Despre tantrumuri, între 2 şi 3 ani
A fost o perioadă neagră în viaţa noastră, la sfârşitul verii, în care ne-am confruntat cu tantrumuri zilnice, ce păreau să nu se mai sfârşească niciodată.
Nu este doar povestea noastră, este ceva ce fiecare părinte va avea de povestit, cu sufletul greu, la un moment dat, părându-i-se că nu mai există scăpare din acest cerc vicios al “nu”-urilor transformate în ţipete şi urlete teribile, al confruntărilor zilnice atunci când ai cea mai mare nevoie ca micuţul tău să coopereze, al refuzurilor nesfârşite, aparent lipsite de orice logică, al respingerii atunci când vrei să-l iei în braţe, când crezi că-l poţi alina… şi, bine-înţeles, al dorinţei sale de a fi iubit şi iertat atunci când nu mai ai ochi să-l vezi şi suflet să înţelegi cât e de mic, speriat şi atât de dependent de tine…
Vestea bună, pentru cei interesaţi să citească doar cât durează această “cumplită” perioadă, este că tantrumurile noastre s-au rărit, totuşi, pe nesimţite, aşa cum au şi început… deci există un sfârşit chiar şi pentru cele mai supărătoare momente din viaţa noastră de părinţi. Vestea rea (sau, poate, tot bună?) este că întreg procesul a durat aproape jumătate de an, cu un apogeu de cel puţin două luni de chin, care într-adevăr au părut interminabile şi ne-au pus tuturor răbdarea la grea încercare.
Mi-e greu, mi-e frică şi acum să cred că perioada aceea a trecut, că am ieşit din acea spirală a frustrării, a lacrimilor şi a confruntărilor permanente, care ne antrenase într-un vârtej ameţitor, din ce în ce mai strâns în jurul gâtului şi nervilor noştri… iar acum, privind în urmă, nimic nu mi se relevă mai clar decât faptul că nu am reuşit să produc un declic decât atunci când am renunţat la a mă (mai) concentra pe efecte şi m-am aplecat asupra cauzelor care conduceau, zilnic, la aceste crize de furie. Şi, în sfârşit, s-au legat toate… sau, mai bine, spus, s-au dezlegat şi ne-au eliberat, pe nesimţite, aducându-ne înapoi în lumea noastră “idilică” şi atât de armonioasă.
Sofia, la 2 ani şi 10 luni.
Fac, de la început, menţinea că acesta va fi un text foarte lung, pentru că vreau să păstrez bine aşezate în pagină concluziile decantate în urma acestei perioade şi am nevoie de repere în cazul în care ne vom reîntoarce în acest punct, cândva. De asemenea, menţionez că “metoda” noastră este extrem de personală şi nu se potriveşte tuturor părinţilor, respectiv tuturor copiilor aflaţi în această perioadă de tantrumuri.
Nu se potriveşte, de exemplu, părinţilor nevoiţi să-şi trezească copiii dimineaţă devreme şi să-i pregătească pentru creşă sau grădiniţă, grăbindu-se să nu întârzie la serviciu şi ieşindu-şi din minţi atunci când copilul nu cooperează… Nu se potriveşte nici părinţilor care cred că cel mic are nevoie să le ştie de frică, are nevoie să i se impună limite stricte vis-a-vis de cât şi când are voie să plângă. Nu se potriveşte nici acelora care se simt, în primul rând, deranjaţi (fonic) sau ruşinaţi (în public) de crizele copilului lor, închizându-l singur într-o cameră, de unde nu are voie să iasă până când se linişteşte. Şi lista ar putea continua.
De fapt, pentru toate aceste situaţii în care părintele este cu totul lipsit de empatie, chiar dacă se simte condus de cele mai bune intenţii, există o mulţime de alte bloguri unde disciplina şi pedeapsa sunt propovăduite cu bibliografie solidă în notele de subsol, iar rezultatele sunt copii “cuminţi”, “ascultători”, obedienţi, educaţi după reţete… aşa cum îşi doresc cei mai mulţi dintre părinţi. Doamne-ajută, blogul nostru nu este unul dintre ele.
Am trecut, desigur, şi eu prin toate stările negative posibile, asistând zilnic la crizele fetelor mele. M-am simţit neputincioasă, am fost furioasă, frustrată că oricât de iubitoare aş fi nu reuşesc decât să fiu respinsă şi mai tare, am fost copleşită de lacrimile lor, m-am enervat, am plâns în rând cu ele, am ţipat, am trântit şi am ameninţat, mi-am pierdut răbdarea cu totul, am fost ruşinată şi am simţit o presiune cât se poate de reală de a le face ceva fetelor, numai să tacă, atunci când ni s-a întâmplat câte o “scenă” în public… am fost jenată să mai merg cu ele în vizite, m-am îndoit de mine tot spunându-mi-se cât de mult greşesc că nu sunt mai autoritară, m-am ruşinat de vecini, de necunoscuţii de pe stradă care mă priveau dezaprobator, râzând de mine că sunt la “cheremul” fetelor şi al toanelor lor… mi-am înghiţit nu o dată furia în faţa celor care mă instigau să le lovesc, pentru că singura rezolvare a problemei părea să fie aplicarea unor corecţii fizice care să facă copilul să tacă, de teroare… şi, în opinia lor, trebuia neapărat să încerc măcar să le dau “două la fund”, înainte de a spune nu!
N-am mai ştiut ce să fac, sfaturile din cărţi nu păreau să ne ajute deloc, aşa că în disperare de cauză am renunţat total la controlul asupra fetelor, instaurând ceea ce am numit atunci Ziua “libertăţii absolute”. A fost, de fapt, un abandon disperat, resemnat deopotrivă, în faţa toanelor nesfârşite ale fetelor şi a refuzului lor de a face orice le-aş fi oferit sau propus eu. Eu, “mama”, păream a fi cea mai mare problemă a lor, sursa tuturor nemulţumirilor şi conflictelor din fiecare nesfârşită zi ce se derula astfel.
Şi cât era de frustrant să mă simt aşa!!!
Dar, stai… oare, aşa cum intenţionat scriu acum, la persoana I, nu se întâmplau toate aceste lucruri tocmai pentru că un înţelesesem că TANTRUMURILE NU SUNT DESPRE MINE, CA ADULT, CI DESPRE ELE?! Despre fetiţele mele mici, de nici 2 ani şi jumătate, care fac acest “circ” tocmai pentru că sunt copleşite de ceva mult mai mare decât forţa lor de a se controla?!
Oare cum ar fi să ne oprim, să închidem ochii, să respirăm adânc şi să acceptăm că nu noi, ca adulţi, contăm în primul rând… că tantrumurile nu sunt o născocire diabolică a copiilor noştri, menită doar să ne scoată pe noi din minţi, să ne ducă la capătul răbdării cu ei sau chiar să ne “oblige” să luăm măsuri radicale de disciplinare?!
Oare cât e de greu ca o criză de nervi într-un magazin să nu mai pună pe noi presiunea că trebuie să plecăm de acolo ca să nu deranjăm, sau ruşinea că se uită 100 de oameni la noi, sau furia că fugind afară trebuie să abandonăm cumpărăturile şi rămânem fără pâine sau cu frigiderul gol… oare cum ar fi să ne gândim doar la copil, la plânsul lui, la chinul său din acel moment – indiferent de motive, la nevoia sa de a exterioriza o tensiune pe care nu o (mai) poate altfel controla, la incapacitatea sa de a găsi un alt fel de răspuns la un stimul prea puternic? Dacă copilul nostru (sau cineva drag nouă, adult!) s-ar răni şi ar plânge sfâşietor de durere, ne-ar mai păsa ce crede lumea, ar mai conta că deranjăm, că facem mizerie?
Nu sunt nici pe departe o mamă care militează pentru dreptul copiilor săi de a face orice, oriunde, deranjându-i pe cei din jur… şi mă retrag, întotdeauna, atunci când ajung în postura aceasta… însă am învăţat, în ultimul an, să ignor vibraţiile negative din exterior şi să mă concentrez numai pe nevoia fetelor mele de a fi cu mine, de a fi ocrotite, de a fi scoase din acel mediu şi lăsate, cu răbdare şi iubire, să se liniştească în ritmul lor…
Chiar şi atunci când ne iubim copiii atât de mult încât credem că ne putem sufoca cu asta cele mai ascunse porniri egocentrice, tot este greu să acceptăm varianta renunţării totale la control asupra copilului nostru, măcar pentru câteva momente, cât să dezamorsăm ceea ce ameninţă să fie o bombă cu ceas… Chiar şi atunci când devine evident că forţa, presiunea şi regulile nu duc niciunde, tot este greu să ne oprim, să lăsăm copilului libertatea de a exprima ceea ce simte, pentru a se elibera… E teribil de greu să nu mai opunem propria noastră voinţă, atât subiectivă, cursului firesc al lucrurilor!
Şi doare, doare teribil să nu înţelegi de ce copilul tău ţipă, se zvârcoleşte şi pare să nici nu mai audă că-i strigi numele, că-i spui că eşti acolo, că-l rogi să se liniştească… În timp, dorinţa de a avea un copil “normal”, “ascultător”, “cuminte”, care să nu pună atâtea probleme, devine din ce în ce mai mare, comparaţiile cu copiii prietenilor sau vecinilor devin inevitabile, începi să te întrebi de ce ţi se întâmplă aşa ceva tocmai ţie, o mamă atât de bună pentru copilul tău… şi uiţi, sau poate nici nu te-ai gândit vreodată că micuţul care plânge neconsolat în faţa ta îţi cere, de fapt, să-l iubeşti necondiţionat… şi are încredere totală în tine că nu-l vei respinge, nu-l vei pedepsi, nu-l vei răni în vreun fel atunci când va lăsa lucrurile chinuitoare din sufletul lui mic să iasă la suprafaţă, atât de brutal, eliberându-l de o tensiune prea puternică pentru el…
Copilul acesta mic, doborât de lacrimi, îţi cere să uiţi de disconfortul tău, de regulile tale de adult, de tot ce te încorsetează, împiedicându-te să-i înţelegi furia sau durerea… îţi cere răbdare, îţi cere să-l accepţi, să-l asculţi, să-l laşi să se exteriorizeze atât cât are nevoie, să fii ACOLO, pentru el, atunci când oboseşte şi are nevoie de tine! Să fii la limita spaţiului său personal, să rămâi APROAPE, pregătită să-l primeşti înapoi în braţele tale… nu să fii la un zid distanţă, închizând uşi între tine şi el, închizând canale de comunicare, pe care cândva nu le vei mai putea redeschide cu nicio cheie, cu niciun râu de lacrimi de mamă înstrăinată cu totul de copilul ei…
Natalia, la 2 ani şi 10 luni.
Revenind la oiţele nostre, momentul acela de de-click, de abdicare din rolul de mamă-controlor, a dus în viaţa noastră o plăcută răsturnare de situaţie, rupând – aşa cum abia mai speram – cercul vicios al unor nefericite înşiruiri cauză-efect ce ne proiectaseră într-un tantrum aproape permanent. Eram la limita răbdării cu fetele, ele “mă oglindeau” şi erau într-o tensiune permanentă în relaţia cu mine şi chiar şi între ele, absolut orice spuneam sau făceam declanşa o reacţie de rezistenţă, de negare, de refuz sau de înfruntare… Şi, deasupra tuturor acestor conflicte de relaţionare, apăruse o rivalitate îngrijorătoare între fete, o permanentă dispută pentru a-mi acapara mie atenţia, o gelozie una faţă de cealaltă care pentru mine, ca mamă incapabilă de a mă tăia în două, era copleşitoare.
Însă am trecut acest hop şi acum, după săptămâni bune de linişte şi veselie, mă tot gândesc cât de simple sunt lucrurile în ochii şi mintea – dar mai ales sufletul – copiilor… şi cât de uşor este să cădem în capcana unor confruntări inutile, cât de frustrant poate fi pentru un adult să nu reuşească să se pună în pielea copilului pentru a înţelege ce-l doare, iar pentru copil să nu se facă înţeles atunci când încearcă să exprime nevoi primare: nevoia de iubire, de atenţie, nevoia de a se juca şi de a râde, sănătos, cu mama sa…
În primul rând, succesul acelei zile speciale m-a determinat să “o las mai moale” şi în zilele care au urmat. M-am relaxat, am acceptat că încercând să-mi impun în permanenţă voinţa – chiar şi cu “păcăleli” – nu fac decât să generez o permanentă mişcare de rezistenţă şi, nu în ultimul rând, am renunţat să mai fac vreun program zilnic “ideal”, căci acolo se întâmpla mereu ceva care să mă tensioneze ori pe mine, ori pe ele, încă de dimineaţă.
Programul nostru “ideal”, aşa cum îl văd eu, presupune o anumită ordine a activităţilor zilnice, o rutină care pe mine mă ajută să mă organizez, iar pe ele să aibă o predictibilitate a felului în care urmează să se desfăşoare ziua. Dimineaţa, cât sunt odihnite, încerc să le antrenez în activităţi creative (care le plac!) şi să ieşim afară, pentru a profita de cele maximum două ore de soare matinal din curtea noastră. Urmează un brunch care se întinde aproape o oră, pentru că fetele au obiceiul de a mesteca pe îndelete fiecare înghiţitură, timp în care obişnuim să ne uităm la desene animate cu Peppa Pig. Apoi puţină joacă liberă sau desene animate la tv, moment de care eu profit pentru a pregăti mâncarea pentru după-amiază. Apoi somn, una-două ore, din care am pentru mine (sau pentru treaba din casă) mai puţin de o oră, căci fetele se trezesc şi mă cheamă, pe rând, lângă ele – iar dacă nu mă duc, nu reuşesc să adoarmă la loc, fără mine. Aşa că dormim, de obicei, împreună… eu încercând să citesc câte două-trei rânduri dintr-o carte, înainte de a mă prăbuşi într-un somn greu. Somnul de amiază precede un prânz târziu (sau o cină devreme), apoi ne jucăm împreună sau fetele aleg să-l aştepte pe tati uitându-se puţin la tv, iar eu profit pentru a mai trebălui prin casă. Şi gata, e seară, trecem curând la pregătirile de culcare.
Asta în teorie.
Practica mi-a arătat că fetele au o problemă vis-a-vis de programul făcut de mine. Astfel, dacă rămâne la latitudinea lor, în mare parte din zile ne prinde prânzul în pijama, desenele animate iau locul activităţilor matinale (doar pictura rămâne la loc fruntaş), plimbarea afară e dorită fix la ora de culcare, de mâncat n-ar mânca nici măcar când simt ele însele că li se face foame, ciocolata ar fi o bună alternativă a oricărei mese din zi, seara s-ar juca până târziu, ar face baie doar când n-ar mai avea deloc putere de joacă, apoi ar vrea să le citesc poveşti peste poveşti până le-ar prinde somnul…
Nu pot face întotdeauna aşa cum doresc ele. Şi simt că-mi este şi mie cel puţin la fel de greu ca şi lor să trăiesc cu permanenta frustrare că facem lucrurile într-un fel care mie nu-mi place şi nu-l doresc aşa. E un fals compromis de “natural parenting”: încerc să închid ochii la lucrurile care nu sunt de maximă importanţă, însă nu simt cu adevărat că vreau să fac asta, nu sunt împăcată cu mine însămi… şi doar speranţa că acest fel de a-mi creşte copiii natural şi lipsit de constrângeri este benefic pentru fete, pe termen lung, mă ajută să-mi reprim pornirile autoritare şi sancţiunile disciplinare pe care le-am înmagazinat din propria mea copilărie.
Eu eram o persoană extrem de pedantă, preocupată excesiv, obsesiv chiar, de a menţine lucrurile într-o ordine permanentă, de a avea controlul spaţiului în care trăiesc, de a fi “stăpâna” casei mele. Chiar şi acum, deşi obişnuinţa de a trăi în dezordine a fost inevitabilă odată cu creşterea fetelor, continuă să mă obsedeze gândul permanent că ar trebui să mai fac ceva, să pun ceva la loc, să mai şterg odată pultul, să aerisesc pentru a treia oară în aceeaşi dimineaţă, să… să… să… Dar ajung, din ce în ce mai des, să mă opresc dintr-o dată din roboteala mea zilnică şi să conştientizez – aşa cum spunea o prietenă – că eu nu mai am timp să-mi cresc copiii, prea ocupată fiind cu lucruri ce mă ţin la distanţă de câţiva metri de ei. Şi că, odată trecuţi aceşti ani în care m-aş fi putut bucura clipă de clipă de fetele mele, nimic nu va mai întoarce timpul înapoi pentru noi, pentru a retrăi fericirea de a fi lângă ele întreaga zi.
Şi atunci mă opresc. Las totul jos, în dezordine, comit gesturi “atroce” cum ar fi abandonul rufelor ude în maşina de spălat până a doua zi, când reiau ciclul clătirii cu din ce în ce mai mare seninătate, las vase nespălate pe a doua zi, las să curgă câte o zi fără a mânca doar proaspăt-gătit, mulţumindu-mi fetele cu ouă prăjite şi cu pâine cu unt, uit de ieşitul afară la comandă, slâbesc cenzura asupra tv-ului sau a ciocolatei, las TREABA la o parte pentru A FI cu fetele mele, activ, implicată în activităţile lor, oricât de mărunte…
Şi câtă bucurie le provoacă lor câştigarea acestor mici bătălii împotriva ordinii şi disciplinei! Cât de frumos ne jucăm împreună, cât de bine cooperează la strânsul jucăriilor atunci când nu sunt constrânse să facă asta la comandă, cât de frumos adorm amândouă atunci când le promit că rămân în pat cu ele şi nu am nicio treabă de făcut, cât de fericire sunt să poată uneori mânca ce aleg ele din frigider, nu ce decid eu, conform unor teorii nutriţionale complet lipsite de valoare pentru ele… Cât de empatice devin atunci când mami vorbeşte frumos cu ele, când nu le presează să facă lucruri pe care nu le doresc, când are răbdarea de a lăsa viaţa să se deruleze în ritmul lor de fetiţe mici şi lipsite de griji, nu în ritmul meu – deseori închistat, milităresc, cenzurat – de om mare…
Căci viaţa, la nici 3 ani, nu se măsoară în ore fixe… se măsoară în chef de joacă, în foame şi somn doar atunci când organismul emite semnale clare, în episoade de desene animate după care “tebuie!” să ne jucăm din nou, în chef de baie, chef de pizza, chef de sărit pe paturi, de ascultat poveşti sau de îmbrăţişări sub plapuma călduroasă.
Când am răbdare să-mi ascult copiii, copiii mei sunt fericiţi. Când am curaj să-mi înfrunt blocajele de adult “responsabil”, mereu preocupat să rezolve o treabă, copiii mei se simt bine cu mine şi răspund pozitiv la ceea ce le propun să facem împreună. Şi toate treburile par să se rezolve ca-n joacă… Şi, mai presus de toate, când reuşesc să-mi înfrunt temerile că fără reguli clare fetele mele vor creşte total debusolate, “fără niciun Dumnezeu”, când uit de presiunea aceasta că fetele nu vor fi “conforme” cu societatea în care trăim, atunci ne simţim cel mai bine împreună.
Şi atunci… unde? Şi, mai ales… de ce să ne grăbim? Pentru că “aşa trebuie”? Pentru că, poate în câteva luni, va fi probabil nevoie să ne confruntăm şi noi cu plecatul dimineaţă-devreme la grădiniţă, cu programul fix, cu mâncatul pe scăunel, la ore fixe, cu dormitul la comandă, cu… cu tot ce aduce, la pachet, cu bune şi cu rele, integrarea într-un colectiv, în care în primul rând trebuie să înveţi că nu mai contezi (aproape) deloc ca individ?
Când le las pe fete să dicteze ritmul zilei, să decidă ce vom face, ce vom mânca, ce vom citi – chiar dacă majoritatea sunt false decizii, ele având de ales între două sau trei variante oferite de mine – fetele se simt cu adevărat importante, se simt respectate, valorizate, au satisfacţia unei egalităţi de şanse între ele şi mine, se simt iubite necondiţionat. De când am găsit puterea să las lucrurile să se deruleze, aparent, la “cheremul” fetelor mele, crizele lor de tantrum s-au rărit considerabil, până la dispariţia aproape totală din peisajul cotidian.
Mă supără să le văd în pijamale la ora prânzului, dar oare eu n-am avut niciodată zile în care am uitat să trag pe mine un rând de “haine de zi”? Mă supără să le ştiu uitându-se uneori prea mult la tv, dar oare eu n-am făcut nopţi şi weekenduri albe, urmărind adevărate maratoane de filme sau serii întregi din serialele preferate? Mă supără să le văd desculţe sau dezvelite, dar oare faptul că lor nu le este frig nu e cel mai bun barometru al stării lor interne? Mă supără să nu mănânce tot din farfurie, dar oare ştiu eu să aproximez exact – la număr de linguriţe – de câtă mâncare au nevoie ele la o masă, pentru a se alimenta corect? Mă supără dezordinea, dar oare nu e prea mult pentru ele, la nici 3 ani, să le pun în cârcă responsabilitatea unor reguli de curăţenie pe care nici majoritatea adulţilor din jurul meu nu le-ar putea respecta? Mă supără că se culcă târziu seara (l.e.: ora 22 sau puţin peste), dar oare chiar am încercat cu adevărat să le reobişnuiesc cu un program de somn mai sănătos? Mă supără că cer uneori ciocolată, dar nu sunt tocmai eu cea care are mereu în cămară o tabletă pentru “nevoia” mea incontrolabilă de dulce?
Mă supără că, uneori, petrec prea puţin timp cu fetiţele mele, prea ocupată fiind să trebăluiesc… dar îmi pune cineva pistolul la tâmplă să fac asta? Nu am eu deplina libertate de a prioritiza din programul cotidian, după bunul plac? Şi nu se întâmplă de atâtea ori ca, după o zi întreagă de muncă, să privesc în urmă şi să nu se observe nimic? Căci de atâtea ori mă pierd în detalii inutile… şi lucrurile importante se întâmplă aşa cum spuneam, fără mine, la doar câţiva metri distanţă.
Pentru noi soluţia de a scăpa de tantrumurile zilnice a fost cât se poate de simplă, deşi iniţial teribil de incomodă: abdicarea mea de pe poziţia superioară de mamă-conducător şi aşezarea umilă lângă fete, deschisă la dorinţele şi nevoile lor, oricât de frustrante ar fi fost pentru mine. Şi, după o scurtă perioadă de timp, am realizat că aceste dorinţe şi nevoi ale lor nu erau nici pe departe atât de nerezonabile cum le percepeam eu, din postura mea de “adult responsabil”.
E-atât de simplă lecţia pe care ne-o dau copiii noştri, în fiecare zi! E-atât de simplu să trăieşti “iresponsabil”, “imatur”, “dezordonat”, “la voia întâmplării”, să uiţi de reguli, să te bucuri de timpul primit alături de copii… Eu încă am timp, această resursă nepreţuită, de a fi lângă copiii mei. Timp de a lăsa deoparte cuvinte grele ca “trebuie!” sau “nu e voie!”, rostite mult prea des, mult prea comod, mult prea lipsit de o reală însemnătate. Timp pentru a mă elibera de constrângeri, de propriile mele frâne mentale, de vanitatea de a crede că eu am mereu dreptate sau că eu ştiu mereu mai bine, că autoritatea e “calea”, că e spre binele copiilor mei să fie educaţi înspre a fi conformi unor norme stupide, într-o societate defectă, care nu (mai) iubeşte şi nu (mai) valorizează copiii, mai ales pe cei care se dau cu fundul de pământ!
Related Posts
Tags
Share This
offf! multumesc pentru ce ai scris aici! eu am doua fetite de 1 an si jumatate si un baietel de trei ani si jumatate, si mi-e atat de greu sa fiu prezenta pentru toti trei si sa ma impart uneori intre ei si de atatea ori ma simt frustrata ca nu reusesc sa mentin programul, sa mentin ordinea, mi-e atat de greu sa fac fata crizelor de furie ale baietelului pentru care venirea a doua surioare in viata noastra a insemnat o incercare atat de grea.
Adina, îmi pot doar imagina cât de greu este pentru frăţiorul mai mare să facă faţă sentimentelor de tot soiul ce apar odată cu venirea pe lume a unei surioare mai mici… Suprapusă această rivalitate dintre fraţi peste problemele specifice fiecărei vârste, iese un cocktail Molotov greu de dezamorsat, de cele mai multe ori. 🙂
Dar pot empatiza mult mai bine cu partea de “mi-e greu, ca mamă”… şi cred, sincer, că această “luptă” cu copiii devine din ce în ce mai încrâncenată, pe măsură ce ne înverşunăm noi, ca adulţi, din a nu ieşi din tiparele noastre. Mare parte din stres, furie, supărare ne-o amplificăm singuri, ţinând “cu dinţii” de reguli care, pur şi simplu, pot fi modelate sau chiar îmbrăţişate şi altfel, într-un mod mult mai jucăuş şi blând.
De acord cu tine pina la un punct. Pe de alta parte ma ingrijoreaza tendinta parintilor atasati de a-si creste copiii intr-o libertate si empatie furibunda, care glorifica drepturile si cam exclud ideea de obligatii. Comparatia tantrumului cu un adult care are o zi proasta e corecta doar partial. Un adult stie (sau trebuie sa stie) ca limita libertatilor lui este acolo unde intra peste libertatile altuia.
In real life, o persoana adulta care are o criza de furie intr-un magazin sau bar si sparge urechile celorlalti nu va fi imbratisata cald si empatic ci data afara si eventual neprimita a doua oara. Intr-un fel e si periculos sa construim copiilor imaginea unei lumi in care ei si sentimentele lor sint pe primul loc. Because guess what, vor afla nu foarte tirziu si poate dureros ca in viata adevarata nu e deloc asa.
Silvana, de acord şi eu cu tine, până la un punct. 😉
Îmi asum că (din nou) am vrut să scriu prea multe deodată, la cald… şi din avalanşa de gânduri a ieşit un “cârnat” greu de urmărit şi probabil nici foarte coerent cap-coadă. Deci poate am fost greşit înţeleasă. 🙂
În real life, aşa cum spuneai, o persoană adultă se supune unor reguli scrise şi nescrise de relaţionare cu ceilalţi, iar axioma libertăţii personale – care nu trebuie să contravină libertăţii celorlalţi – este corectă atât în cazul adulţilor, cât şi în cel al copiilor, educaţi în acest spirit.
Dar copiii nu sunt adulţi. Nu la 2 ani. Pentru că nu au capacitatea de a gestiona, ca adulţii, sentimentele care îi copleşesc, fie ele bune sau rele. E ok când sunt sentimente pozitive, când copilul râde din toată inima, când exclamă de bucurie într-un mod care înmoaie chiar şi cele mai insensibile inimi, când emană energie pozitivă, nu-i aşa? Dar nu mai poate fi ok atunci când este copleşit de furie, de teamă, de supărare, de plâns care-l detensionează după o situaţie prea stresantă pentru el… şi eu mă întreb de ce? De ce atâta presiune pe un copil şi pe părintele unui copil care plânge în public, indiferent de motive, chiar dacă acesta face tot posibilul să se retragă discret, pentru a nu deranja?
Nu-i tratăm pe copiii noştri ca pe nişte adulţi atunci când le cerem cenzură, fără a le explica de ce, fără a “parlamenta” şi a încerca – într-un real exerciţiu de empatie – să ne punem în pielea lor şi să le oferim şansa de e înţelege singuri ce li se cere şi de a alege un răspuns la cererile noastre. Dar avem pretenţia ca ei să se comporte întocmai ca adulţii, dezirabil social… nu e puţin prea mult? Nu e puţin incorect din partea noastră? Nu e tocmai pentru că avem dificultăţi în a integra copiii într-o lume a adulţilor, nepregătită să-i primească aşa cum sunt ei?
Mie comparaţiile cu adulţii, din acest punct de vedere, mi se par injuste.
În ceea ce priveşte observaţia despre construirea unei lumi în care copilul şi sentimentele sale sunt pe primul lor, eu cred că nuanţa corectă – în cazul nostru cel puţin – este că le ofer fetiţelor mele o lume în care ele şi sentimentele lor sunt întotdeauna importante, o lume în care ele contează real pentru noi ca părinţi şi găsesc ecou în ceea ce noi facem cu şi pentru ele. Nu e acelaşi lucru. E, desigur, o lume in care ele şi sentimentele lor sunt pe primul loc, în faţa sentimentelor altora şi, uneori, chiar ale noastre… Şi nu mă îndoiesc că vor afla, nu foarte târziu, că în viaţa adevărată nu e deloc aşa. Dar asta se va întâmpla într-un moment în care ele, ca persoane, vor avea încredere în ele şi în opiniile lor, vor şti că au dreptul la o părere, la un refuz, vor şti că e sănătos şi corect să conteze ca şi indivizi unici, că nu e ruşinos să fii altfel, să nu te supui unei norme, să vorbeşti, să nu taci…
E o cale de mijloc, echilibrată, pe care încă am siguranţa că voi şti să o urmez. 🙂
Intersant articolul tau, sunt curioasa insa cam cat timp o sa mai poti aplica “natural parenting”. Viata are niste cicluri prin care trecem toti iar o anumita disciplina se imppune uneori.Am doi copii pe care nu i-am batut niciodata si nici nu as face-o, dar nu as accepta sa nu aiba si ei reguli si responsabilitati corespunzator varstei lor. Cu totii traim dupa reguli fie ca ne place sau nu iar un mediu in haos creeaza haos in mintea si personalitatea noastra. Scoala va fi si ea optionala pt fetele tale? Mancatul sanatos e o optiune? Daca vor veni si vor spune ca vor sa manance zilnic macdonalds raspunsul va fi da doar de dragul sa traiasca asa cum vor? Mie una mi se pare deplasat, una e sa pierzi noptile la 20 de ani si alta e sa le pierzi la 2 ani. Dar pana la urma fiecare isi educa copii cum vrea, chiar si “brutele” care indraznesc sa isi pedepseasca copii. Cred ca nu degeaba se pland cadrele didactice de lipsa de atentie a copiilor, de faptul ca din generatie in generatie copii devin mai slab pregatiti si mai nepasatori. Astea probabil ca nu sunt realitati. Nu vedem peste tot consecntele a “fac tot ce vreau” care degenereaza in nepasare fata de societate si violenta. Sunt foarte curioasa dupa dupa ani in care fetele au facut tot ce vor cum le vei explica ca trebuie sa se trezeasca la 8, ca trebuie sa asculte de invatatoare etc. Multa sanatate va doresc.
Ana, iar eu sunt curioasă de ce porneşti de la premiza că un copil nu are capacitatea de a răspunde pozitiv la experienţe de viată pozitive, de a deveni bun şi corect, ca adult, chiar şi în lipsa unor reguli stricte, de a asimila cu precădere informaţiile pozitive şi de a deveni un om frumos, dacă e crescut frumos? Şi de ce crezi că “natural parenting” înseamnă lipsa totală a regulilor, haos şi răsfăţ? 🙂
De ce crezi, la modul particular, că fetele mele vor cere zilnic McDonalds (întâmplător, ele habar n-au ce înseamnă asta, pentru că noi, ca adulţi, nu le expunem la junk-food), sau de ce crezi că pierdem nopţile… de ce crezi că între haos şi reguli de fier nu există nuanţe? 🙂
Paradoxal, ca să reiau exemplul cu McDonalds-ul, empatia presupune chiar a accepta dorinţa copilului de a încerca acea mâncare, la un moment dat… şi, apoi, încrederea că ceea ce l-ai învăţat în primii ani, prin puterea exemplului personal – nu prin forţă şi reguli axiomatice, va fi ceea ce copilul va şti să aleagă, refuzând o tentaţie de acest fel. Regula noastră, în acest caz, este că nu consumăm din principiu junk-food sau,de exemplu, Pepsi, nu de a le spune fetelor că ele nu au voie, pentru că sunt mici, în timp ce noi bem sau mâncăm în faţa lor. E un firesc al lucrurilor care nu poate avea decât urmări pozitive în “educaţia” fetelor…
În altă ordine de idei, a nu-ţi bate copiii, la modul general, nu te face neapărat un părinte empatic, deschis cu adevărat a înţelege nevoile reale ale copilului tău. O pedeapsă la fel de brutală mi se pare, de exemplu, să izolezi copilul într-o cameră, până când “se linişteşte”, blocându-i uşa şi lăsându-l să plângă şi să ţipe înauntru până când nu mai are lacrimi, ca să se înveţe minte că “nu-i cum vrea el” (asta începe cu pusul la colţ, de obicei). O asemenea corecţie nu e “corespunzătoare” niciunei vârste, nu crezi?
Tu spui despre copiii tăi că nu ai accepta “sa nu aiba si ei reguli si responsabilitati corespunzator varstei lor”… dar aţi făcut aceste reguli împreună? Au avut copiii tăi şansa de a înţelege de ce li se impun anume limite, de ce sunt necesare anumite reguli, au avut puterea de a negocia, de a pune o amprentă personală când aţi trasat aceste reguli şi responsabilităţi?
Nu te acuz de nimic, te întreb doar… dacă răspunsul tău e pozitiv, atunci suntem pe aceeaşi lungime de undă. Dacă nu, eu rămân la părerea mea că o regulă neînţeleasă, respectată de frică sau dintr-un automatism indus forţat, va fi cu atât mai probabil încălcată mai devreme sau mai târziu. Şi nu pentru a te sfida pe tine, ca părinte, ci pentru că ea venea ne-natural peste nevoile copilului, peste personalitatea sa. Iată şi un posibil răspuns la eternul “conflict între generaţii”, atât de acut la pubertate şi adolescenţă…
În privinţa fetelor mele, ele momentan nu TREBUIE nici să se trezească la 8, nici să asculte papagaliceşte de o învăţătoare, e adevărat. Pe când va veni vremea să facă aceste lucruri cred că vor fi dezvoltate mental suficient de sănătos încât să înţeleagă de ce facem aceste lucruri şi să nu le resimtă ca pe o corvoadă, ca pe o obligaţie de a fi obediente şi aliniate unui sistem (de învăţământ) absolut opţional, până la urmă. 😉
E bine ca ati intrat intr-o periaoda mai calma, pentru ca micile mari crize ale copiilor de 2-3 ani nu plac nimanui. Pe de alta parte parerea mea e ca ai ales drumul facil, al renuntarii la orice regula, un drum care doar amana adevarata rezolvare a problemelor. Practic doar ai amanat confruntarile pentru ca la un moment dat va fi nevoie si de un pic de reguli in casa voastra. Cum spuneau si cei de mai sus nu poti lasa copii absolut liberi, sa manance ce vor, sa se culce cand vor, sa faca doar ce vor. Exista metode, calme si bazate pe empatie, de a stabili niste limite de bun simt, spre binele lor fizic si psihic. Sper sa le gasesti si sa le pui in aplicare inainte ca fetitele tale sa creada ca traiesc intr-o lume unde totul e permis.
Ioana, eu însămi am recunoscut că drumul ales a fost nu neapărat cel facil, cât cel disperat, doar pentru a ieşi din acel impas. Renunţarea totală la reguli a fost un exerciţiu de o zi, care a provocat mult-aşteptatul declic şi ne-a permis să ne relaxăm, să ne regrupăm forţele, să schimbăm poziţiile din inamice în prietene, din nou…
Dar nu am amânat confruntările, pentru simplul fapt că nu mai cred că aceste confruntări sunt neapărat necesare în relaţia cu copiii mei. Şi nu mai cred nici că trecerea printr-o perioadă de tantrumuri specifică unei vârste trebuie să fie atât de înverşunată şi chinuitoare. Unul din motive se referă tocmai la faptul că nu mai simt presiunea de a-mi “plăcea” sau a nu-mi plăcea ceea ce se întâmplă cu copiii mei, ci de a încerca să-i ajut pe ei să depăşească momentul cât mai lin şi blând, făcând abstracţie de ceea ce simt eu în acea clipă. Pentru noi funcţionează, ACUM. Bine-înţeles nu trebuie să fie o reţetă de succes pentru nimeni altcineva.
Şi eu tocmai la aceste metode, calme şi empatice, de a stabili limite şi reguli spuneam. Le-am găsit, de fapt le-am avut dintotdeauna; avem limitele şi regulile noastre pe care le respectăm toţi. Doar că, deasupra lor, suntem noi, oamenii, membrii familie noastre… cu nevoile noastre specifice în anumite momente, cu limitări personale şi excepţiile care nu mai constituie un capăt de lume.
Minunat draga Carla 🙂 Eu nu sunt inca acolo, tantrumurile sunt incipiente, invat din mers sa ma confrunt cu ele. Minunatul meu se refera la faptul ca ati gasit ceva ce sa functioneze pentru voi.
Si ca idee, apropo de comentariul de mai sus, eu nu cred ca disciplina este egala cu inregimentarea. Si asta o spun eu, un control freak veritabil, care imi faceam liste de organizare de la 7 ani.
Problema copiilor “neascultatori” nu este lipsa disciplinei, ci lipsa de intelegere si ea ii propulseaza intr-o lume unde regulile sunt neclare. Eu am fost mereu inclinata spre rutine prestabilite, dar in acelasi timp am o reala problema cu acceptarea normelor. Paradoxal.
Ama, sa stabilesti niste limite nu inseamna sa inregimentezi. Inseamna sa organizezi. Faptul ca exista niste ore de masa, niste ore de somn, niste momente cand iesi afara, niste lucruri pe care ai voie sa le faci acasa,d ar nu le faci in public…astea sunt baza cresterii unui copil fericit si echilibrat. Nu vorbim aici de iubire, pentru ca eu sper ca aia exista in toate familiile. Sau asa ar trebui. Vorbim de limite, pentru ca dincolo de vorbe frumoase si poezii, orice copil are nevoie de niste limite in interiorul carora i se ofera libertate maxima de exprimare.
Sa-ti dau un exemplu foarte concret. Poate stupizel, dar e foarte clar:d. Copilul meu poate topai acasa oriunde vrea, poate escalada canapele, poate sari de pe ele, poate sa se bage sub masa si sa stea acolo cat vrea. Dar cand mergem in oras sau in vizita nu are voie sa faca asta. Si stie ca exista lucruri pe care le faci in casa, dar nu le faci in afara ei. Asta se cheama inregimentare? Pare o regula care ii stirbeste personalitatea?
Ioana, rămân la opinia mea că un copil fericit şi echilibrat are nevoie să înţeleagă şi să accepte măcar parte din limitele şi regulile care i se impun.
Exemplul tău particular mi se potriveşte şi mie, dar eu simt o mare diferenţă între fetele mele – cărora eu le-am explicat cât am putut de cald şi clar de ce libertatea lor este limitată atunci când mergem în vizite şi atitudinea altor copii, care se comportă “frumos” de frică, sau doar de “gura” părinţilor lor… sau deloc, de cele mai multe ori. 😛
Ama, am un singur sfat… nu porni cu ideea că trebuie să te “confrunţi” cu copilul tău sau cu crizele sale… 😉
Constat pentru a mia oară, din comentariile la acest text, că multor mame nu le e deloc clară diferenţa între confortul instituirii unor reguli, în genere benefice pentru copiii lor şi nevoia reală a copiilor de a înţelege acele reguli şi de a le accepta. Păi ce, trebuie să fie după ei?! 😐
(Nu mă refer, bine-înţeles, la pericolul de electrocutare când copiii au libertatea de a se juca la prize. Sau alte exemple în care siguranţa lor sau a altora e pusă în pericol.)
Dar e atât de simplu să pedepseşti copilul, pentru că nu te ascultă, fără a pune niciun preţ pe dezorientarea sa, pe frustrarea că nu-şi înţelege limitele şi regulile… E atât de uşor să devii adversarul copilului tău, amplificându-i tantrumurile la această vârstă, dacă menţii o permanentă şi vădită poziţie de forţă şi control…
daca libertate si fericire inseamna desene animate all day si ciocolata all night, inseamna ca da, sunt anti libertate si anti fericire. daca inregimentare inseamna sa incerci sa culci un copil la o ora normala, nu sa il lasi sa haladuie noaptea, pentru ca a doua zi sa aiba cearcane pana la gura, sunt pro inregimentare. poate acum, pe termen scurt, pare cea mai simpla varianta. dar sunt curioasa, peste 10 ani, cand copiii nu vor iesi afara pentru ca vor prefera televizorul, ce ne facem. da, ok, sigur, stam in pijama, desi nici eu nu sunt fan, dar nu stam zilnic in pijama la tv cu oul kinder. poate asta inseamna ca nu imi inteleg copilul, dar imi asum
Maria, din nou, scriind atât de mult şi subiectiv, a reieşit probabil altceva…
Sigur că libertate şi fericire nu înseamnă scenariul expus de tine. Nici noi nu facem asta şi cred că niciun părinte echilibrat şi normal nu înţelege libertatea în acest fel.
Eu am spus că, într-o perioadă de tantrumuri inevitabilă la această vârstă pentru majoritatea copiilor, cheia DISPERATĂ ca noi să ieşim din acel iureş a fost să pun frână, să ridic mare parte din reguli, să le ofer şansa de a simţi că nu se opun degeaba deciziilor mele (esenţa tantrumurilor, de fapt). A fost greu pentru mine, obişnuită să mă organizez cât pot de bine, pentru a creşte armonios 2 copii deodată, cu toate provocările acestei sarcini. Dar apoi am înţeles că fetele nu erau deloc nerezonabile. Aici e, de fapt, magia, pentru noi.
A fost de ajuns să nu mai impun atât de strict programul gândit de mine, în puncte clare, ca fiind cel mai bun pentru ele… A fost de ajuns să le las, uneori, să se uite mai mult de 30 de minute la desene animate, să se culce mai târziu decât ora la care aş fi vrut eu să le văd adormite, sau să mănânce nişte ciocolată (în plus). Mi-am dat seama că ele cereau cu atâta înverşunare aceste “libertăţi” tocmai pentru că le primeau într-o măsură mai mică decât cea dorită de ele, fără a înţelege de ce.
Ştiu, ciocolata nu e deloc exemplul cel mai inspirat, dar după ce am devenit mai permisivă şi ele au simţit că nu ne mai confruntăm permanent din această cauză, au redevenit la rândul lor mult mai receptive la explicaţiile mele simple cu stricatul dinţişorilor şi durerea de burtică… Şi, tocmai pentru că în sfârşit s-au simţit ascultate şi “răsfăţate”, în scurt timp mi-au servit singure placa cu “noi nu păpăm ciocolată, ca să nu ne doară burtica şi să nu ni se strice dinţişorii”. Au refuzat ciocolată primită în mână, mi-au dat-o mie spunându-mi să o pun bine şi să le dau doar câte o bucăţică, ca să nu le facă rău. Abia aici am simţit că, în sfârşit, fetele sunt convinse de ceea ce le tot spun eu mereu, şi nu ascultă de mine doar ca să nu mă supere.
Nici noi nu stăm zilnic în pijama, la tv, cu ciocolata în braţe, zi lumină. 🙂 Dar fetele mele nici nu-şi doresc asta! Sunt şi am fost pro-limite, dar cred că ele sunt mult mai bine “digerate” de cei mici dacă nu le impunem fără drept de apel, fără o explicaţie pe înţelesul lor, oferită de câte ori e nevoie, dacă facem şi noi un exerciţiu de acceptare, de modelare a propriilor noastre limite de toleranţă într-un mod mai relaxat şi empatic cu nevoile şi chiar dorinţele lor.
Cred ca articolul nu se refera la “libertate absoluta”, ci la a crea copilului aparenta de libertate. Copiii sunt diferiti unii de altii, unii raspund mai bine la nevoia de disciplina a printilor, altii nu, probabil de aceea pentru unii parinti este mai usor sa o impuna.
Si eu personal am experimentat toate reactiile posibile (baietelul meu are 2 ani si 7 luni) si de cele mai multe ori am putut depista cauza (oboseala,plictiseala, lipsa de atentie din partea noastra, a parintilor). Ceea ce am observat este ca daca aceste “crize” m-au prins intr-un moment in care eram fie obosita, fie stresata, fie pur si simplu aglomerata de “to do’s”, am fost mult mai crispata, mai nerelaxata si le-am agravat. Cand am avut o abordare mai diplomata si mai flexibila, am avut mai mult succes. Uite asa ne invata copiii nostri arta negocierii:)
Oana, îţi mulţumesc pentru cât de bine ai sintetizat parte din ideile expuse de mine. 🙂
Tocmai de aceea am folosit şi eu ghilimele când m-am referit la noţiunea de libertate absolută şi la episoadele izolate în care am lăsat să se deruleze ziua fără reguli de fier, tocmai de aceea am amintit de iluzia unor false decizii luate alegând din alternativele oferite de mine, cu mulţumirea că aceste alternative există… şi tocmai de aceea mă întristează şi pe mine că uneori nu reuşesc să fiu empatică, să relaţionez calm cu fetele şi nu fac decât să escaladez, să adâncesc o situaţie de criză altfel mult mai uşor surmontabilă.
Dragi mămici,
Copiii au legi naturale de creștere, nu numai fizică ci și psihică și spirituală. Aceste legi constituie un fel de programă educațională internă. Din păcate, copiii sunt nevoiți să crească într-un mediu construit de adulți pentru nevoile adulților. Într-un asemenea mediu nevoile fundamentale ale copiilor sunt deturnate, nesatisfăcute iar ei răspund prin reacții de tantrum, capricii, etc., reacții la un mediu nepotrivit. Ca să-i controlăm pe copii și ca să-i ajutăm în procesul creșterii trebuie să le amenajăm un mediu care să răspundă legilor lor naturale.. ..http://www.cresamontessori.ro/copilul-parintele-omului-conferinta-pedagogica-formativa-in-alternativa-montessori-grupa-de-varsta-0-6-ani.html
Mulţumim pentru link.
Multumim, Carla!
Vreau sa raspund aici unor comentarii de mai sus.
Psihologii spun ca exact copiii ce nu au primit dragoste sunt dificili si creeaza probleme la scoala. Copiii carora li s-a dat orice in afara de dragostea si timpul parintelui.
Tot specialistii spun ceva atat de logic, faptul ca ei au nevoie de timp sa isi poata controla emotiile, si pentru asta au nevoie sa simta dragostea neconditionata a adultului. De ce un fratior mai mare are tantrumuri cand ii apare un posibil rival in familie? Tocmai ca sa-i demonstram ca il iubim chiar si atunci cand e rau. Neconditionat. Atunci ne arata ca are cea mai mare nevoie de dragoste de fapt.
Mi-a placut si ce am citit la Otilia, cum ca ei nu se pot controla pur si simplu: http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2013/01/ca-intre-barbati-si-foca.html.
Pe baiatul meu mare l-am crescut empatic, cu iubire, cu respect si libertate. Au fost momente in care mi s-a spus ca am gresit, ca va fi rasfatat, ca mi se va urca in cap. Acum ma “enerveaza” cat e de docil si de empatic si de iubitor. Orice vrea sa faca ma intreaba “pot sa…?” desi niciodata nu i-am spus ca nu e voie. Are doar incredere in mine ca nu-l pacalesc, ci sunt sincera daca ceva nu-i face bine. Daca i se ofera ceva sa manance (apropo de mcdonalds) intreaba daca e cu zahar (nu a consumat inca niciodata) si ma intreaba pe mine daca alimentul respectiv e sanatos. Are un nou fratior din noiembrie si desi a fost purtat in brate toata sarcina, ca pana atunci, acum ma intreaba poate o data pe zi: “mama, suge acum? daca nu, vreau putin in brate sa te pup”. Daca il aude plangand vine si-i canta, desi nu are cum sa-l iubeasca inca. Doar pentru ca asa stie el, ca pe copii ii tratam cu dragoste si respect, fie ca sunt mici, fie ca sunt mari. Doar asa stie.
Cand judecam parentingul “natural” sa nu credem ca e vorba despre un parenting permisiv sau nepasator.
(http://www.phdinparenting.com/2009/06/18/attachment-parenting-is-not/#.T-TemvWE_Wh
http://www.naturalchild.org/guest/sarah_sprague.html)
Raluca, scuze ca intervin, dar poti sa-mi explici cum un copil poate fi rau?” Tocmai ca sa-i demonstram ca il iubim chiar si atunci cand e rau. ”
In acceptiunea mea nu exista copii rai, exista copii zvapaiati, neastamparati, zburdalnici, energici, dar copii rai?!Nu exista!
Spui ca pe baitelul tau cel mare l-ai crescut cu iubire si el stie ca numai asa se cresc copiii, ca mai apoi sa scrii ca ” Daca il aude plangand vine si-i canta, desi nu are cum sa-l iubeasca inca “.
Contradictiile astea nu le-am inteles si sunt curioasa cu “natural parenting” daca sustine asa ceva, ori e laie, ori balaie.Sa ne hotaram cumva, zic !
Nu zic ca eu detin adevarul definitiilor parentingului. Si nici ca sunt model de natural parenting.
Rau ma refeream in acceptiunea celor din jur, adica atunci cand se comporta necorespunzator.
Nu cred ca are cum sa iubeasca un bebelus cu care nu poate comunica. Adica nu se poate juca, nu se poate intelege.
Apropos de “natural parenting”, eu am folosit sintagma aceasta tocmai pentru că am vrut să mă feresc de vreo definiţie sau aderare la un “curent” explicit de creştere a copiilor (gen attachement parenting, caci nu sunt tocmai un părinte conform acestei teorii).
Sincer nici nu ştiu dacă există în realitate, bine definit, un asemenea concept. Eu prin “natural” înţeleg semnificaţia cât se poate de simplă a cuvântului, adică a face lucrurile aşa cum simt că e bine în acel moment, aşa cum le percep eu ca fiind bune. (Apropos de asta, dacă vreodată voi simţi necesitatea de a le trage câteva la fund fetelor, tot pe seama unui instinct “natural” voi pune acest gest.)
Am trecut si eu prin acea perioada care imi distrusese nervii si nu stateam acasa tot timpul cu el , asa cum tu stai cu fetitele tale.Insa la mine lucrurile nu au stat asa ca si la voi.Adica eu sunt si am fost si voi fi mereu pro prgram la copii.Chiar nu stiu si nu citesc ce spune “natural parentingul” , dar experienta mea cu copiii mi-a demonstrat ca ei traiesc oarecum “haotic” si se manifesta asa fara un program impus lor, dar fara sa fie ca la cazarma.Adica,Kiki este o fire imposibil de rebela si de puternica,ar fi un calvar sa-i impun cu forta ceea ce cred eu ca si parinte ca este ok pentru el.Nope! Si totusi el traieste dupa un program fix, chiar si atunci cand nu este in colectivitate ( alt lucru despre care eu cred ca aduce numai beneficii unor copii si nicidecum ceea ce ai scris tu in postare, ai sa vezi efectele colectivitatii insa, abia dupa ce le vei avea pe fete la gradi ).Nu cred ca voi ati avut mai multe tavalituri si zbierete prin magazine decat am avut noi( mie mi se falafaie de lume insa) , dar si acolo in momentele de criza, desi gestionate cu calm din partea-mi, tonul meu a fost ferm,clar si oparecum impunator.Stie dupa ton cat sa intinda coarda, stie exact ca cel mai tare imi displac zbieretele si tavaliturile in public si daca acum vrea sa-mi “arate el mie” face asa ceva pe strada.Dar atunci aplic pedepse gen: desene animate nu avem,azi nu te joci cu x jucarie ce-ti place,etc.Si ma tin de cuvant.Copilul trebuie sa stie clar ca nu-ul este nu si ca parintele sau este ferm cand ia anumite decizii.Daca cedezi mereu in fata pruncului, vei sfarsi intr-o mare de renuntari.E pacat! Copiii, desi pot fi pusa la zid, speculeaza foarte tare “sensibilitatile si slabiciunile” parintilor pentru ei si ajung sa preia controlul asupra unor situatii nu tocmai ok, santajandu-si sentimental si emotional parintele pe care-l stie slab.
Eu nu cred ca tu le lasi zilnic in pijama, manacand ciocolata pana ce fac mal la fiere, nu cred nici ca le lasi efectiv sa faca numai ce vor ele, ci ai gasit pentru momentul respectiv o nisa- tampon care sa-ti usureze si tie situatia.Cu copiii e cel mai greu de lucrat si foarte multe mame care pun la zid cadrele didactice nu fac fata cu proprii lor copii, dar sa mai stea zilnic cu 20-25 de pitici de 3-4 ani?!
Mi-a placut felul in care ai spus ca au o libertate falsa.Este perfecta, ei se pot pacali ( nu e cuvantul potrivit in context, anyway…) usor si relatia parinte-copil poate fi extrem de ok daca stii sa ii manuiesti putin.
E adevarat ca fiecare isi creste copilul cum vrea, eu nu am scris comentariul asta ca sa judec , ci ca sa ajut cumva daca pot.
te imbratisez!
Dar şi noi avem program, cum spuneam… 🙂
Avem reguli, limite… 🙂
Sincer, mi-am permis să scriu acest text tocmai pentru că eu sunt încă acasă cu fetele, nu ne grăbim niciunde, nu resimţim deocamdată nicio presiune din exterior vis-a-vis de când şi cum să facem fiecare lucru. Nu sunt stupidă, îmi dau seama că altfel stând lucrurile nu mai e deloc aşa uşor să te organizezi. 🙂 Nu ştiu cum aş face să nu întârziem, să nu ne culcăm târziu, să nu, să nu… pot doar să-mi imaginez că aş încerca să aplic o mulţime de “tehnici” de playful parenting, o mulţime de jocuri ca să fac lucrurile să se detensioneze şi să se deruleze într-un mod mai amuzant şi incitant pentru copil.
Dar, pe de altă parte, nu cred că asta m-ar face mai puţin iubitoare şi empatică cu fetele, mai puţin determinată să le ascult, să le înţeleg, să fac concesii de dragul lor.
Despre tantrumurile în public… de fapt, ni s-au întâmplat foarte rar, însă a fost neplăcut şi m-am simţit aiurea, motiv pentru care am evitat la maxim, în acea perioadă, ieşirile în medii aglomerate sau unde erau pra mulţi stimuli. Nu cred că vreodată fetele au făcut “circ” în mod intenţionat… după acele momente, analizând în urmă, am avut mereu senzaţia că le-am expus la un mediu care le-a agitat prea tare, într-o perioadă în care ele erau excesiv de sensibile.
Iar despre colectivitate… am spus că ea vine cu “bune şi cu rele”, dar într-adevăr am o problemă cu disciplina aceea de masă, care învaţă copiii să ceară şi să facă lucruri numai când au voie, să le placă ce le place celorlalţi, să-şi dorească ce-şi doresc ceilalţi… Şi, tocmai pentru că bietele educatoare sunt nevoite să facă faţă energiei a 20-30 de copii deodată, mă face să mă îndoiesc că iese o treabă bună de acolo… 🙁 E prea mult, cred eu.
Dar intr-o colectivitate condusa de un om normal la cap, niciodata nu se va impune acea disciplina “de masa’ in privinta nevoilor lor , pentru ca fiecare copil are nevoi diferite si e normal sa aiba voie sa se exprime liber.Cel putin eu, la grupele mici ii lasam mereu liberi sa se exprime, sa-si exprime nevoile si gandurile.Colectivitatea nu inseamna nicidecum o alterare a propriilor placeri, ganduri si dorinte, colectivitatea sanatoasa inseamna o lume a copilariei in care se dezvolta armonios si invata sa se pregateasca pentru societatea in care vor trai.Asa cum ai descris tu lucrurile, cred ca numai in orfelinate se poate intampla sau in acele colective conduse de femei nesanatoase sau neprtegatite pentru a lucra cu copiii.Este adevarat ca se impune o anume disciplina si un program ( care ii deranjeaza enorm pe unii copii, de exemplu pe al meu rebel care uraste sa se culce odata cu ceilalti )la care trebuie sa se supuna copiii, dar nicidecum asta nu inseamna ca un copil are voie sa faca anumite lucruri numai cand are voie si cand vrea el.Iar noi, parintii, ne problematizam si ne facem scenarii mult mai horror decat percep cei mici in realitate acele supuneri la program ( eu stiu prin ce scenarii trec zilnic cand il las la gradi, ca-l stiu ca e super rebel si ii displace programul si ordinea ) 🙂
Măi… ce spui tu sună ideal. 🙂 Şi aşa ar trebui să fie în toate grădiniţele şi şcolile, nu doar în acelea “bune”, excepţiile…
Eu n-am o experienţă proprie pe care s-o expun aici, am doar poveştile urâte auzite de la multe din prietenele mele, mai ales de la cele nevoite să-şi ducă copiii la grădiniţe de stat, unde nu mai e nimic “pe alese”, unde copiii sunt mulţi şi personalul didactic puţin, unde “doamnele” trebuie să se organizeze în limita resurselor şi a puterii lor de a ţine sub control atâţia copii… Nu cred că are rost să intrăm în detalii particulare, poveşti sunt grămadă. 🙁
Să dea Dumnezeu să fie bine şi frumos pentru noi! Şi pentru voi, ceilalţi! 😉
recitind acum am facut oarece greseli, ba si un dezacord, copiii isi stiu parintele slab :-)scuze, viteza de “to do’s “
Constat totuşi, pe jumătate amuzată, pe jumătate întristată, cum atâta persoane au înţeles din textul meu că trăim într-un permanent haos şi o completă nebunie, în ciuda frecventelor cuvinte folosite de mine, gen “uneori”, “pentru scurt timp”, “false decizii”, “las mai moale” etc., în ciuda faptului că am insistat să scriu că sunt obsedată de ordine şi disciplină şi ceea ce pentru noi înseamnă “mai puţin de atât”, pentru alţii poate fi maximul de care au nevoie… 🙂
Ideea era, de fapt, că poţi avea armonie şi reguli şi fără a pune copilului “pumnul în gât”, dacă găseşti o modalitate empatică de a vorbi pe limba lui şi dacă găseşti în tine puterea de a îndulci puţin limitele impuse “by default”… Că episoadele de tantrum vin şi trec pentru fiecare copil, însă modul cum ştim să le fim alături în acele momente face ca aceste episoade să-şi pună sau nu o amprentă dureroasă asupra sufletului său mic şi (încă) atât de inocent.
Problemele incep cind copiii astia intelesi si armoniosi si liberi ajung in colectivitate. A te supune unor reguli, a convietui armonios cu alti copii, a lucra in echipa, a avea responsabilitati si drepturi, a urma instructiuni, a excela sau nu academic sau artistic nu sint semnale ca au fost spalati pe creier de “sistem” cum gresit par sa creada multe mame empatice. Sint competente normale si folositoare care ii vor diferentia mai tirziu cind all is not unconditional acceptance.
Păi atunci ferice, poate, de cei norocoşi să nu ajungă în colectivitate prea devreme! 😉
Pe mine nu mă mulţumeşte o asemenea motivaţie, oricât de bine ar suna în teorie. Nu pot să nu-mi mai doresc să-mi cresc copiii armonios şi liber doar pentru că vor fi “devianţi” atunci când vor ajunge într-o colectivitate cu a cărei mişcare de masă nu sunt familiarizaţi.
Eu n-am nimic împotriva sistemului (de educaţie), ca noţiune abstractă.. am o mare problemă cu sistemul nostru, care e în mare parte disfuncţional, dă rezultate mediocre, e… la limita de jos a ceea ce ar trebui să fie şcoala în viaţa unui copil. Uite un articol care sintetizează mult mai bine motivele pentru care eu sunt atât de dezamăgită de sistem. Şi o spun în contextul în care eu însămi sunt un produs de “excelenţă” al sistemului, am avut un parcurs şcolar strălucit(or), am fost cât se poate de consecventă în studiu şi fericită că pot asimila atât de multe cunoştinţe… o elevă şi studentă model. Prezentarea acelor date statistice mi se pare cât se poate de relevantă: http://www.contributors.ro/dezbatere/pentru-o-revolutie-in-educatie/
Şi asta mă tem că începe încă din grădiniţă. Din momentul când unui copil de 3 ani i se sugerează că desenează “urât”, pentru că mărul său e strâmb sau nu e “frumos” colorat. Iar nevoia sa de acceptare, de a fi conform colectivităţii din care face parte, îl va face ca din acel moment să fie preocupat să deseneze mărul corect, ca şi ceilalţi copii, conform unui şablon, punând din ce în ce mai puţin preţ pe propria sa imaginaţie.
Şi continuă, cu paşi mărunţi, până la pensionarea din acest sistem.
Daca ai norocul sa dai peste niste educatoare experimentate atunci cand copilul ajunge “in colectivitate”, vei vedea ca si acolo li se da copiilor sansa de a “alege” tocmai pentru a nu-i face sa se simta frustrati si incorsetati, ceea ce ar duce la reactii nu tocmai de dorit.
De exemplu, daca e program de somn iar un copil pur si simplu nu vrea/ nu poate sa doarma, ii spui ca da, poate sa nu doarma, dar sa stea linistit la el in patut, sa ii lase pe ceilalti sa doarma. Eventual ii dai o jucarie sau o carticica de rasfoit. Cel mai probabil va adormi si el pana la urma.
Daca e ora de modelat, iar un copil nu vrea si pace sa modeleze, ii dai cartea de colorat, daca o vrea, sau altceva ce poate face in liniste. Il pui sa aleaga: nu vrei sa modelezi, dar ce vrei? sa colorezi sau sa desenezi? De cele mai multe ori alege din variantele tale, nu zice “vreau sa alerg prin casa si sa urlu cat pot de tare”.
Ideea e sa ii dai oricarui copil care trece printr-o stare de impotrivire fata de programul respectiv senzatia ca ii esti complice, ca are in tine un aliat care il lasa sa isi “aleaga” altceva de facut.
Si da, se intampla si sa fie in acelasi timp mai multi copii rebeli, nu doar unul. In acest caz ii faci sa se alieze intre ei si sa aleaga ca grup: X, Y si Z nu vor sa modeleze. Ce vreti sa faceti? Sa insirati margele pe ata sau sa faceti un desen pentru mamicile voastre cand vin sa va ia acasa?
Pana la urma, gradinita este locul unde se invata, in primul rand, sa “traiesti cu ceilalti”, sa accepti alti copii in jurul tau, sa iti negociezi limitele atat cu tine insuti cat si cu altii. Abia apoi vin celelalte achizitii, pe care le pot deprinde foarte bine si de acasa, daca parintii sunt mai implicati. Iar acest “trai cu altii” nu trebuie impus. Copiii trebuie sa fie liberi sa isi aleaga prietenii cei mai apropiati, grupul mai larg din care sa faca parte la un anumit moment, complicele in nazdravanii (da, si asta e important), atitudini ale altor copii care nu le sunt pe plac. Si trebuie sa invete sa faca fata unor astfel de situatii in mod cat mai pasnic si mai inteligent.
Maria, îţi mulţumesc pentru comentariu. Mi-a plăcut foarte mult ceea ce ai spus, e de bun-simţ şi m-ar bucura tare să existe cât mai multe educatoare care să ştie să se poarte în acest fel cu copiii.
Nu ştiu dacă aceste “trucuri” simple se învaţă la orele de pedagogie sau pot fi aplicate, pur şi simplu, intuitiv… dar ar fi minunat să facă uz de ele fiecare cadru didactic, în locul sancţiunilor, pedepselor, bulinelor negre şi a altor metode menite să “disciplineze copilul problemă”.
1. unui copil in colectivitate nu i se sugereaza ca a desenat urat daca a desenat stramb. sau in fine, depinde de colectivtate. asta e o preconceptie. pe care poate ti-o vei schimba cand vei avea de a face cu colectivitatea sau nu
2. uneori, da, corect, dar ceea ce sugerezi si ceea ce sugereaza si multi dintre comentatorii de aici e ca daca incerci sa stabilesti niste reguli si limite inregimentezi, dresezi si asa mai departe. E-atât de simplu să trăieşti “iresponsabil”, “imatur”, “dezordonat”, “la voia întâmplării”, să uiţi de reguli, să te bucuri de timpul primit alături de copii…eu plec de la premisa ca toate ne bucuram de timpul petrecut alaturi de copii. si da, si eu o las la desene mai mult de 30 de minute, dar asta e cea mai simpla varianta. n-am chef de altceva, n-am chef sa ma gandesc ce am putea face, am altceva de facut….asta nu inseamna sa te bucuri de timpul petrecut alaturi de copil, ci dimpotriva. dar in fine, cumva e inutila discutia, renuntasem, nu stiu de ce m-am bagat.
Maria,
Din păcate povestea cu mărul este cât se poate de reală, s-a petrecut într-o grădiniţă de stat, băieţelul unei prietene a fost “protagonistul”. Dar nu cred că e nevoie de justificări, e plin internetul de “poveşti” de gen.
Uite, eu nu-mi permit financiar varianta unei grădiniţe particulare, unde să aleg eu ce metodă de învăţământ să urmeze fetele şi să fiu stăpână pe alegerile mele, respectiv pe alternativa schimbării grădiniţei dacă ceva mă nemulţumeşte. Iar cartierul în care locuim acum este destul de “colorat”, motiv pentru care grădiniţa de care aparţinem nu este un loc unde să vrei neapărat să-ţi laşi copiii.
Sincer, nu pot să-mi duc fetele într-un loc unde să-şi petreacă ziua alături de copii proveniţi din medii defavorizate, obişnuiţi s-o “încaseze” frecvent şi, la rândul lor, să relaţioneze la fel de brutal cu ceilalţi copii, iar educatoarele să-şi petreacă mare parte din timp făcând “poliţie” între cei mici sau disciplinând clasa în permanenţă, ca să ţină lucrurile sub control.
Da, am de ales: să accept varianta aceasta, să fac “artificii” pentru a obţine locuri la o altă grădiniţă, în defavoarea altor copii care ar fi avut dreptul la acele locuri, să fac eforturi pentru a plăti două locuri la o grădiniţă particulară, sau să rămân în continuare cu ele acasă.
Pentru toate acestea dau vina pe “sistem”, pe numărul prea mic de educatoare şi îngrijitoare, pe numărul prea mic de grădiniţe de stat, pe numărul prea mare de copii dintr-o grupă etc. Nu sunt mulţumită. Şi e of-ul meu, dreptul meu să o spun, măcar aici pe blog (din păcate la urne nu m-a “ascultat” nimeni niciodată).
Pentru punctul doi, cred că ghilimelele îşi au rolul lor atât în enumerarea mea, cât şi în a ta. Iar timpul la tv nu este, desigur, timp petrecut cu copiii; pentru mine e timp de pregătit masa, de făcut ordine sau altceva. Timpul cu fetele e timp în care ne jucăm, facem activităţi, citim poveşti, ne plimbăm sau găsim orice altceva la care să participăm activ toate trei. Acest timp înseamnă enorm pentru fete şi, cu cât se petrece mai mult la “cheremul” lor (adică lăsându-le pe ele să aleagă activitatea, modul de desfăşurare al jocului, regulile etc.), cu atât ele sunt mai fericite şi devin mai cooperante în restul zilei. E firesc să răspundă pozitiv la stimuli pozitivi. Dar e o lecţie pe care, totuşi, nu au învăţat-o toate mamele. De unde şi insistenţa mea pe metodele (mai) blânde şi (mai) permisive de a le face “educaţia de zi cu zi” copiilor noştri.
Carmen, orice ai face societatea te va “judeca”, societatea e formata din adulti care la randul lor si-au crescut, isi cresc sau isi vor creste copii dupa propriile idei/principii si trairi.
Fiecare parinte incearca diferite metode de a-si educa copii, unii reusesc sa “formeze” niste adulti mai adaptabil societatii in care traiesc, iar altii “formeaza” niste adulti neintebrabili sociali in aceea societate.
Eu pot sa-ti spun ca ma bucur pt. tine ca esti aproape de fete, ca va jucati, ca le acorzi lor mai mult timp decat spalatul hainelor sau curatenii in casa. Ma bucur ca cresti doua fetite vesele.
Numai bine.
Ella, eu n-am nicio problemă cu alegerile altor părinţi, atâta timp cât sunt în beneficiul copiilor lor… totuşi, când sunt combătută atât de radical (adică interpretate la extrem toate afirmaţiile mele), ies oarecum din zona mea de confort şi încep să-mi pun tot felul de întrebări. De altă natură.. 😉
În ceea ce priveşte viitorul copiilor noştri, eu sper din suflet ca în aceşti ani să aibă loc schimbări (în bine) ale societăţii noastre, căci ce se întâmplă acum – atât cu copiii, cât şi cu adulţii şi bătrânii – mă sperie tare.
p.s. Carla. 😉
Eu ma rezum la cateva cuvinte, ca ati scris romane aici. Te cunosc destul de bine, as zice. Cred ca aceasta renuntare este un pas inainte in primul rand pentru tine, dat fiind ca ai tendinta sa te incorsetezi in cadre pe care ti le zugravesti din prea marea dorinta de a face totul perfect. Om temeinic si perfectionist, iti creezi cadrul, metoda si o pui in aplicare meticulos.
Ei da, ai aflat in final ca lumea nu poate fi inghesuita in cadrele acestea, nici macar lumea ta si a familiei tale, oricat de frumoase cadre ai construit pentru voi.
Dar chiar nu e nimic rau in a sparge tiparele. 🙂 Ma refer la propriile tale tipare. Who the fuck cares about what the others say?
Io-s aia cu romanele, evident… 😀
Exerciţiul ăsta al renunţării este deja “de-al casei” de câţiva ani buni, dar mereu descopăr cât de mult mai am de lucrat până să mă debarasez de toate acareturile ce le car cu mine de-o viaţă.
Hilar este că am rămas perfecţionistă în nişte chestii absolut stupide.
Şi da, e mult mai simplu să trăieşti aerisit, ne-înghesuit, ne-încorsetat. Confuzia, pentru unii, vine din a compara doar extremele: tiparele fixe vs. “la voia întâmplării”, ca şi cum nu poţi trăi într-o dezordine totuşi ordonată a lucrurilor. 🙂