Când eu vreau. Şi ele nu.

Aug 2, 2013 by Carla

Am să povestesc ceva. Ceva despre fetiţele mele încăpăţânate, dar şi despre mine – o mamă care se ia uneori prea tare în serios – pierzând mai mereu nişte bătălii stupide, pe care le duc de fapt singură, în faţa unor copii pentru care totul e o joacă şi o distracţie nesfârşită, cu resurse inepuizabile. Şi despre cât de jalnic reuşesc să câştig în faţa lor, uneori, făcând apel la metode pe care nu aş vrea niciodată să le regăsesc în comportamenul lor.

Nu vreau să mă dau drept exemplu şi nici nu bravez cu “reuşitele” mele, cu atât mai puţin nu vreau să dau reţete de disciplinare a copiilor noştri. Căci tocmai despre asta este vorba, despre disciplina ce pare să le lipsească fetelor mele, atunci când încerc să mă impun în faţa lor. “Nu-ţi ştiu deloc de frică!” mi se reproşează. Şi “nu te iau niciodată în serios!”, “nu vezi că nu te ascultă?”, “au 3 ani şi habar n-au de reguli sau de limite!”, “o să vezi tu cum o să ţi se urce în cap mai încolo!”…

Mă deranjează teribil aceste observaţii, mai ales că sunt atât de mândră, de fapt, de cât de înţelegătoare şi empatice sunt fetiţele mele, cât de cuminţi… dar adevărul este că şi eu am sentimentul acesta uneori; simt că nu am niciun fel de autoritate în faţa fetelor mele, că nu sunt luată în serios, că sunt ignorată cu bună-ştiinţă până la limita răbdării şi dincolo de ea, pentru că nu am dorit niciodată să mă fac ascultată de frică. Am vrut – şi vreau! – să fiu înţeleasă, să pot găsi deschidere şi atenţie de la copiii mei de câte ori le cer să facă sau să facem (alt)ceva, să putem comunica “matur” (haha!); nu am vrut – şi nu vreau! – ca fetele mele să se conformeze în acest fel forţat, să facă lucrurile doar pentru că trebuie, sau pentru că “aşa vreau/spun eu!”, pentru că le-am educat impunându-le să fie docile şi ascultătoare. Vreau să simt că ele vor să-mi răspundă activ la ceea ce le cer, că înţeleg de ce vreau să facă una sau alta, să înţeleagă cu adevărat că…

Dar hei! Oare chiar toate aceste lucruri sunt, întotdeauna, despre mine, mama? Despre dorinţele şi visele şi pretenţiile mele? Oare nu este vorba, măcar câteodată, de plăcerea lor autentică de a se juca  – total absorbite de jocul lor, deci complet neatente la mine? Despre pasiunea cu care se dedică unei activităţi şi dorinţa de a continua acel lucru în ciuda orei de masă sau de somn hotărâtă de mine? Despre bucuria de a se juca cu alţi copii acum – un “acum” plin de substanţă, nu “mâine” sau “altă-dată”…? Despre rezistenţa naturală pe care o avem toţi în faţa lucrurilor pe care nu dorim să le facem într-un anume moment?

E o concesie pe care mi-am spus că o pot face. În genere, dacă eu am înţelepciunea de a formula cereri rezonabile pentru vârsta şi înţelegerea lor, n-am niciun motiv să mă tem că nu voi găsi şi la ele înţelegere şi bunăvoinţă, reflectând ca într-o oglindă atitudinea mea. Uneori e important ca eu “să câştig” sau să am dreptate, uneori însă nu. Uneori vreau să mă impun pentru binele lor real, alteori doar pentru confortul meu propriu, pentru lenea sau comoditatea mea. Sau de frică. Bine-înţeles, mă mint singură că mai mereu e vorba doar de binele lor… şi atunci musai să mă fac ascultată.

Numai că, pentru asta, uneori e nevoie să ţip. Căci până nu ridic tonul, într-o singură frază măcar, repetând pe ton autoritar-ameninţător ceea ce până atunci formulasem de 10 ori ca rugăminte, negociere sau apel la înţelegere, nu sunt luată deloc în serios.

Cam aşa…

Şi uit, uneori, că ele au doar 3 ani. Că şi eu, la 3 ani, iubeam la fel de mult să mă joc – uitând de orele de masă sau de culcare, că şi eu aş mai fi stat mereu în parc sau afară la joacă, amânând momentul plecării cu tot felul de explicaţii şi rugăminţi, că nici eu nu puteam mânca la comandă orice mi se punea în faţă şi nu vedeam pericolele în ceea ce pentru mine era o provocare, o descoperire a ceva nou… Doar că, în copilăria mea  – acasă sau la grădiniţă, libertatea mea de opinie  era mult îngrădită de ameninţarea pedepsei, a palmei la fund, a urechelii sau a altor repercusiuni pe care comportamentul meu indisciplinat le-ar fi putut avea. Nu că n-aş fi fost un copil exemplar de cuminte, by the way.

Şi acum mă surprind frecvent urmârind acelaşi tipar, punând aceeaşi cenzură asupra fetelor mele, încercând să fac lucrurile să se întâmple aşa cum vreau eu. Pentru simplu motiv că sunt mare şi pot… şi… “stiu eu mai bine!”. Uneori – de foarte multe ori – am impresia că ce vreau eu e o necesitate, iar ce vor ele e un moft.

Nimic mai greşit.

Apropos de grădiniţă, una din amintirile cele mai vii pe care le păstrez în minte – cu nume, mirosuri, culori şi tonalităţi ale vocii ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri – este a unei după-amiezi de vară în care pur şi simplu nu am putut să adorm. Se întâmpla frecvent… altora; sau poate chiar şi mie, dar cred că eu eram suficient de ambiţioasă să stau cu ochii închişi minute întregi, zeci de minute, prefăcându-mă că dorm, până când în cele din urmă adormeam cu totul. Şi, în acea după-amiază, am chicotit de câteva ori la glumele băieţelului din patul vecin… până când, dintr-o dată, în uşa clasei a apărut o siluetă masivă, ameninţătoare: era tanti Maria, o îngrijitoare-bucătăreasă cât un munte, cu o palmă grea şi un şlap de cauciuc şi mai greu, pe care şi l-a scos din picior din mers şi jap-jap! ne-a croit câte una la fund tuturor copiilor de pe acel rând de paturi. Unii dormeau deja, alţii doar aşteptau cu ochii închişi să le vină somnul, alţii şuşotiseră de câteva ori… fără nicio deosebire, toţi ne-am luat-o sănătos, peste picioruşele goale, cu acel şlap de bucătăreasă imbecilă. Am plâns până s-a dat trezirea, înfundat… nu de durere, uitasem de durere în câteva minute, cât de ciudă, de neputinţă, de furie că eu sunt atât de mică şi nimeni nu m-ar crede dacă spun că nu sunt obosită şi nu pot să dorm. Sau că eu am fost cuminte, de fapt… şi nu meritasem aşa ceva.

Şi iată-mă acum, după 30 de ani, încercând să le adorm pe fetele mele.

Ştiu că sunt obosite, le-am testat deseori şi nu rezistă întreaga zi fără somn, le cunosc bine şi ştiu să prind momentul când li se face somn, chemându-le la culcare. Ele mă ascultă, uneori chiar invitându-mă din proprie iniţiativă să mergem mai repede sus, să ne pregătim de nani. E o scenă pentru care cred că majoritatea mamelor m-ar invidia până la os. Şi ne ducem sus, ne aşezăm în pat, citim o poveste, mai povestim puţin… trec 30 de minute “permise” şi mă aştept să adoarmă din moment în moment. Dar nu.

– Vreau apă.

– Vreau pişu.

– Mi-e cald. Vreau altă pernă.

– Mi-e frig. Vreau păturică.

– Mă înghesui… vreau în pătuţul meu.

– Vreau şi eu apă.

– Mi-e dor de tine… vreau înapoi în patul mare, să mă ţii în braţe…

– Iar mi-e sete…

– Vreau pişu iar… am băut prea multă apă…

– Tot mi-e sete!

– Mă doare burtica…

Printre toate astea – şuşoteli, chiţăituri, gâdileli, dezmierdări, întrebări existenţiale, poveşti şi iar râsete, eu încep să-mi pierd răbdarea.

Le rog să se liniştească de 10 de ori. Le fac şşşşttt! de 100 de ori. Le explic că pierdem timp preţios de joacă. Că trece după-amiaza şi nu mai ajungem să facem alte activităţi. Mimez un somn profund. Le separ în pătuţuri. Le separ de-o parte şi de alta a mea. Le mai spun o poveste sau un cântecel, cu condiţia să închidă ochii. Mă uit la ele, sunt rupte de somn, cu ochii mici şi roşii, dar se luptă să nu adoarmă!

Şi atunci urmează piesa de rezistenţă:

– Mami, nu mai am somn. A fugit pe lampă, uite-l acolo, nu vrea să coboare pe ochii mei.

– Te rog închide ochii şi aşteaptă… o să vină înapoi, dacă îl aştepţi cu ochii închişi!

După câteva secunde de linişte şi nemişcare:

– Somnule… somnule!… A fugit. A fugit cu totul! Uite, mami, a fugit pe geam şi s-a dus la alţii copii! Şi noi nu mai putem acum să adormim, ne ridicăm să mergem să-l căutăm afară, bine?!

Şi amândouă sunt la uşă, până să apuc să spun ceva. Le aduc înapoi şi o luăm de la capăt.

Mă uit la ceas. A trecut o oră de când am venit în dormitor. Uneori poate chiar două. Mi-am pierdut cu totul răbdarea, sunt în pană de idei, am impresia aia aiurea că “am parlamentat” mult prea mult cu ele, încerc din răsputeri să nu uit cum nu-mi venise nici mie somnul atunci, demult, la grădiniţă (şi de atâtea alte ori, în copilărie!) şi totuşi, aproape în fiecare zi, lucrurile se rezolvă într-un sigur fel.

Mă ridic în picioare cu o faţă înfricoşătoare de ghionoaie, şuierând printre dinţi: Gata!!! Dacă nu vă culcaţi în momentul ăsta… nu ştiu ce vă fac!  Să nu vă mai spun încă o dată! Culcarea, acum!

Şi, ori pentru că e chiar momentul când ar fi adormit oricum, ori pentru că ameninţarea mea atât de ambiguă le sperie cu adevărat, ori pentru că doar acesta este triggerul carele face să se rupă din starea aceea de foială şi şuşoteală, de fiecare dată adorm amândouă în mai puţin de 1 minut.

Am învins.

Şi-atunci… de ce mă simt de fiecare dată atât de descumpănită de victoria mea?

_____________

p.s. 🙂 A nu se înţelege că aşa se întâmplă în fiecare zi. Dar când se întâmplă, acesta e scenariul, de fiecare dată repetat fidel.