câini versus cei care doresc euthanasierea lor are dintotdeauna un public numeros, neutru, oameni INDECIȘI, asemeni mie – incapabili de a-și imagina uciderea unui câine, dar bucuroși să fie adoptată o soluție – oricare! – pentru ca miile de maidanezi ce ne înconjoară să dispară de pe străzi. Ceea ce nu par să înțeleagă, însă, marii iubitorii de câini, este că fiecare dramă asemeni celei a copilului ucis zilele trecute în chinuri inimaginabile face ca (încă) niște mii de ”neutri” să iasă din starea de blazare și indiferență și să  adopte o poziție vehementă în fața acestor grozăvii.

Cu fiecare nouă poveste a unei ființe umane atacată de un maidanez alți și alți mii de ”indeciși” vor trece în tabăra celor care susțin necesitatea euthanasierii câinilor fără stăpân, ca ultimă soluție radicală. Până când vom fi destul de mulți încât voința noastră să devină majoritară și presiunea civică să pună capăt acestor false soluții de  sterilizare și apoi eliberare a câinilor pe stradă, încă agresivi și, foarte important, încă apți de a se reproduce!

Nu e nevoie să fii părinte pentru a-ți pierde stăpânirea de sine făcând un exercițiu de imaginație ca și cel propus de Ana: undeva, nu departe de noi, într-un scenariu care ni se poate întâmpla și nouă oricând, doi părinți – ”proprietarii plodului” – au pierdut un copil de 4 ani, iar durerea lor este dincolo de cuvinte, dincolo de acuze, dincolo de goana nesfârșită după vrăjitoarele care să rezolve problema câinilor fără stăpân. Durerea lor este reală, acută; pe mine una mă atinge până la oase, mă face să nu pot închide ochii de două zile încoace, mă face să-mi imaginez cele mai atroce scenarii prin care moartea acestui copil ar trebui răzbunată, dincolo de rațiune, dincolo de etică și de toată această falsă problemă a cântăririi vieții care valorează mai mult: a unei ființe umane sau a unui patruped ”nevinovat”.

În ceea ce mă privește, între animalul flămând și animalul social, viața copiilor mei valorează mai mult decât orice altceva. Cu siguranță mai mult decât orice prietenie și mai mult decât orice altă problemă de conștință, fie că e câine sau om cel care îi pune în pericol. Și așa cum proprietara în acte a maidanezului-asasin poate dormi liniștită, intuiția îmi spune că la fel vor dormi liniștiți cei care au început – sau vor începe curând – propria lor numărătoare de câini: câți în adăposturi, câți castrați, câți liberi pe stradă, câți vii, câți încă vii.

A murit (încă) un copil, ”ronțăit” de prietenii cei mai buni (abandonați în mizerie) ai omului… și, odată cu el, a murit și ultima mea fărâmă de compasiune față de soarta ”crudă”  a maidanezilor. Da, copilul putea muri în atâtea alte feluri – și câți nu mor?! – dar a murit mușcat de câini și nu e singurul, nu e primul, nu va fi nici ultimul, atâta vreme cât vom permite să (ni) se întâmple asta. Din prea multă dragoste de câini, din prea multă ură față de cei care nu (mai) iubesc câinii.

Related Posts

Share This