In fata biroului avem un semafor. In fata lui, o trecere de pietoni care incepe si se termina cu doua borduri inalte, intre care se astern, marete: 4 benzi de sosea asfaltate la ante-penultimele alegeri prezidentiale si, intre ele, doua linii de tramvai, cu sinele devia(n)te fata de nivelul asfaltului strazii si diverse gropi si ridicaturi de-a lungul lor.

Acest semafor a fost montat de curand, pentru o mai buna gospodarire a traficului din intersectie, la un loc  cu  doua  difuzoare ce emit un semnal sonor, pe ambele parti ale strazii, pentru persoanele oarbe – inteleg eu. Sunetele sunt asemenea unui ticait puternic de ceas: cat semaforul este rosu, ticaitul se aude lent, la secunda. Cand apare culoarea verde, ticaitul se aude intr-un ritm accelerat, contra-cronometru, indemnand la mobilizare si miscare.

Semaforul iti ofera unda verde exact cat sa traversezi bulevardul cu mersul tau cel mai rapid. Daca n-ai prins primele  secunde de verde, n-are rost sa te avanti in a traversa, pentru ca vei sfarsi alergand – pe tocuri sau fara – pana pe celalata parte a strazii.

Intrebare (exercitiu de imaginatie):

De cate semafoare “pe verde” are nevoie un pieton orb – caruia i s-au creat aceste conditii speciale de deplasare, pentru a traversa?!