Cum ne-am petrecut a doua zi de grădiniță
”Jucăm” șah. Cu căluții.
A început noul an școlar și, de câteva zile încoace, nu aud și citesc decât istorisiri despre cum copiii noștri mici plâng la intrarea în clase (iar mamele în curțile grădinițelor), despre cum în majoritatea unităților de învățământ nu ai voie nici măcar în prima zi să rămâi lângă copil și nici nu te poți întoarce din drum pentru a-l consola… Cu una-două săptămâni în urmă ”spionasem” o discuție virtuală de acest fel, unde concluzia mai multor mame pe care le simpatizez era că etapa aceasta a anxietății de separare nu trece deloc ușor, că nu e atât de simplă și ușor de gestionat cum încercăm să ne auto-convingem – pentru un plus de confort sufletesc, că li se întâmplă inclusiv copiilor rămași acasă – în mediul lor – cu cineva din familie sau cu o bonă, că separarea de mamă rămâne la fel de dureroasă pentru copilul mic, fie că se petrece acasă sau, cu atât mai mult, pe holurile grădinițelor. Și că, în egală măsură, pentru un părinte profund atașat de copilul său adaptarea la noua situație este la fel de anevoioasă.
Educatoarele spun că disperarea trece în câteva zile, că după plecarea părinților se liniștesc toți copiii, că nu e un capăt de lume, că dramatizăm o situație comună și care se întâmplă de când lumea, că – și dacă acum copiii resimt aceste despărțiri ca pe un abandon – în curând vor uita și se vor bucura de colectivitate, că e un rău necesar, că puțin plâns n-a omorât pe nimeni și uite ce frumos va fi peste numai câteva zile – când se vor obișnui… că momentul acesta îi ”călește”, îi maturizează, îi dezvață de dependența de mamă și e o piatră de temelie la baza autonomiei lor.
Oricâtă înțelegere aș avea pentru faptul că ”trebuie să trecem și prin asta” și oricât de rațională aș încerca să fiu, nu-mi pot învinge sentimentul că pentru un copil de 2-3 ani este cumplit și copleșitor ceea ce simte, ceea ce i se întâmplă, ceea ce nu poate înțelege și nu poate schimba: plecarea mamei, fără să se uite înapoi, fără să se întoarcă la el, abandonându-l în brațele unor persoane străine (oricât de iubitoare), alături de alți 15-20 de copii care se simt la fel și plâng cu aceeași măsură a disperării și a neputinței de a o aduce pe mama înapoi.
Mama.
… 🙁
De ce suntem forțați să bagatelizăm în acest fel sentimentele copiilor noștri, când inimile lor sunt atât de mari, încât încape în ele un întreg univers de iubire și încredere în noi… și un univers întreg de tristețe, când îi rănim, când îi dezamăgim?
Mă puteți critica din nou că teoretizez, că exagerez, că neg beneficiile educației instituționalizate, că ”îmi permit” să țin fetele acasă, că habar n-am cât e de bine la grădiniță și altele de acest fel. Dar nu despre aceste lucruri vreau să scriu, nu despre tristețea ce mă copleșește doar citind sau auzind despre experiențele copiilor din jurul nostru, nu despre beneficiile grădiniței pe termen lung, nu despre necesitatea de a încuraja autonomia celor mici și nici despre cât de bine le este fetițelor mele acasă,”dependente” de mine.
Vreau să scriu despre discuția din parc dintre două tinere mame, auzită astăzi, în timp ce copiii lor se jucau lângă fetele mele, iar mamele se așezaseră pe o bancă alăturată mie. Am tras rușinos cu urechea – vorbeau oricum tare și nu aș fi putut ignora ceea ce-și spuneau. Erau două mame ce păreau să se cunoască de curând și am înțeles că băiețeii lor, amândoi până în 3 ani, tocmai deveniseră colegi de grupă.
Una dintre mame își dusese ieri băiețelul în prima zi de grădiniță și, pentru că plânsese tare, îl luase acasă, în ciuda protestelor educatoarelor. Astăzi, în cea de-a doua zi, făcuse o nouă încercare de a-l duce și istoria cu plânsul se repetase în fața grădiniței, ea plecând din nou cu copilul și venind în parc, fără măcar să mai intre în grădiniță, descurajată și de plânsetele generale ce se auzeau dinăuntru. Băiețelul ei se juca acum liniștit pe lângă fetele mele, deși se întorcea frecvent către maică-sa și o căuta insistent cu privirea, o striga fără un motiv anume iar mama îi spunea cu voce caldă lucruri de genul ”sunt aici, nu plec niciunde, poți să te joci liniștit, sunt cu tine… sunt lângă tine…”, reasigurându-l constant de prezența și protecția ei.
Cea de-a doua mamă, proaspăt sosită în parc cu băiețelul ei, se întâlnise întâmplător cu prima și îi povestea în detaliu – dându-și ochii peste cap – cum decursese această a doua zi de grădiniță: că dacă în prima zi au plâns doar 15-20 dintre copii, restul – cu vechime – stând apatici în clasă, astăzi dimineață au plâns toți cei 25 de copii din grupă, în cor, cu sughițuri, ”molipsindu-se” unii de la ceilalți… că educatoarele erau copleșite și nu-i puteau consola pe toți, că unii copii voiau în brațe iar alții respingeau orice contact fizic cu ele, că a durat mai bine de o oră până să plece toți părinții și că bocetele erau generale – și la cei mici și la cei mari – că la prânz, când își luase ea băiețelul, încă plângeau o parte din copii, că niciunul nu mâncase nimic în aceste două zile… în plus, mama o critica pe educatoarea copiilor că pare prea ”moale” și emotivă cu cei mici, pe când educatoarea mai în vârstă de la cealaltă clasă părea să fie mai autoritară, pentru că liniștise mai repede copiii, ridicând tonul la ei și la părinți, forțându-i pe primii să intre în clasă și alungându-i acasă pe cei din urmă, începând apoi să cânte energic și să bată din palme, acoperind bocetele micuților și făcându-i atenți la ea.
În tot acest timp, băiețelul celei de a doua mame a intervenit de două ori în jocul primului băiețel și al fetelor mele, dărâmându-le toate piesele mari de șah cu care se jucau, iar o dată chiar îmbrâncindu-l pe primul, fără niciun motiv direct. În restul timpului a dat cu picioarele în coșul de gunoi, în picioarele băncilor, în trunchiurile pomilor din jur, de câteva ori a lovit-o pe mama sa cu mânuțele, începând brusc să plângă și să țipe la ea, invocând false motive (”Mi-e sete!”, ”Fac pișu””, ”Mi-e cald!” etc.)… un întreg spectacol – atât de previzibil și ușor explicabil – al unei suferințe ascunse, al unei furii care defula în măruntele sale gesturi violente, al unei supărări nedisimulate pe mama sa… Mama ofta, când enervată, când îngăduitoare: ”Așa a făcut și ieri… sper să treacă repede… dacă și la noapte plânge și se trezește din somn de atâtea ori, nu știu ce mă fac… dacă și diseară îl pocnește iar pe ta-su ca pe mine, cred că o să-l scuture bine…”.
Prima mamă se hotărâse să mai amâne cu o săptămână-două încercările de a lăsa copilul la grădiniță. A doua mamă susținea că e mai bine să-l aducă acum, să plângă odată cu toți ceilalți, pentru că oricum va plânge la fel de mult și e păcat ca atunci când se liniștesc ceilați copii să vină el ultimul și să-i facă pe toți să plângă, din nou. Prima mamă spunea că simte că cel mic nu e destul de bine pregătit să se despartă de ea; a doua îi spunea că niciodată n-o să fie și că una-două săptămâni nu fac nicio diferență. Prima spunea că ea nu poate pleca din clasă, dacă băiețelul plânge și o strigă. A doua o sfătuia să-l trimită cu altcineva la grădiniță, cu tata sau bunica, dacă ea nu se simte în stare să se rupă de el.
M-a durut stomacul doar ascultând. La fel cum m-a durut stomacul citind acea discuție despre cum ”nu devine mai bine” nici la case mai mari.
Nu pot să le fac ”asta” fetelor mele. Nu în acest fel. Nu lăsându-le să creadă că le-am abandonat; nu trădând încrederea totală pe care o au în mine; nu confundând obișnuința cu resemnarea; nu lăsând o educatoare care s-a rodat ascultând plângând sute de copii să-mi spună că nu e ”mare lucru”.
E mare lucru! 🙁
E mare lucru să pot să-mi feresc copiii cât pot de mult de sentimentul acesta de abandon, până ce vor fi suficient de pregătiți să accepte și să înțeleagă unde plec și când mă întorc, fie că facem asta la grădiniță sau doar pentru a pleca până la piață. E cel mai mare lucru să știu că nu le-am dezamăgit în acest fel, că dacă ele mă roagă, mă imploră să nu le las singure, să am puterea de a nu face asta. E mare lucru pentru mine să știu că, emoțional, legătura dintre noi nu este cu nimic alterată, chiar dacă rațional îmi atrag oprobriul tuturor celor din jur. E cel mai mare lucru ca fetele mele să nu se îndoiască nicio clipă că sunt iubite și ocrotite, cu orice preț.
Fetele mele s-au simțit minunat azi. Am stat ore întregi în parc și ne-am bucurat de vremea atât de plăcută; ele s-au jucat, au adunat frunze, am admirat natura, am povestit despre toamnă, despre vânt, despre nori și soare, despre câte-n lună și în stele… am jucat șah. După prânz parcul s-a umplut de copii cu ghiozdănele. Unii erau fericiți, unii supărați, agresivi chiar, unii povesteau însuflețiți despre reîntâlnirea cu colegii de grădiniță sau școală, alții răspundeau monosilabic întrebărilor însoțitorilor lor sau nici măcar atât. Dintre toți însă – și aici îmi asum faptul că probabil sunt extrem de subiectivă – fetele mele păreau cele mai liniștite, mai senine, mai comunicative cu mine, ca părinte. Știu, sunt copii care se acomodează ușor, care iubesc grădinița și socializarea cu ceilalți copii, care trec fără durere peste momentul acesta al intrării în colectivitate. Dar ce facem cu toți ceilalți? Pur și simplu așteptăm pasivi să (le) treacă?
Cea mai frumoasă și blândă experiență de adaptare la grădiniță a fost cea a Degețicii (despre care am citit cu sufletul la gură și cu lacrimile-n barbă – de dragul și mila micuțului marocan – aici, aici, aici și în celelalte postări dedicate grădiniței). Am înțeles că se poate și altfel; poate chiar și la noi. Și asta mi-a dat mari speranțe.
Fetițele mele nu par deloc dornice să testeze grădinița, fără a fi fost influențate negativ de mine, în vreun fel. Se au una pe cealaltă, mă au pe mine, le au pe prietenele lor, au familia, au activitățile zilnice pe care le facem împreună și asta pare să le fie suficient. Dar sunt conștientă că, la un moment dat, probabil va fi nevoie să pășim și noi în colectivitate. Și încerc să-mi creionez un plan de back-up despre cum aș putea face cât mai blândă adaptarea lor la acest mediu nou. Nu pot lăsa răspunderea aceasta pe umerii unei educatoare și nu mă pot despărți de ele dacă simt că nu sunt împăcate cu plecarea mea.
Ne jucăm uneori ”de-a grădinița”. Atmosfera e veselă, plină de culoare și optimism, cu condiția ca mama să rămână acolo, cu ele. Chiar dacă au crescut deja și asta le ajută să conștientizeze mai bine scurgerea timpului și finalitatea oricărei acțiuni – chiar și a absenței mele de lângă ele – simt că nu este de ajuns pentru liniștea lor. Și m-ar ajuta (poate și pe alte mame) dacă mi-ați împărtăși din experiențele voastre cu primele zile de grădiniță/școală, fie că au fost pozitive sau nu. Cum ați făcut să le fie ușor copiilor voștri? Cum ați scos-o la capăt, cum v-ați simțit, care sunt cele mai frumoase și urâte lucruri de care vă amintiți din aceste prime zile? Cât timp a durat până când cei mici au înțeles ce li se întâmplă și v-au ”iertat”?
Related Posts
Tags
Share This
La noi integrarea nu a fost problema, pentru ca fetita mea a vazut ca m-am tinut mereu de cuvant, si am venit sa o iau din nou acasa, si totul a decurs exact cum i-am povestit, insa interesul pentru gradi a scazut destul de curand. In vre-o doua saptamani si-a dat seama ce inseamna gradinita, si incet-incet, nu a mai vrut sa mearga. Nu i-a placut nici o socializare, nici o activitate, nici un joc si nici o educatoare nu au fost mai bune decat activitatile de acasa, pe care le facea cu mine. Si cand nu a mai vrut sa mearga nu am mai dus-o, si ea a fost fericita si eu la fel 🙂 A fost alegerea ei, in deplina cunostiinta de cauza, pe care eu am respectat-o, si a fost foarte bine. A crescut fericita, calma, isteata. Nu a fost batuta, nu a fost agresata in nici un fel si am tinut mereu cont si de parerea ei. Se vede clar diferenta intre comportamentul ei, si comportamentul copiilor dusi la gradinita. Cel mai evident este faptul ca este mult mai calma, se poate juca singura si nu are nevoie de cineva care sa ii dirijeze activitatea, este foarte sanatoasa, vesela si fericita, nu vorbeste tare, nu tipa, nu agreseaza alti copii in nici un fel, nu concureaza cu alti copii, nu este geloasa, nici invidioasa, este creativa si nu asteapta sa i se spuna ce sa faca la un proiect. Probabil mai sunt si alte aspecte, care nu imi vin acum in minte.
🙂 Ce poveste frumoasă…
Eu cred, totuși, că părinții sunt cei cărora le rămâne principalul rol pentru cum se dezvoltă emoțional copiii. Un copil ce provine dintr-un mediu liniștit și unde relațiile de familie sunt armonioase și pline de respect și iubire, va păstra aceste tipare și în colectivitate, iar influențele din exterior vor rămâne destul de mici.
Marele neajuns al colectivității rămâne, pentru mine, imposibilitatea de a oferi oportunități de dezvoltare personalizate pe nevoile și dorințele fiecărui copil. Uniformizarea și normarea sunt necesare, acolo unde un singur adult – oricât de competent pedagogic ar fi – trebuie să răspundă simultan nevoilor a 20-30 de copii. Înțeleg că nu mai poți lăsa fiecare copil să se joace liber, să presteze o altă activitate față de ceilalți, să-și urmeze interesele proprii. Înțeleg, dar astfel copilul poate pierde imens din potențialul lui creator, din libertatea sa de exprimare, din independență și încredere, din toate celelalte lucruri pe care tu ai reușit să le conservi cu fetița ta…
Carla, se pare ca noi iar am avut noroc… chiar daca aveau doar 2 ani si 4 luni. Normal ca au si plans, normal ca plangeau si alti copii…si nu in prima zi, ci in a doua zi… dar am avut un NOROC fantastic de educatoare minunate… datorita lor, copiii mei astazi nu numai ca merg cu placere la gradinita, dar uneori abia reusim sa-i convingem sa plecam acasa… Am avut si momente de “criza”, mai ales cand a plecat educatoarea lor cea mai iubita in concediu prenatal, Anastasia a suferit putin… dar nu a fost nimic care sa nu se rezolve cu multa dragoste si empatie, cu multi pupici “suplimentari” de la mami (niciodata nu sunt destui si, daca ne-ai lasa, ne-am pupa si imbratisa toata ziua :))). Suntem in al treilea si ultimul an de gradi, avem a patra educatoare, cu care se pare ca se inteleg minunat… si in toti acesti 2 ani si jumatate nu am observat vreo anomalie de comportament, in afara de micile crize specifice unei varste sau alteia… Dimpotriva.
Stateam intr-o zi si confruntam experienta lor cu propriile mele amintiri din gradinita. La aproximativ trei ani, imi amintesc ca plangeam dupa tata… nu m-au lasat ai mei prea mult, s-au ocupat de mine acasa, cum au putut… dupa care, la 5 ani, ne-am mutat in Sibiu. Aici, aveau joburi noi, nu mai puteau sa ma tina acasa pana incepeam scoala, adica inca un an… am mers la gradinita… nu eram obisnuita cu nimic, mi-a fost destul de greu, nu mai plangeam, imi amintesc ca in unele zile dormeam la “camin”, in altele nu, imi amintesc mirosul ala inconfundabil de cacao cu lapte… imi amintesc de carnaval si de teatrul de papusi… si nu sunt amintiri neplacute. In plus, de la gradinita am ramas cu cel mai drag prieten pe care l-am avut vreodata… am fost in aceeasi clasa de atunci pana am terminat liceul… si, desi el este acum in America, nu exista aniversare sa nu vorbim, nu exista Craciun sa nu ne vedem 🙂
Bianca, la voi ”cheia” a fost empatia educatoarei, blândețea, dragostea, apropierea de copii… și disponibilitatea ta afectivă de a fi lângă ei, pe de altă parte. Când lipsește chiar și una din aceste două verigi, eu văd că ”lanțul fericirii” se rupe pentru acel copil.
Am recitit intrebarea ta de la final si simt nevoia sa revin: cum am facut sa le fie usor copiilor… Simplu: oferindu-le aceeasi iubire si ocrotire. Nu vad de ce, am mai spus-o, aici si aiurea, plecarea la gradinita i-ar face sa simta altceva. Imi cunosc foarte bine copiii si stiu ca niciodata nu s-au simtit abandonati la gradinita, ci la fel de iubiti (dar, precum spuneam, am avut noroc ca niste oameni minunati i-au iubit si ocrotit, nu “in locul nostru”, ci in felul lor, iar copiii le-au primit cum stiu ei aceasta dragoste). Si acum ne scriem si ne vedem cu fosta lor ingrijitoare, Ina, o fiinta ireal de minunata, acum mamica la randul ei, si care ii iubeste enorm, si ei pe ea! Ce vreau sa spun este ca foarte importanta e alegerea gradinitei. Am vizitat cateva gradinite inainte de a decide si aici am simtit suflet si implicare, asa am ales. Si s-a dovedit ca am avut dreptate. Si noi ne jucam de-a gradinita acasa, dar noi, parintii, suntem copiii si ei sunt educatoarele 🙂
Tocmai această senzație de abandon este cea pe care o resimt mulți dintre copii, poate prea mici ca să înțeleagă că mami se va întoarce după ei, poate prea speriați de mediul nou ca să se poată simți în siguranță acolo, și probabil încă extrem de dependenți de mamă, la vârsta la care majoritatea ajung la creșă/grădiniță.
Când nu ai de ales, când nu poți face o selecție a grădinițelor unde te simți tu – ca părinte – confortabil să-ți încredințezi copilul atâtea ore din zi, devine mult mai complicat pentru toată lumea… 🙁
Noi am dus fetele la gradinita la 2 ani si 10 luni. Nu au plans nici macar o zi au fost incantate sa aiba in preajma atatia copii. Cred ca fiind amandoua le-a fost mai usor. Deci nu trebuie neaparat sa fie ca in povestile “de groaza”, chiar daca pana in acel moment nu au fost nici o ora despartite de mine. Acum la 3 ani si 10 luni suntem fetite mari in grupa mijlocie!
🙂 Sigur că nu trebuie să fie o poveste de groază pentru toată lumea… cu cât mai mulți copii fericiți cu ceea ce li se întâmplă, cu atât mai bine!
Mulți ani sănătoși și fericiți fetițelor!
Baietelul meu are 4 ani si jumatate si suntem in al doilea an de gradinita…am reusit sa ne adaptam usor (si noi, si el:) ) stabilind de la inceput ca daca nu ii va place va ramane acasa. Nu l-am fortat, are zile sau saptamani cand nu vrea sa mearga si zile cand de abia asteapta sa ajunga acolo si nu vrea sa plece, le luam ca atare pe fiecare dintre ele. Nu l-as lasa sub nicio forma la program lung, mi se pare incredibil sa ii ceri unui copil de 4 ani sa se simta bine plecat de acasa 8-10 ore. Si l-am incurajat sa ne povesteasca ziua lui astfel incat sa putem interveni daca se intampla ceva, anul trecut nu a fost receptiv, acum imi povesteste. Stie ca nu are voie nimeni sa tipe la el, sa il ameninte, sa il loveasca- nu a fost cazul si am reusit sa pastram gradinita in limitele in care ni le-am dorit, un cadru in care sa se joace si nu unul care sa puna bazele unui doctorand:)
Buna- pentru noi este al doilea an de mers la gradi – anul trecut am mers la o gradi particulara din cartier ( a fost o alegere strict bazata pe apropierea de casa) si fetele s-au acomdat destul de repede anul trecut fiind putini copii la grupa mica si educatoarele straduindu-se sa le faca trecerea cat ma usoara. Anul acesta ne-am mutat (si din considerente materiale…) la o gradi de stat – si despre asta voiam sa povestesc mai mult. Eu sunt de parare ca intr-o buna “relatie” copil- gradinita- parinte , fiecare are partea sa de aport si nu sunt adepta conceptiilor ca o gradinita super scumpa cu pretentii are reteta magica cum nu sunt de parare nici ca la o gradi de stat ” e mai bine, ca se disciplineaza copilul” . Deci – obsevraiile mele pana acum – luni cand am mers in prima zi , erau cativa copii in clasa care se tavaleau pe jos si plangeau, tipau etc- iar ceilalti copii, pariniti, educatori i ignorau sau se uitau la ei ca la niste insecte – cat am stat eu acolo 10 min nu a vorbit nimeni cu ei 🙁 fetele s-au speriat initial nestiind ce se inampla dupa care le-am linistit si s-au dus curioase la jucarii.
Apoi Alessia careia nu-i scapa nimic- mi-a spus ca la culcare ” nu ne-a spus nimeni nici o poveste, nici un cantecel, nici o mangaiere” si ca a intrebat-o pe doamna care i-a spus ca “educatoarele nu stiu povesti, povesti va spune bunica”- mie mi s-a strans stomacul gandindu-ma la cum se simt bietii copii dar toata lumea mi-a spus ca astea ar fi “alinturi”, dar poate totusi macar la gupa mica si dupa plansetele de dimineata ar merita si ei un pic de “alint”. Le-am gasit in curte, jucand-se f murdare pe manute si la gra, educatoarele discutand intre ele pe o banca, retrase iar copii alergau tipand si imbranciundu-se prin curte.
Referitor la ce spuneai mai sus – fix de doua zile de cand merg la gradi au inceput sa se certe si sa tipe una la alta, obicei pe care il aveau si la gradinita de anul trecut si pe care cu greu l-am indreptat in vacanta, cand se jucau f frumos si linistit…
Sper ca nu te-am intristat povestindu-ti micile mele necazuri- mai mult mi-am spus un “of” pentru ca simt ca tu ma intelegi…toata lumea imi spune sa am rabdare , ca asa este la stat dar este spre binele lor, dar eu sincer nu vad acest bine…..
Un lucru foarte bun pe care sunt convinsa ca il vei observa si tu este legatura intre fete si faptul ca raman unite si in colectivitate – lucru care sper ca le va ajuta
Eu personal te invidez un pic pentru ca poti opta sa ramai cu ele si sunt convinsa ca asta este cel mai bun lucru pentru ele la momentul asta
Va pup si va imbratisez cu drag,
Lavinia
Lavinia, imi pare tare rau… intr-adevar, conteaza foarte mult atitudinea educatoarei si a celor care raman cu copiii la gradi… apropo de povesti, ingrijitoarele care stau cu copiii nostri la somn le spun povesti… si copiii ne spun acasa, la randul lor, ce poveste au mai auzit in ziua respectiva… E mare lucru, da!
Luca are 3 ani si 4 luni, pana la 3 ani a stat numai cu mine cand am inceput serviciul si a ramas cu bunica, el si fratiorul lui de 1 an, mergeau 3 ore la ea pana la 12 cand mergeam dupa ei si ii duceam acasa pt somn, apoi venea bunica la noi si ramanea cu ei pana la 5..niciodata nu am plecat dimineata fara ca el sa fie impacat cu asta, e drept., la inceput nu prea vroia sa ramana, mi-a parut rau ca am luat aceasta descizie dar era prea tarziu, nu l-am lasat niciodata plangand si nu am plecat pe furis, apoi am incep[ut povestile cu gradinita, cum o sa fie, ce o sa faca, ca in loc sa mearga la buni va merge la gradi , o cunoaste pe educatoare destul de bine asa ca a fost pregatit..a ram,as fara nici o ezitare si e foarte incantat de gradi..sunt putini copii in grupa, cel putin in prima zi au fost vreo 6.Asa ca eu sunt impacata cui situatia si sincer ma bucur ca e decizia lui..cat despre cel mic, merge in continuare la buni, dar cel mai probabil de luna viitoare voi ramane acasa, asta imi doresc.Asta e situatia noastra si asta ni s-a potrivit noua, va inteleg de ce ati ales asa.
PS: o floricia de iunie 2010:)
Am uitat sa specific, Luca merge la gradinita numai pana la 12.
buna
tony are 3 ani si 3 luni.inca de anul trecut vroia la gradi pt ca toti copii de pe strada erau acolo cand ieseam noi afara.cumva ea asocia gradinita cu prietenii ei de pe strada si cu joaca.inca din vara i-am tot spus ca o sa mergem la gradi si trebuie sa scapam de pampers si de suzeta.in fiecare zi ii spuneam ca la gradi este frumos si se joaca cu toti prietenii ei de pe strada.nu am lasat pe nimeni sa o ameninte cu gradinita…ex:daca faci pipi pe tine , te bate d-na la gradi, sau daca nu esti cuminte, vor rade copii la gradi de tine…etc.le-am interzis tuturor sa o sperie.
asa ca, in prima zi de gradi, s-a trezit de dimi, singurica si a stat cumintica sa o imbrac.era asa fericita.oricum vre-o luna ma intrebat zilnic ”cand mergem la gradi”
am stat cu ea in clasa vre-o 30 min, timp in care am fost ignorata total de ea.sa jucat pe la toate mesele pline cu jucarii.ia cerut d-nei coala ca sa scrie.apoi am dus-o la toaleta.nu a vrut sa manance , dar a luat biscuiti de la o fetita 🙂 .
UNA PESTE ALTA…..ESTE FOARTE SUPARATA CAND O IAU DE LA GRADI 🙁 ESTE FOARTE OBOSITA.ACASA SE UITA LA DESENE, SI STATEA IN PAT….ACOLO ESTE IN TENSIUNE DE LA INCEPUT.DAR II PLACE.
Nu vad de ce ar fi neaparat nevoie sa mearga la gradinita. Eu am dus-o pe Eva la patru ani jumate, n-a fost nici urma de lacrima, am lasat-o zambind si am luat-o la fel de vesela.Avea nevoie de socializare cu copii de varsta ei, iar eu nu-i puteam oferi asta. Lasa ca aveam un bebelus de 6 luni, dar cand ieseam dimineata afara nu era nici un copil, toti erau la gradi. Se plictisea.
Exceptand joaca si socializarea gradi a fost egala cu zero.
Vai, Carla, iti multumesc, acum am vazut ca ai scris si despre noi!
Trecand peste euforia initiala, vreau sa-ti spun ca desi, dupa parerea mea, a avut parte de o adaptare cu blandete si disponibilitate, pentru Degetzica anul trecut nu a ost loc usor, aparand de nenumarate ori chiar, ideea de a o retrage. Anul acesta, la 4 ani, a fost mult mai bine si am pus asta pe seama faptul ca a mai crescut, ca se raporteaza altfel la scoala, ca are alte asigurari despre dragostea noastra si despre faptul ca venim intotdeauna sa o luam. Asta pana am citit la Simona G. Cum a fost pentru Mica, de o seama cu Degetzica, prima zi de scoala: cu urlete, tipete, etc. Asa ca, daca inainte sa citesc la ea ti-as fi spus ca sigur este vorba de varsta, acum nu mai sunt asa sigura. Eu ii multumesc cuiva, de sus sau de jos, ca suntem “norocoasele” care inca isi permit sa stea acasa cu copiii sau, cazul meu, sa-i tina sau sa-i ia acasa atunci cand acestia nu vor.
Bun, io inca nu-s mama, vine si asta, dar am facut destula practica pe la gradi in liceu, plus ca vad la prietenii nostri cum au procedat. Zic ca exista cateva chestii ce se pot face pentru o insertie mai usoara a copilului.
1. copilul trebuie obisnuit cu comunitatea. Noi intentionam ca, imediat ce se poate, sa scoatem fata la plimbare, sa vada lume, sa calatorim, sa se obisnuiasca alaturi de alti copii. Normal ca vom fi cu ochii pe ea ca pe butelie, dar asta nu inseamna ca voi sta la juma’ de metru de ea non-stop, mai ales cand se joaca alaturi de alti copii.
2. prezentarea gradinitei ca ceva special. Odata ce copilul stie ca e misto acolo, ca se poate juca si poate cunoaste atatia copii, va fi mai usor sa se acomodeze, decat daca-l arunci direct acolo si nu stie ce vrei de la el. Ar fi misto daca s-ar putea sa mergi la gradi cu cateva zile inainte de inceperea anului, sa vada educatoarea si spatiul in cauza, chiar sa stai cu el cateva minute sau 1-2 ore acolo. Odata ce se joaca in spatiul in cauza, cand cunoaste educatoarea etc, e mai usor sa-l lasi. Din nou, nu stai calare pe capul lui, il lasi sa se joace si sta intr-un colt, mai iesi cateva minute din clasa etc. Asa simte ca esti prin zona (deci nu are spaima de abandon), plus ca deja ii este familiar spatiul respectiv si noua colectivitate. Daca is mai multi parinti in zona, cu pruncii, e si mai OK, ca deja cunoaste copii. Ai posibilitatea sa controlezi mai bine mediul si cu putin efort din partea gradinitei (sa ai accesul in cauza), ar trebui sa fie mai OK.
3. isteriile parintilor nu ajuta. Am inteles ca ti se rupe inima de mila lui, dar nu-l omoara nimeni acolo. Nu-l parasesti, nu-l bate careva,este un nou pas in viata lui pentru care trebuie si tu ca parinte sa te pregatesti. In momentul in care mama este si ea plansa toata, de unde sa ma inteleaga copilul ala amarat ca de fapt e OK sa fie in gradinita. Multe dintre sentimentele parintelui se rasfrang asupra copilului.
Imi permit sa iti povestesc si experienta mea, poate cineva o gaseste cat de cat utila.
Baiatul meu a mers prima data la gradinita la 2 ani si 3 luni, in septembrie 2012. A fost greu din prima clipa, pentru ca era inca cu pampers si nu vorbea decat putine cuvinte. L-am pregatit cu vreo 2 saptamani inainte, am cumparat haine/geanta/rechizite, am cunoscut-o pe doamna educatoare, ne plimbam in fiecare zi pe langa gradinita, ii ziceam ca el va merge la serviciul lui unde se va juca cu x,y,z (copiii cunoscuti) si mama va merge la serviciu sa faca bani sa cumpere jucarii, dar ca mama intotdeauna il va lua de acolo cand i se va face somn (aprox. ora 12).
Situatia noastra fiind una mai particulara, copilul meu nu fusese separat de mine mai mult de o ora de cand l-am adus acasa de la maternitate si nu ma cunoaste ca parinte decat pe mine.
Evident, useless. Din prima zi a inceput scandalul, de cand am intrat cu flori in sala si a vazut inca vreo 12 copii urland, care pe covor care pe sub mese care in bratele parintilor. Doamna, aproape de pragul pensiei, coplesita, a zis sa mai ramanem si noi o vreme, pana se invata. Cred ca prin “o vreme” se gandea la 20-30 de minute, unii au plecat lasandu-si copiii acolo urland de ti se rupea inima, piticul meu se linistise din plans dar nu ma lasa de mana. L-am inteles ca ii e frica, nu am stiut cum sa reactionez altfel decat imbratisandu-l, zambindu-i si spunandu-i ca mama e langa el si il iubesc mult, ca il voi apara de orice si nimic rau nu i se va intampla.
Norocul meu a fost intelegerea doamnei educatoare care mi-a permis sa vin si eu la gradinita in fiecare zi, timp de trei saptamani, sa raman pana la sfarsitul programului si sa incerc o “despartire” graduala, am inceput de la 3 metri pana am reusit sa ies afara din sala, apoi sa inchid usa sa nu ma mai vada 2-5-10-15 minute.
Cand ajungeam acasa si adormea copilul plangeam eu si ma framantam ca nu stiam cum sa procedez, imi era teama sa nu il chinui, insa pe de alta parte imi doream sa socializeze si el, sa vada cati copii de varsta lui si cu preocupari comune ( 🙂 ) sunt si, mai ales, sa vorbeasca…
Copilul meu s-a dovedit mai matur si chibzuit decat mine, a inteles destul de repede (3 saptamani, da?) ca nu il las acolo de tot, ca vin intotdeauna dupa el, ca ii las la mana o bratara de-a mea sa se gandeasca la mine si, intr-o dimineata cand il descaltam la gradinita mi-a spus “pa mama, du-te”. Evident, dusa am fost. 🙂
Acum a inceput din nou grupa mica (are doar 3 ani si 3 luni) la o gradinita cu orar prelungit aflata la 2 pasi de locuinta noastra, cand ne-am dus in prima zi si a vazut copiii a zis “mama, ce de oameni”. L-am descaltat, l-am pupat, i-am promis ca ma intorc dupa el cand se trezeste si l-am privit cum nu a asteptat sa termin eu fraza si a zbughit-o printre copii… unde e si acum.
Ma bucur ca nu am ascultat sfaturile unora si nu am cedat anul trecut, toti din jur ma sfatuiau sa las copilul sa planga si sa plec, ca se va potoli el candva. NU am facut-o si nici nu o sa o fac vreodata.
Imi amintesc, Carla, mai demult intr-un post de al tau am citit cum nu le ameninti tu niciodata pe fete cu clasicul “daca nu x, mama pleaca si va lasa”.
E un post vechi, ca il aveam in minte si in prima zi de gradinita de anul trecut.
Nu o sa imi sperii niciodata copilul cu plecarea mea, ii spun si repet si iar repet pana intelege ca mama nu o sa il paraseasca niciodata si ca va fi tot timpul langa el cand va avea nevoie. Doar sa strige. 🙂
Iti doresc mult succes cu fetele, orice decizie ai lua!
Buna draga mea, si eu sunt mamica de gemene, te stiu de mai demult, am nascut cam in aceeasi perioada, te citeam mult pe atunci, dar cu timpul am mai uitat si…
Sa stii ca ma regasesc in cuvintele tale, eu am ales sa tin fetele acasa in ciuda privirilor mirate si confuze ale celor care ma intreaba de ce nu merg la gradi. De asemenea, presiunea este mare din partea parintilor mei, dar cu toate acestea aleg variant care imi convine mie si sotului meu, nu lumii din jur, ca nu suntem cu totii la fel si nu e neaparat necesar sa facem aceleasi lucruri. De ce sa le duc la gradi ma intreb eu si ii intreb si pe ceilalti? ”Pt ca asa se duc toti copiii” este raspunsul. Ei bine, mie acest raspuns nu-mi convine, nu ma leg la cap daca nu ma doare. Noi suntem foarte fericite acasica toate trei, taticu vine si el dupa-masa de la servici, pe drum e un nou bebeu si toate bune si frumoase.
De ce sa trecem prin tot felul de suparari si amaraciuni, plansete, despartirii si alte cele la doar cativa anisori? Doar pt ca asa trebuie? Nu multumesc, nu e pt noi 🙂
Te pup dulce si pe tine si ingerase.
Cris