Inainte de a continua acest clasament, se impune mentiunea ca ordinea enumerarii este absolut aleatoare, nu reprezinta o ierarhie fixa in mintea mea – fiecare situatie fiind mai suparatoare decat altele, la un moment dat. Daca  saptamana trecuta eram pornita pe retelele virtuale, azi as da orice sa dispara din lume telefonul mobil.

4. Zgomotul telefoanelor. In genere, imi displace zgomotul de orice fel, fiind cu cat mai puternic, cu atat mai deranjant . Insa, cu precadere, am dezvoltat o intoleranta din ce in ce mai puternica pentru soneriile telefoanelor, de la cele scartaite ale telefoanelor fixe, pana la polifonicele de orice fel ale celularelor. Asta se datoreaza, din pacate, celor aproape 8 ani de munca petrecuti cu telefonul la ureche, rezolvand probleme si discutand cu fel de fel de mitocani. In ultima vreme, datorita diverselor probleme cu care ma confrunt la job, simplul sunet al telefonului imi provoaca o stare de nervozitate vecina cu isteria. Simt ca-mi pierd controlul ,  imi doresc superputeri prin care sa pot deconecta aparatul pentru totdeauna, simt ca e ultimul telefon la care mai pot raspunde calm. De aceea, in timpul liber, cele doua telefoane de care sunt obligata sa dispun sunt mereu pe silent; pentru ca nu vreau sa mai aud nimic. As vrea sa opresc toate celularele din lume, sa nu mai aud zgomotul lor niciodata, niciunde. As vrea, deopotriva, sa opresc accesul pe strazi al tuturor masinilor ce fac zgomot, al tuturor  sirenelor, pentru ca geamul biroului nostru e larg deschis catre una dintre cele mai zgomotoase strazi ale orasului. Acasa aerisesc larg apoi stau cu geamurile mereu inchise, ferita de zgomotul infernal al sutelor de tiruri ce trec la cativa metri de noi. Chiar muzica, marea mea iubire, incepe sa-mi devina de nesuportat, de vreme ce sunt obligata s-o ascult prea tare si fara sa-mi placa, pe cand toti avem de fapt nevoie de liniste si calm… Imi vajaie capul, de cativa ani buni, iar presiunea devine zi de zi mai apasatoare, mai greu de tolerat si de trait cu ea. Vreau liniste.

5. Copiii needucati de parinti. Nu exista, in ochii mei, niciun argument pentru care un copil sa aiba treptul sa ameninte cu bataia un profesor si sa puna in practica acest lucru, la iesirea de la ore. Vad uneori clipuri postate pe Youtube, in care adolescenti sau chiar pustani de scoala generala se filmeaza in ore, distrandu-se pe seama profesorului, injurandu-l, amintandu-l, chiar lovindu-l…  Oricat de mare ar fi procentul profesorilor care, la randul lor, au abuzat de elevi, persecutandu-i sau aplicandu-le pedepse fizice nepermise, ceilalti dascali – printre care nu se poate sa nu existe oameni de aur, ca pe vremea mea – n-au nicio vina si este nedrept sa suporte asemenea umilinte. Nu pot sa cred ca un copil educat sanatos acasa va merge la scoala si se va lasa antrenat in asemenea acte de violenta. Nu concep ca, atata vreme cat educatia in familie se face sistematic si constant, acel copil se va lasa influentat de colegii lui, chiar daca este  – la randul lui – umilit sau batjocurit pentru “lasitatea” de care da dovada. Un copil cu o morala sanatoasa nu va ceda in fata acestor presiuni, nu va participa la ele, nu va rade si nu va incuraja cand ceilalti colegi se comporta in acest fel. Acesta este motivul pentru care, in prezent, meseria de profesor mi se pare una dintre cele mai  grele si mai urate din lume: cum poti sa-ti pastrezi calmul si demnitatea, cum poti sa-ti mai faci meseria cu placere si dragoste de copii, daca sala de clasa se transforma in camera ta de tortura,  iar tu devii tinta batjocurii, a injuriilor, a amenintarilor si rasetelor unor vlajgani de care ajungi sa te temi si sa te feresti pe strada?! Si de ce? Pentru ca statul te obliga sa-i scolarizezi, fara sa ia nicio masura concreta impotriva lor, iar directorii scolilor musamalizeaza totul, de teama problemelor la nivel mai inalt, daca informatia devine publica? Ce parinti sunt aceia care nu inteleg aceste probleme si-si lasa copiii nepedepsiti, dandu-le libertatea sa se comporte in acest fel?!  Si de ce li s-a permis acestor parinti sa faca copii?

6. Parintii care nu stiu sa spuna “Nu”. Okey, copiii invata explorand si cunoasterea lumii nu trebuie ingradita ci dimpotriva, incurajata si oferita ca o libertate altfel “nepermisa” adultilor. E frumos sa lasi copiii sa picteze peretii, sa manace singurei – aruncand jumatate din mancare pe podea, sa cerceteze fiecare obiect si sa inspecteze fiecare sertar, insa toate acestea trebuie facute acasa. Pentru ca nu orice gazda are simtul umorului la fel de dezvoltat si se bucura, ca si tine, cand puiutul tau tocmai a intins toata piersica pe covorul persan, a sfaramat tacticos  miezul  unei felii de paine  in toata camera, sau a mazgalit intregul perete cu crema prajiturii, in aplauzele tale. Sunt momente in care libertatea copilului trebuie ingradita, macar de dragul gazdei care va munci, “oftand”, sa curete mizeria lasata de micul explorator. Si sunt acele locuri publice (indeosebi magazine) in care copilul te face ridicol atunci cand ofera spectacole gratuite de isterie pentru ca vrea niste bomboane sau pentru ca ceva nu i-a convenit in felul cum l-ai tinut de manuta. Sunt copii cu personalitate, stiu, insa acest inceput de “fac doar ce vreau!” le va dauna mai tarziu, cand alte persoane straine nu vor dori sa le faca concesiile cu care sunt obisnuiti. Explicatiile gen “Nu reusim sa-l stapanim!”, “N-o putem dezvata sa doarma cu noi!”, “Daca nu vrea, n-o putem obliga!”, “Si ce daca se bate cu colegii de gradinita, e copil!”, “Cum sa-i spun ca nu e voie, o sa planga!”, “E prea mic acum ca sa invete, lasa-l sa faca ce vrea pana mai creste!” etc.  sunt in primul rand dovada faptului ca n-ati incercat de ajuns. Perseverati, pentru linistea noastra, a tuturor celor din jur! … Iar pentru toti ceilalti exista psiholog.

]]> http://www.jocurban.ro/2009/07/06/top-10-lucruri-ce-mi-displac-ii/feed/ 5