Nu caut să înțeleg sensul pentru care acele cuvinte au fost spuse atunci, însă mi-am reamintit de ele zilele acestea, simțindu-mă pregătită să le dau un sens propriu, poate similar celui care cândva m-a supărat atât de tare.

Aș vrea să mă lepăd de multe din vechile prietenii. Relații înbâcsite, tocite, funcționale doar în virtutea unui bun-simț care ne obligă în continuare a socializa la limita convenienței… relații disfuncționale, relații interesate, relații neinteresante.

Aveam o prietenă cu care încercam să mențin relații apropiate de ani și ani. Îmi plăcea, mi-era dragă, o acceptasem cu toate toanele și ciudățeniile ei. Ne întâlneam rar și bine, recuperând cu orele ceea ce nu împărtășisem săptămâni sau poate luni întregi, deși ne despărțeau doar câțiva km distanță. Îi puteam spune orice; și ea mie. Apoi am născut. Știam că nu-i plac copiii, dar credeam că mă cunoaște suficient de bine ca să știe că nu sunt femeia prăbușită în discuții legate exclusiv de scutecul copiilor ei. Sunt 6 luni de când nu m-a mai căutat, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a întors niciun mesaj înapoi.

Am prietene care nu mă caută niciodată, dar când ajungem să vorbim mă ceartă că nu dau semne de viață mai des. Persoane adulte, cu viață proprie, care fac economie la abonamentul de telefonie mobilă, dar apoi mă acuză că eu mă zgârcesc la a da semne de viață. Acel gen de oameni care pretind un interes manifestat unidirecțional, dinspre mine spre ei, ca și cum doar eu aș fi datoare să mențin aprinsă ”flacăra prieteniei”. Și prietene care dau beep pentru a-mi povesti despre probleme personale sau pentru a cere ajutor într-o oarecare privință.

Am o prietenă cu care trebuia să mă întâlnesc într-o dimineață la o plimbare cu copiii… N-a venit, avea telefonul închis, au trecut 3 luni de atunci și nu m-a mai căutat niciodată, nici să mă întrebe de sănătate, nici să se scuze pentru acea zi.

Sunt oameni cu care nu vorbesc niciodată, care trimit de Sărbători același mesaj sms rece și impersonal, forward-at după primul mesaj primit de ei înșiși și care se supără că nu le răspund la fel. Eu îmi sun oamenii dragi de sărbători, le urez personal și personalizat lucruri frumoase.

Sunt oameni cu care vorbesc uneori întâmplător, povestim nimicuri, pentru ca apoi să aud versiuni cu totul distorsionate ale lucrurilor pe care eu le-am spus. Ca în clasa a treia.

Sunt persoane care mă caută doar când au nevoie de ajutor, pe care nu le interesează motivul pentru care nu aș putea-o face și care mă judecă pentru refuz. Și persoane care pentru o sumă oarecare de bani pe care, insultându-mă, nu mai au niciun gând să o restituie, dispar cu totul, închizându-și telefoanele și uitând că ne cunoaștem și că au datorii… măcar datoria morală de a-i spune unui om care te-a ajutat că n-ai cum să te achiți și că vei face cumva, cândva, să rezolvi situația.

Poate sunt eu de vină. Poate am eu ceva ce-i face pe oameni să se poarte atât de urât. Poate nu știu să-mi aleg prietenii și nu mă pricep deloc la oameni.

De toți acești oameni vorbesc la timpul prezent, pentru că nu mă pot vindeca de o anume inhibiție de a mă îndepărta de ei. Deși vreau din suflet să o fac și să câștig timp prețios pentru mine și familia mea, pentru oamenii cu adevărat apropiați! Nu sunt genul care să uite că ne cunoaștem și să nu mai dau bună-ziua, dar nu pot nici să-mi asum direct decizia de a rupe o relație ce nu mai înseamnă nimic.

Și apoi vine partea frumoasă. Și scurtă.

Am câțiva prieteni dragi tare, aproape toți departe. Mi-e dor de ei și mă gândesc mereu cu drag la ceea ce ne-a legat.

În lipsa lor am cunoscut, tangențial, o mulțime de persoane cu ”potențial”. Mi-ar fi plăcut să mi-i fac prieteni, să nu treacă prin viața mea scăpându-mi printre degete ca nisipul, oricât de încete am făcut să fie mișcările mele de (re)cunoaștere… Am întâlnit oameni frumoși, cu carismă, calzi și prietenoși, oameni cu vise, cu glas blând și privirea calmă, ca și cum înăuntrul pupilelor mările lor de gânduri nu cunoscuseră furtuna.

Toți acești oameni sunt departe, în lumi ale lor, străine. Nu ne cunoaștem, nu-i am aproape, nu fac parte din viața mea…

Oare nu se deschide și sezonul de solduri la prietenii, odată cu apropierea Sărbătorilor? Oameni veseli, calzi, calmi, optimiști și buni… luați pe nimic și fără mari promisiuni?

***

p.s. Am înțeles, într-un final, că atunci când au loc asemenea procese de ”igienizare personală”, nu mai contează, de fapt, cum mă simt eu – ca ”victimă” -  și ce argumente aș aduce în favoarea mea (la momentul respectiv eu m-am simțit frustrată că sunt îndepărtată ca prietenă, m-am simțit învinovățită pe nedrept de lucruri total absurde etc.)… contează doar cum eu și acțiunile mele sunt percepute ce ceilalți. Nu pot condamna pe nimeni pentru faptul că mi-am făcut o proastă imagine și astfel am devenit o prietenă dis/nefuncțională, ce trebuie îndepărtată ca o bubă rea… lăsând în urmă gânduri care nu (mai) conteză, apreciez sinceritatea și capacitatea cuiva de a vorbi direct și o prefer în locul tăcerilor lungi și pline de întrebări fără răspuns. Dragoste cu sila nu se face. Nici prietenie.

Nu insa si sfarsitul clasamentului personal al lucrurilor ce-mi displac… printre multe altele.

7. Oamenii care nu-si fac timp. I used to have a lot of friends… socializam in stanga si in dreapta, ca abia imi ajungea timpul liber sa-l impart intre atatea cunostinte. Insa am observat, odata mutata din orasul natal, ca multi din “prietenii” mei au uitat cu desavarsire sa se preocupe de soarta mea. O vreme m-am simtit datoare sa mentin relatiile de amicitie prin telefoane periodice, prin mailuri de “ce mai faci?”, prin abordari pe messenger etc. Apoi am obosit, constatand ca  – daca nu faceam eu primul pas – unii “prieteni” nu m-au cautat niciodata. Nu m-au sunat, nu mi-au scris, nu m-au apelat luni intregi. Iar apoi, dintr-o data, intersectandu-ne, am primit reprosul: “N-ai mai dat niciun semn de viata de atata vreme!” … Wtf, dar tu?! “Aaaa, eu m-am tot luat cu cele zilnice si… stii cum e… n-am mai apucat sa te caut…” Exista vreo lege nescrisa care sa oblige doar una dintre parti sa faca “eforturi” de mentinere a uneii prietenii, de obicei cea plecata pe alte meleaguri? Si mai ales: chiar asa ocupati suntem, incat sa nu reusim la finalul unei zile, in timp ce  – sa zicem – stam pe wc, sa dam cate un telefon cuiva? Avem vieti chiar atat de pline, incat sa nu reusim cu lunile sa ne rupem din “cele zilnice” ca sa vizitam un prieten? Nu mai cred de multa vreme in scuza patetica “n-am avut timp”, atunci cand e vorba sa te vezi / auzi cu cineva apropiat. Putem vedea cu totii dincolo de acest argument. Si da, nu-i obligatoriu sa fim prieteni, daca s-a schimbat conjunctura in care obisnuiam sa socialziam; nu se termina lumea pierzand o cunostinta.  Dar mai bine asa, decat sa inlocuim mereu adevarata explicatie “n-am mai considerat important sa te caut” cu penibila “n-am avut timp sa te sun”… Stiu, nu spunem nicicare acest lucru, incercand sa mentinem o situatie de convenienta care, oricum, nu mai are nicio valoare in acel punct. Aceiasi oameni sunt cei care spun “n-am avut timp” intr-o multime de situatii banale… incat nu pot sa nu ma intreb: ce anume va mananca tot timpul, oameni buni?!

8. Filmele de groaza. Sunt omul care nu s-a putut uita, de frica, nici la serialul de comedie Tales from the Cript si n-am nicio jena sa recunosc acest fapt.  Fie ca sunt cu alieni, cu monstri, cu zombies, cu creaturi sau bacterii scapate din laborator, cu morti inviati sau cu fantome, duhuri sau spirite paranormale – toate aceste filme ma inspaimanta mai ceva ca pe un copil. Si asta din cauza ca eu nu fac mare diferenta intre realitate si fictiune, pornind de la premiza ca nimic nu ne garanteaza ca ceea ce noi doar ne imaginam nu poate exista cu adevarat. Uneori ma intreb daca nu cumva tema unui film este, de fapt, rodul unei viziuni a scenaristului, consecinta unei priviri lucide intr-un viitor pe care mintea nostra nu-l poate concepe ca fiind cu potential de realitate… semne ale ceea ce va urma. Pentru mine niciun scenariu apocaliptic nu e vesel, niciun monstru sau alien nu ma face sa rad si niciun fenomen paranormal nu ma face sa ridic din umeri nepasatoare. Si da, mi-e frica de orice scena de film nerecomandata celor sub 15 ani, ma speriu si plang la faze dure, imi pun mainile la ochis si, in genere, n-am nicio curiozitate sa vizionez asemenea porcarii, care sa-mi faca apoi cosmaruri sau nopti albe.  Sunt de parere ca numai mintile bolnave pot avea o placere in a viziona “la rece” filme de acest gen… si nu inteleg rostul fortarii limitelor mentale, pentru a rezista terorii sau groazei pe care unele filme de gen ti-o inoculeaza in subconstient. Senzatii tari.

[ Puteti citi intregul top aici:

Top 10 – Lucruri ce-mi displac (I)

Top 10 – Lucruri ce-mi displac  (II)

Sa vorbim despre Adam.

De la inceput ca sa fie clar pentru tine, fata mea… se stie de cind lumea ca amantele au fost favoritele, cele mai iubite, cele carora intotdeauna le-au fost facute toate poftele si au parte si de independenta si de actiune. De la ultima lui vanatoare… hmmm, nu a venit cu mana goala! Il cunosc foarte, chiar foarte bine pe Adam, incat sa imi dau seama ce isi doreste… de la tot ce il inconjoara. Si ce trofee ofera in schimb.

Ii stiu toate tertipurile, trucurile prin care reuseste sa obtina ce vrea. Sa nu crezi ca ma deranjeaza in vreun fel faptul ca tie iti “spune tot” si ca te tine seara de mana. De fapt, draga mea, tie iti spune numai ce vrea el ca tu sa stii, sau ce considera el ca ar fi bine sa stii, din moment ce ar putea sa aiba surprize de genul celei din lanul de grau… nu crezi ca este destul de evident si la mintea cocosului? Siguranta, oaza de refugiu de care are nevoie drept acoperire… ca doar nu te-ai astepta sa ma ridice in slavi sau sa iti spuna cat de minunata sunt! Nu ar avea nici un castig, nu crezi?… Vezi?!

Asa ca incearca sa mai triezi putin din vorbele lui. Idem cum povesteste el despre relatia voastra, asa este el…. laudarosul si dragul de Adam. Nimic nu ramane intre peretii culcusului vostru… nici macar micile atentii pe care mainile tale le mesteresc pentru el. Asa cum el zice, ii place sa duca totul pina la extrem… nu are limite. Pentru ca are incredere foarte mare in el si, din pacate, inca nu a intilnit pe cineva care sa ii faca sa coboare cu picioarele pe pamint. Desi mie una de multe ori imi vine sa fac chestia asta, dar inainte de a actiona imi dau seama ca nu merita.  El nu ma merita. Hmmm… sa nu crezi ca esti singura, sau inafara de tine nu mai sunt si eu, care sa trec prin “bratele”lui!  Gandeste-te daca acum 3 duminici ai fost impreuna cu el, sau era plecat la camp… iti raspund eu, era cu mine! Si nu numai atunci. Ti-am dat doar un exemplu, mai sunt si alte zile. Doar n-au intrat in sac. Iar lumea-i mare… nu stiu daca intelegi ce vreau sa iti spun.

Of, fata mea, deschide ochii, stiu ca iubirea-i oarba, dar si Adam e al naibii de priceput in a suci mintile… Asta este menirea lui in viatza, asa este el… niciodata nu a avut intentia sa renunte la mine, vorbele lui sunt: “niciodata, nu exista, eu sunt a lui, nu conteaza ca te are si pe tine, eu sunt a lui si  a lui voi ramane mereu”… chiar ma considera prietena lui. In locul tau!

Iar punctul lui de vedere referitor la relatia voastra… spune ca esti foarte dificila, desi tu crezi invers, nu te mai suporta pentru scenele pe care le faci, iar cind l-am intrebat de ce nu incearca sa aduca armonie in viata voastra, sa nu te mai necajeasca, raspunsul lui a fost ca nu se vede impreuna cu tine in viitorul apropiat… pentru ca nu vrea.

Cel mai important este el, propia persoana… nimeni altcineva. Si, pentru moment, lui ii este bine asa, ca doar ii merge de minune. Cred si eu, are cu ce se lauda. Iar cind l-am intrebat ce vrea sa faca pe viitor, mi-a raspuns ca in prezent este prea comod ca sa se gindeasca la ce vrea de fapt. La fel cind l-am intrebat daca te iubeste… a inceput sa rada. “Coardo, nu ti-am zis ca numai pe mine ma iubesc!”. Iar cind il bazai si-i spun ca el e luat, stii ce-mi raspunde? “Niciodata!”…..si nici vorba sa se vada cu tine in viitor.

Ca sa vezi ca nu totul este atat de roz precum vezi tu… Din contra, este roz asa cum Adam vrea sa fie. Si il inebuneste cumplit cind ma vede atat de dezinteresata…..efectul din pacate este exact invers fata de cum ma astept eu… Eva, mie nu mi-l trebuie pe Adam pentru ca in ochii mei este un ratat sau, mai bine zis exact cum azi i-am spus, este o carpa de barbat si nu l-as face nici macar pres in fata colibei mele. Nu imi trebuie asa ceva in viatza… ca si distractie era OK, dar deja gluma se ingroasa din partea lui si incepe sa ma scoata rau din sarite. Din punctul meu de vedere tu poti face ce vrei, nu ma intereseaza. Dar am vrut ca odata si pentru totdeauna sa stii care este realitatea referitor la Adam si la mine… Asa ca, draga mea, imi pare rau… Exista posibilitatea sa nu ma crezi, poate nu acum. Dar va veni momentul in care ma vei crede….sunt convinsa; si ma astept sa iti vanda verzi si uscate referitor la ce ti-am scris… dar nu uita de portita lui de scapare, minciuna. In fond, ti-am zis,  tu stii cel mai bine; este viatza ta… nu a mea.

Bafta.

Marele-alb a pus mana fragila a Evei in palma lui Adam si le-a spus:

- Fiti prieteni! Fiti binecuvantati.

Mainile lor au ramas legate zile in sir, timp in care Eva i-a povestit lui Adam un milion de placute nimicuri femeiesti si, pentru ca Eva era o femeie desteapta, Adam a reusit sa-i explice, pe rand, regulile jocului de fotbal, principiul electricitatii, teoria conspiratiei si cum se schimba un jigler. N-au discutat despre sani, pentru ca Eva nu avea – la propriu – termen de comparatie, si nici n-au dezbatut daca marimea conteaza, pentru ca experienta lor comuna era singulara, chiar unica in univers. Pana intr-o zi.

Adam isi petrecea ziua ocupat cu muncile campului, Eva isi ocupa vremea cu treburi gospodaresti, meditand la bunastarea si armonia de cuplu. Seara isi petreceau timpul impreuna, tinandu-se mereu de mana, povestindu-si unul celuilalt intamplarile de peste zi, visand la viitor, la o pestera mai spatioasa, unde sa intre mai multa lumina, la reciclarea gunoiului lor menajer, la momentul aducerii pe lume a primului lor copil, la oportunitatile acestuia de a-si face o cariera… Discutau apoi, cu teama, despre spre batranete si neputinta de a mai aprinde focul, de a culege fructe din copaci si despre importanta unui sprijin pentru acele clipe de apus… Atunci se rugau Marelui pentru sanatate si viata lunga, convinsi ca – fiind singuri pe lume – nu se pierd in anonimat, iar rugile lor sunt categoric auzite, ascultate si totodata implinite.

Intr-o buna zi, necajit fiind in urma unor ploi lungi ce amenintau sa-i distruga complet recolta, Adam s-a dus la Marele-alb si i-a cerut ajutor. Fin observator al naturii umane, aceasta fiind – de fapt – propria lui creatie de geniu,  Marele-alb l-a privit, l-a cantarit din ochi, a facut un scurt bilant mental al realizarilor sale, a dat din cap dezaprobator, apoi i-a grait astfel:

- Nu voi face treaba in locul tau, dar te pot ajuta sa te ajuti singur… E harnica Eva?

- Da.

- E puternica?

- Da.

- E desteapta? Are idei, e inventiva, stie sa gaseasca solutii la problemele cotidiene?

-Da.

-Bun, atunci iti voi plamadi un ajutor asemeni ei, sa-ti fie mai usor sa te descurci cu ea, de-a lungul zilei…

Astfel a aparut cea de-a doua femeie, Coarda. Zile in sir, ea a stat in spatele lui Adam, invatand ce are de facut, asteptand docila sa-i fie trasate sarcinile de serviciu, raspunzand cu un zamdet timid la glumele lui stangace si cu o fluturare abia perceptibila a genelor atunci cand primea un compliment vis-a-vis de usurinta cu care invata. Intr-o seara, convins ca noua femeie din viata lui face o treaba nemaipomenita, Adam a alergat acasa intr-o suflare, povestindu-i Evei despre ajutorul dumnezeiesc primit.

- E harnica si desteapta ca tine, datorita ei vom avea o recolta mai bogata si, in timp, o viata mai prospera decat pana acum!

In acea noapte, fara sa stie de ce, Eva a plans pentru prima data, iar Adam a dormit neintors pe pielea lui tabacita, visand la unduirea in vant a spicelor bogate de grau si la unduirea nurilor Coardei printre lanuri. Dimineata nu si-a amintit nimic.

Curand, macinata de temeri si ganduri negre pe care nu le intelegea, Eva s-a dus la Marele-alb si i-a cerut – la randul ei – ajutor, iar El i-a explicat lucruri noi si de neimaginat, invatand-o astfel sensul cuvintelor intuitie, teama, gelozie si nesiguranta. Apoi a trimis-o pe camp, s-o cunoasca pe Coarda si sa scape, astfel, de demonii inchipuirilor ei. In locul acestei intalniri insa, Eva a gasit lanurile culcate pe alocuri la pamant, in cercuri largi, semn clar al unor tavaleli nerusinate chiar prin painea ei.

Eva a fugit acasa, fara un cuvant, si intreaga zi a asezat piatra peste piatra intre culcusul ei si cel al lui Adam, hotarata sa nu-i mai vorbeasca niciodata. Si-a taiat apoi parul lung si l-a aruncat in foc, pentru ca palmele  sale sa nu-i mai treaca prin el niciodata. Peste culcusul lui a asezat o mana de spice zdrobite – semn al demascarii cumplitei tradari, iar zidul dintre ei a fost intarit de pietre mai mici, astfel incat nimic sa nu-l poata darama.

Cand s-a intors acasa, Adam n-a mai gasit nimic din ceea ce mintea lui cunostea. Intrucat Adam nu avea  la acea vreme un tovaras de bere, nu s-a confesat nimanui si nici n-a lasat nici un jurnal marturie ale celor petrecute, declarandu-se – de altfel – prea orgolios ca sa dea explicatii asupra unui fapt pe care-l contesta vehement, putem doar presupune ca intuitia Evei a dat gres iar Coarda si-a facut doar treaba pentru care fusese plamadita. Astfel s-a nascut prezumtia de nevinovatie.

Cert este, insa, ca Adam a profitat de avantajul de a fi Singurul, convingand-o pe Eva, in timp, ca el si Coarda sunt doar colegi de serviciu, ca – desi intradevar Coarda e o femeie atragatoare si cu sex-appeal – doar pe ea o iubeste si niciodata nu a incercat altceva, iar lanurile doborite la pamant n-au nici o legatura cu el si pot fi, mai degraba, parte din planul diabolic al Coardei de a-l desparti de Eva si de a-l pastra doar pentru ea… pentru ca, nu-i asa, e tare greu sa fii singura si unicul barbat din viata ta sa fie predestinat altcuiva!

Si, pentru ca era Singurul, Eva a ales sa-l creada si sa conserve dragostea lor.

La scurt timp, Coarda i-a adus Evei un ravas, in care i s-a confesat pana la cele mai mici detalii ale relatiei amoroase ilicite cu Adam.  Scrisoarea ei continea probe, explicatii si dovezi clare ale infidelitatii Unicului lor barbat, insa Adam a primit lovitura razand de naivitatea Evei, explicandu-i ca nici vorba sa fie adevarate randurile fetei si ca biata de ea a luat-o razna in urma refuzurilor lui repetate si nu mai stie cum sa faca sa-i vada pe ei despartiti.

Si, pentru ca-l iubea, Eva a ales sa-l creada si sa conserve prietenia lor. Il iubea pentru ca era Singurul.

- va urma? -

]]> http://www.jocurban.ro/2009/03/17/ne-tragem-dintr-o-eva-geloasa/feed/ 43