Cosleeping la 3 ani. Cu gemeni.
Aseară, încercând să mut fetele din patul nostru în pătuţurile lor într-un mod cât mai gentil cu putinţă, i-am spus Nataliei, cuibărită confortabil pe braţul meu:
– Haide, Nati, nu vrei sa mergi în pătuţ şi tati să vină să te acopere cu păturica şi să-ti spună “noapte bună”?…
– Nuuuu… Vreau să rămân aici in pat cu tine şi să mă acoperi tu cu mulţi, mulţi pupici!
Replica aceasta, pentru mine dezarmantă, venită din partea unui copil de 3 ani, îmi spune că fetiţele mele încă nu sunt pregătite să doarmă singure, la comandă, la locul lor, iar pe de altă parte că emoţional sunt perfect dezvoltate, iar relaţia de ataşament dintre noi este puternică, deschisă şi construită atât de frumos pe cât ne dorim. Iată două motive pentru care pot să adorm liniştită în fiecare seară, chiar dacă uneori fac asta înghesuită în cea mai incomodă poziţie, pe o bucăţică de pat. Celelalte motive sunt în mirosul pielii lor, în sunetul atât de liniştitor al respiraţiei, în căldura acelor palme încă atât de mici, dar atât de puternic încolăcindu-mi gâtul, în delicateţea trăsăturilor – privite cu atâta drag, până la adormire, alungând orice gând rău…
De prea multe ori în viaţă am făcut ceea ce trebuia să fac, fiindu-mi frică să fac ceea ce am simţit că vreau sau am nevoie, ca să-mi mai pese acum dacă ceea ce fac este dezirabil social sau dacă primesc dezlegare de la soţii Căpraru. N-am să dau reţete; n-am să pun linkuri către sutele de articole bine documentate despre beneficiile dormitului împreună cu copiii sau despre riscurile abandonului bebeluşului în camera lui. Am să spun doar ce simt eu (căci somnul este, pentru mine, tocmai o relaxare a simţurilor şi un binemeritat repaus al “plictisitoarei” raţiuni).
Iar eu simt că a dormi alături de fetiţele mele, chiar şi acum – la 3 ani – pentru că ele doresc asta, este cel mai natural lucru pe care noi îl putem face pentru ele. Fără nicio temere, fără niciun regret.
Somn-sincron.
Dar cine suntem noi şi de ce patul nostru nu i-ar putea primi şi pe copiii noştri în el? Suntem doi adulţi, şoţ şi soţie, angrenaţi 100% din timp într-o relaţie de tip părinte-copil, fără să uităm însă că avem şi o relaţie de cuplu, de care încercâm să ne îngrijim cât de bine putem. Nu suntem singurii care facem asta, nu-i aşa?
Că se întâmplă să nu mai fim intimi în mod atât de spontan? Oooo, da. Însă e o schimbare, nu o alterare a vieţii de cuplu; o schimbare care ar fi venit oricum. Nu faptul că împărţim unul din paturile casei noastre cu copiii ne poate înstrăina; nu atât cât oboseala a peste 1000 de zile prea-pline, a peste 1000 de nopţi de somn sforăit, fragmentat de câteva mii de treziri nocturne, uzura şi rutina a peste 1000 de zile şi nopţi “îmbătrânite” împreună… timpul, nu copilul!, e duşmanul din patul conjugal.
Când în viaţa noastră au apărut doi copii deodată am fost suficient de maturi să înţelegem că centrul gravitaţional al vieţii noastre se va muta – măcar pentru câţiva ani – de pe noi pe ele: fetiţele noastre, dependente total de noi. Am aşteptat cu atâta bucurie să devenim părinţi! Nu-mi vine niciun motiv în minte pentru care, odată întâmplată această minune, să-mi doresc ca lucrurile să rămână “ca înainte”, viaţa noastră să fie la fel de comodă iar copiii noştri să fie autonomi sau independenţi imediat ce s-au născut. Aceşti termeni îmi par o teribilă distopie vis-a-vis de mecanismele ce asigură însăşi continuitatea noastră ca specie: siguranţa puilor noştri, învăţarea prin observaţie continuă şi imitaţie, desprinderea treptată de mamă în momentul când este perfect consolidată încrederea în lumea înconjurătoare. Pentru toate acestea nu poate exista decât un timp personal, pe care eu, cu respect, cu răbdare, am ales să îl ofer copiilor mei.
Cum aş putea crede că un copil, al cărui univers am fost eu, Mama, timp de 9 luni (şi, fără doar şi poate, continui să fiu şi în următoarele) are nevoie de intimitate la câteva săptămâni sau luni de viaţă, că ar avea nevoie de camera lui, de linişte şi de tavane albe, moarte, în locul vocii mele, a mirosului meu, al respiraţiei mele?… Simt că sunt o fiinţă mult mai afectivă şi mai inteligentă de atât. Ce să înveţe copiii mei de la acel tavan inert, de la gratiile unui pătuţ, de la nemişcarea şi liniştea înconjurătoare? Că lumea noastră e goală, rece, străină şi mută la nevoile lor, pustiită de mama, un loc în care eşti auzit şi iubit doar “la program”?
Spun asta acum, cu “înţelepciunea” a 3 ani de încercări, eşecuri şi victorii aspura propriei mele alienări. Am avut un an întreg, însă, să probez că felul în care luasem startul ca mamă – bine antrenată din cărţi – a fost fundamental greşit faţă de nevoile reale ale fetiţelor mele… 1 an întreg de plâns al copiilor mei, un plâns coroziv, care încerca să ajungă la mama din mine, să treacă dincolo de teama mea de a le ţine prea mult în braţe “ca să nu se înveţe”, de teama de a dormi cu ele “ca să nu se înveţe”, de teama de a-mi dedica lor întregul meu timp şi atenţia tot “ca să nu se înveţe”… crezând, nu-i aşa, că trebuie să le călesc pentru viaţa aspră şi grea de care sigur se vor lovi curând; viaţa aspră a noastră, nu a lor!
“It’s not our job to toughen our children up to face a cruel and heartless world. It’s our job to raise children who will make the world a little less cruel and heartless” (L.R. Knost). Cât de greu poate fi?!
Nu somnul este cel prin care măsor achiziţiile fetiţelor mele. În somn mă aştept doar să crească şi să se odihnească, visând frumos, simţindu-se în siguranţă, sedimentând învăţăturile de peste zi. Văd semne clare de sănătoasă autonomie a fetelor în faptul că mănâncă singure dintotdeauna, că se îmbracă şi se dezbracă singure, că se încalţă şi se descalţă fără ajutor, că se spală singure pe mâini, pe dinţi, pe păr şi pe corp, că folosesc singure oliţa şi, în genere, că sunt în plină etapă a lui “Eu pot!”… inclusiv atunci când vor ele să adoarmă în pătuţurile lor. Văd un semn de putere în faptul că nu le e teamă să-mi spună “nu” şi nici nu-mi spun doar ceea ce eu aş prefera să aud; văd un semn de curaj în faptul că nu se feresc să spună niciodată ce simt. Nu am nevoie de mai mult de atât ca să ştiu că barometrul dezvoltării fetiţelor mele funcţionează perfect, iar ele sunt singurele care ne pot învăţa într-un mod autentic ce avem de făcut ca să le creştem frumos.
Vorbesc doar pentru mine: mă simt o femeie puternică. Sunt puternică tocmai pentru că ştiu să fiu acolo unde fetele mele au nevoie în acest moment să fiu, să le ofer ceea ce-mi cer într-un mod atât de sincer şi autentic, chiar dacă asta înseamnă să dormim împreună, la mai bine de 3 ani de la naşterea lor… mă simt puternică pentru că am ştiut să-mi înving toate acele temeri din spectrul “se-nvaţă” şi “se-alintă”, ajungând – destul de târziu, dar totuşi – la adevăratul miez al relaţiei cu copiii mei. M-aş simţi slabă dacă aş pune o distanţă securizantă între mine şi ele, evitând cu eleganţă pericolul de a le iubi necondiţionat. Aş fi slabă dacă aş masca printr-o falsă nevoie de autonomie a copiilor mei nevoia egoistă de intimitate, de supremaţie a unui soţ incapabil de bonding real cu copiii săi… şi câţi taţi nu au problema asta, de a înţelege că nu sunt într-o competiţie cu copiii lor?
Joaca de-a somnul în pătuţ.
În dimineţile în care se trezeşte în pătuţul ei, Sofia îmi spune serioasă, uşor mustrător:
– Mami, iar m-ai lăsat să dorm singură în patul meu şi să-mi fie dor de tine!
Sunt drăguţe scenele acelea “de film” în care părintele închide cartea de poveşti, îşi pupă copilul pe frunte, îi aranjează păturica, îi urează vise plăcute zâmbind, stinge veioza şi iese încet din cameră, trăgând uşa uşor şi întorcându-se la viaţa sa tihnită, de adult. Iar copilul… ah, copilul adoarme în câteva secunde, zâmbind şi el… Realitatea noastră este mult diferită. 🙂 N-am nicio îndoială că va veni curând şi timpul nostru pentru un astfel de ritual; atâta vreme, însă, cât fetiţele mele au nevoie de mine pentru a adormi, de îmbrăţişarea şi vocea mea, n-am să le închid într-o cameră, la oră fixă, lăsându-le să vorbească cu personajele fantastice frumos pictate pe pereţi.
Related Posts
Tags
Share This
Subscriu!!!Cel mai bine si complet descris.Ilinca a dormit pana la aproape 1an in patut dupa aceea se trezea si greu mai reuseam sa o adorm,si cam de atunci am pus-o si lasat-o in patul nostru si la aproape 3 ani ne e fantastic de bine asa.
Aşa a fost şi în cazul nostru şi mie îmi este,d e asemenea, foarte bine deocamdată. 🙂
Vezi însă că asta e supărător pentru tot restul lumii, nu înţeleg de ce. 🙂
si noi dormim cu baietelul nostru care are 2 ani si am dormit si cu cel mare pana la varsta de 4 ani, cand a vrut singur sa doarma in camera lui; mi se pare normal asa.
Carmen, sper să citească comentariul tău toate mamele care se tem că vor îmbătrâni în pat lângă copiii lor! 😉 Sau toţi taţii! 😀
E minunat ca voua va e bine in 4. Dar nu inteleg nevoia de a arunca judecati si verdicte pe alte optiuni. De ce crezi ca un copil care doarme singur e stresat si nefericit si vede lumea goala si rece? Poate e un copil care pur si simplu se simte bine si singur in patutul lui, cu jucariile lui, in linistea camerei. poate e un copil care a inteles ca mama si tata sunt doar o camera mai incolo, raspund oricand la chemarile lui si il asteapta in fiecare zi sa se trezeasca. Faptul ca la voi nu a functionat varianta asta nu inseamna ca cei care-si culca copilul singur sunt niste monstri fara inima. Copilul meu se culca fix cum povestesti tu, din filme, cu multi pupici si paturica pana la nas, cu mami te iubesc si vise placute. Si dimineata se trezeste vesela si ma striga sa ii dau alti pupici. Alegerea ta nu e mai buna decat a mea. E doar diferita. Si poate intr-o zi vom invata sa nu mai judecam asa usor alegerile altora
Ramona, cred că nu ai citit cu atenţie textul meu. Nu am aruncat niciun verdict şi nicio judecată de valoare în direcţia altor opţiuni. Dar, ca să îţi răspund la provocare, această postare a venit tocmai în urma unor judecăţi de valoare emise de alte persoane, într-un alt mediu social, unde eu însămi am fost criticată pentru faptul că dorm cu copiii… şi ceea ce am făcut a fost să dau un răspuns, public, persoanelor îngrijorate de ceea ce se întâmplă în dormitorul nostru. 🙂
În rest, suntem cu totul de acord: alegerea mea nu e mai bună decât a altora, e doar diferită. E foarte bine dacă un copil se poate simţi bine jucându-se sau adormind singur. E rău însă dacă e forţat să facă asta, dacă e forţat să de adapteze la a adormi singur, împotriva dorinţei sale. E o diferenţă.
La noi nu a funcţionat varianta ta pentru simplul motiv că nu am încercat-o. O vom face de-îndată ce fetiţele mele se vor simţi pregătite să doarmă fără noi şi vor răspunde pozitiv la această schimbare.
Chestia asta cu “judecarea altora” este uşor over-rated. Faptul că eu mi-am exprimat o opinie nu înseamnă că am anulat-o pe a altuia. Vorbim, ca să fiu clară, despre co-sleeping la vârste de 2-3-4 ani.
Dacă însă te referi la bebeluşie, atunci da, acolo există o altă discuţie, cea despre nevoia inventată (şi complet aiuristică) de “intimitate” a bebeluşului. La ei m-am referit când am vorbit despre “lumea goală şi rece”… oare tu crezi că pentru un nou-născut este mai potrivită dezvoltarea într-un mediu static, în defavoarea contactului cu mama? La fel, am o problemă cu metoda “învăţării” copiilor să doarmă singuri prin plâns controlat sau alte practici de acest fel.
Carla eu cred ca o mama nedormita,frustrata si obosita nu va aduce nimic bun in viata copiilor sai,chiar daca doarme cu ei. Cred ca exista mame care nu pot sa doarma bine langa copil,mame care nu vor sa doarma cu bebe tocmai pentru ca de cele mai multe ori pornind pe drumul asta ramai asa pana la 3-4 ani,fiind aproape imposibil sda convingi un copil de 2 ani sa zicem,obisnuit sa doarma cu cinevca,sa doarma apoi singur. Asa ca daca bebe doarme singur si nu plange,daca mama doarme si se odihneste, nu vad problema. Ideea ca un bebelus care doarme singur e frustrat si singur e o teorie fara dovezi.Atata timp cat copilule vesel,il auzi chicotind in camera si te asteapta razand la trezire mi-e greu sa vad trauma.
Atunci cand copilul are in restul zilei toata atentia mamei, nu vad problema ca el sa doarma linistit la el in patut.
Ramona, dacă toată lumea doarme separat de bună voie, nici eu nu văd nicio problemă şi înţeleg foarte bine că e firesc să fie aşa, dacă lucrurile funcţionează natural. Problema mea e cu copiii forţaţi să doarmă singuri, ca să fie mai bine pentru adulţi, atunci când ei încă au nevoie de prezenţa mamei lor alături.
Teoria la care eu mă refer este despre bebeluşul care plânge şi totuşi e lăsat să doarmă singur, ca să se obişnuiască… nu despre cel “fericit” cu asta. Şi teoria “mea” are o mulţime de dovezi despre cât este de nocivă pentru copil, chiar dacă după o vreme acesta se adaptează la noua realitate şi nu-şi va iubi părinţii mai puţin, “doar” pentru atât.
La urma urmei, pentru mine e, în primul rând, o chestiune de simţ, de nod în stomac: eu nu mi-am putut lăsa niciodată copiii să plângă, voluntar, doar ca să se “înveţe” cu ceva. Mi s-a părut o cruzime, o lipsă de iubire, de respect faţă de fiinţa lor şi de nevoile lor. Dar ştiu că alte mame nu au nicio problemă cu asta şi, de aceea, nu am nicio intenţie de a schimba părerea cuiva care nu doreşte să înţeleagă şi reversul acestor practici de “dresaj”.
Şi da, e nevoie de părinţi odihniţi şi relaxaţi pentru a creşte copii asemenea şi un echilibru e de dorit în toate. Cred că nu la mine te refereai când spuneai de mama obosită şi frustrată, căci pentru mine e mult mai odihnitor să mă înghesui pe un sfert de canapea, cu fetele în braţe, în locul slalomului nocturn către şi dinspre pătuţuri, de n ori pe noapte. Aia a fost o perioadă cruntă pentru odihna şi spatele meu.
pai nu,ca din poze pareti sa dormiti foarte bine impreuna:)
vorbeam de mame care se simt cumva datoare sa doarma cu bebe si care dupa cateva luni sunt obosite si nefericite.Si pana la urma tot bebe “plateste”….
Da, Ramona… Acolo, dacă somnul ăsta împreună nu vine firesc, cumva necesar ca să echilibreze viaţa copilului şi a mamei, câştigurile sunt anulate de pierderi… O mamă epuizată, depresivă, nu e cu nimic mai “folositoare” copilului ca una absentă. Dar soluţiile sunt atât de simple, atât de la îndemână… cea mai simplă e chiar lipirea pătuţului de patul mare.
de acord cu Ramona. Fetita mea a adormit cu mine in pat pana la 1 an jumate, apoi mutata la ea in camera in patutul ei unde dormea fara probleme.
de o luna adoarme singura in patut si singura in camera. are 1 an si 7 luni. si asta cerand ea. fara probleme.
n-am lasat-o niciodata sa planga dupa mine.
n-a dormit cu mine in pat decat cand era bolnavioara.
am mai incercat si nu ne-am odihnit niciuna.
concluzia. exista si alte optiuni, fara a fi un parinte mai putin iubitor.
May, ai foarte mare dreptate. Fiecare copil e diferit şi opţiunile sunt nenumărate. N-am absolut nicio problemă cu asta. Din păcate nu toate opţiunile te fac un părinte foarte iubitor, chiar dacă ne place să credem contrariul.
De-a lungul timpului am scris, nu o dată, despre drumul fetiţelor mele din pătuţurile lor (unde au dormit mai bine de 1 an) în patul nostru. A fost o experienţă pe care am ales să o fac publică doar pentru a servi drept “material de studiu” şi altora. Nici eu nu le-am lăsat vreodată să plângă, voluntar. Nici ele nu s-au odihnit lângă mine multă vreme şi nu le-am forţat niciodată să doarmă altfel decât au dorit. Spun, însă, că primul lor an de viaţă, în care au plâns foarte mult, ar fi putut fi mai simplu pentru noi dacă aş fi procedat altfel. Nesfârşitele colici ar fi fost, poate, mai uşor alinate, dacă le-aş fi ţinut în braţe mai mult. Somnul nostru, al tuturor, ar fi fost mai bun, poate, dacă ar fi dormit cu noi în primele luni, în loc să stau ore în şir atârnată lângă ele, peste pătuţuri. Şi aşa mai departe. Ce am învăţat în acel an? Că nu am suflet să le “învăţ” să facă lucruri împotriva voinţei lor reale, că doresc să le vâd cât mai puţin plângând, că nu întotdeauna “ştim noi mai bine” şi că, cel puţin pentru mine, copiii mei sunt cei mai buni profesori de la care să învăţ a fi mamă.
la colici,da, copilul trebuie tinut in brate.
4 luni de zile am leganat ore in sir la fetitza mea. a avut colici destul de rai.
era maraita mereu iar seara avea crizutze de la colici. eram rupta de oboseala si au fost momente cand imi venea sa fug in lume, dar dupa ce reusea sa adoarma mititica pe la 1 noaptea si o priveam…. imi trecea tot si o luam iar de la capat dimineatza.
oricum nu te simti vinovata. la voi cred ca a fost si mai greu. cu doua, sa aiba si colici. nici nu-mi pot imagina cum e.
sa fiti fericiti 🙂
Nu mă simt vinovată pentru situaţia de acum, ci doar pentru primele luni de viaţă, în care am experimentat pe pielea fetelor tot felul de aiureli. 🙂
Am trecut şi eu, ca şi tine şi atâtea alte mame, prin momentele de care vorbeşti… şi mi-e greu să cred că unele mame pot dormi liniştite în nopţi de acest fel, punând plânsul copiilor lor pe seama faptului că “se alintă” sau că TREBUIE să se înveţe să doarmă singuri, ca să fie autonomi şi să nu aibă de suferit relaţia de cuplu a părinţilor.
Salut, citesc acest blog de vreo 2 ani si imi place enorm tot ce faceti impreuna. sunteti un exemplu pentru multe mame, la acest articol vreau doar sa-mi expun parerea si nicidecum sa ofensez. Cred ca daca a-ti fi dormit impreuna de la inceputuri acum fetele ajungeau deja la independenta nocturna. In acest timp ele ar fi invatat ca mama e oricind linga ele si s-ar fi mutat linistite in patuturi.
Tatiana, nu mă ofensează în niciun fel comentariul tău. La fel cred şi eu, că dacă aş fi făcut lucrurile potrivite la timpul potrivit, acum poate fetele ar fi fost ceva mai independente. Dar, de vreme ce am greşit atunci, mă bucur să pot compensa măcar acum lipsurile din primele luni de viaţă (şi cel mai mare rău li s-a întâmplat în primele 6 săptămâni de incubator). Atât cât ele vor avea nevoie.
Pe de altă parte, mai e un aspect pe care nu l-am adus în discuţie mai devreme: ele sunt gemene, se “luptă” 100% din timp pentru atenţia mea, pentru dovezile noastre de afecţiune… pentru ele totul se împarte la doi. Mi se pare firesc ca nevoia lor de afecţiune să fie mai mare şi de durată mai lungă, “prea-plinul” lor de dragoste se umple mult mai greu ca şi în cazul copiilor singuri la părinţi, care au toată atenţia celor din jur şi nicio competiţie pentru asta…
Carla, am 1000 de motive sa te iubesc, si postarea asta e unul dintre ele! Am dormit impreuna cu fetita mea ( are 2 ani acum) din primele momente de viata, ne e tare bine impreuna! Nu are camera ei, casa toata e camera ei, asa am vrut noi sa fie si asa am considerat firesc. Am alaptat-o ( si inca o mai alaptez) culcata, cred ca as fi cedat fizic si psihic daca m-as fi ridicat din pat de mai multe ori pe noapte s-o hranesc sau s-o alin. Asa, dormind impreuna, si odihnindu-ne cu adevarat, am putut raspunde nevoilor ei si ziua si noaptea, e un copil bun, echilibrat, extrem de empatic si de afectuos. Dimineata ma trezeste cu mangaieri: “d’aga mia, ‘ubita mia”…Nici nu ma gandesc s-o mut in patul ei, astept sa plece singura. Asa am asteptat si momentul mancatului independent, olitei etc si acum ne spune mandra “viau fac eu singuia” la toate cele. Pe mine ma irita trend-ul asta cu “autonom”, “independent”, “socializeaza” “imparte” si restul enormitatilor asociate pentru ca toate ascund frumosul dresaj practicat de adulti cu idei fixe, proprii sau preluate din carti. Dresaj al carui revers e atat de adanc si de frumos ascuns incat parintii se mira ingrijorati ca mititelul nu se joaca “frumos”, nu are rabdare pentru o explicatie, o poveste, un cantec si, culmea culmilor, ii ignora pe cei mari, de parca acestia din urma ar vorbi cu peretii. Trec peste comportamentele distructive si auto-distructive, peste incapacitatea copilului de a se concentra un timp cat de mic pe ceva, peste dorinta frenetica de a trece de la un lucru la altul in doar cateva secunde, peste nevoia acuta de a avea orice alt copil/ adult are in mana, peste nelinistea permanenta si tipetele ascutite… ca si cum ceva profund ii lipseste…Sigur, parintii zambesc ingaduitori si mandri, copilul este “energic”, “curios”, “are personalitate”…nu exista nici un motiv sa fie ceva in neregula, doar copilul are “camera lui” din prima zi, are “tot ce vrea”…Te imbratisez! Si somn dulce in fiecare seara!
Dana, îmi scăpase comentariul tău, așa că răspund la el cu mare întârziere. Pentru mine e o constantă uimire să descopăr cât de frumos se petrec lucrurile cu copiii, lăsate în ritmul lor… așa cum ai scris și tu.
Ma bucur ca gasesc pareri pentru acelasi gen de problema care ma “framanta” si pe mine…. Fetita mea are 4 ani, noi doua dormim impreuna si tati in camera alaturata. Cat a fost bebelus, a dormit singura in patutul si in camera ei, cand a mai crescut, incepand de pe la 1 an jumate, se trezea in miez de noapte si venea buimaca sa ma caute si sa ma ia in camera ei. Apoi m-am mutat cu ea, obosita sa fac naveta in fiecare noapte. Odihna langa ea ma linisteste, o stiu mereu sub supraveghere, iar somnul ei e linistit atata timp cat ma stie alaturi de ea. Nu stiu cat va dura acest cosleeping, stiu insa ca are nevoie de el, eu vreau si trebuie sa-i fiu alatuti, desi acest lucru implica separarea temporara de patul conjugal……Si eu cred ca fiindu-i alaturi, cel putin acum, cat este mica, nu poate fi decat benefic!!!! Imi amintesc clar de fricile mele de intuneric si inchipuirile, atunci cand eram copil, si imi era o teama cumplita s-o strig pe mama care era alaturi. Nu ma straduiesc sa o fac independenta, ea este deja, si timp pentru acest lucru il are toata viata. Stiu ca acum ne e bine asa, si ea are nevoie de prezenta mea permanenta macar noaptea, caci in timpul zilei suntem despartite…Aleg sa fiu langa ea si sa “sacrific” din confortul personal al cuplului, avand certitudinea ca si sotul meu intelege exact situatia, animat de dragostea imensa pe care o are pentru copilul nostru. Multumesc ca v-ati exprimat parerile, ma bucur ca am gasit un spatiu aici unde mi-am regasit “temele”. Bucurati-va de fiecare moment petrecut alaturi de copii vostri minunati, va veni curand si momentul independentei lor cand vom ravni sa le mai fim alaturi, atat de aproape iar ei ne vor indeparta si ne vor usui! Toate bune va doresc!!!
Ruxandra, îți mulțumesc și eu pentru comentariu. Fiecare opinie de acest fel, care validează ca fiind firească și deloc nesănătoasă alegerea unora dintre noi de a lăsa copiii să aleagă momentul separării de noi, nu poate fi decât benefică pentru mamele care oscilează între ceea ce le dictează sufletul și ceea ce este imprimat social în mintea lor.
Eu spun mereu, nu e greșită niciuna dintre alegeri, atâta vreme cât ea reflectă nevoile reale ale copilului. Ce mi se pare trist este că, sub false pretexte, sunt atât de des ignorate nevoile copilului!
Aleg pentru ea de cele mai multe ori ceea ce-mi dicteaza sufletul si inima, desi si eu sunt doldora de carti de toate felurile pe care le rasfoiesc din cand in cand si ma pun la curent cu ceea ce chipurile ar trebui sa se intample la o anumita varsta sau intr-o anumita perioada. Nu le iau niciodata litera de lege sau mot a mot, indiferent cat de laudati sunt autorii lor…..Dar intrucat copii nostri sunt unici, nevoile lor sunt distincte. Copilul meu are momentan nevoie de aceasta apropiere si aceasta protectie, ca un rezultat al faptului ca peste zi suntem despartite si ea abia asteapta sa ne vada seara, cand mergem sa o luam acasa. Iar eu, simt ca asa pot recupera din timpul in care nu o am alaturi de mine. Felicitari pentru fetitele tale si pentru ca au o mama echilibrata si care le intelege! Numai bine si sanatate!
Buna eu am 3 copii ,primul nascut are 3 ani si 4 luni iar ceilalti 2 (gemeni)11 luni.Nu fac djiferente intre ei dar imi dau seama cit sint de diferiti ,spun asta deoafece am ajuns la concluzia ca este caracterul lor elementul de baza in cresterea si educarea lor .Carla ai perfecta dreptate si ma bucur pt fetitele tale ca primesc dragostea de care au nevoie .