Nu insa si sfarsitul clasamentului personal al lucrurilor ce-mi displac… printre multe altele.

7. Oamenii care nu-si fac timp. I used to have a lot of friends… socializam in stanga si in dreapta, ca abia imi ajungea timpul liber sa-l impart intre atatea cunostinte. Insa am observat, odata mutata din orasul natal, ca multi din “prietenii” mei au uitat cu desavarsire sa se preocupe de soarta mea. O vreme m-am simtit datoare sa mentin relatiile de amicitie prin telefoane periodice, prin mailuri de “ce mai faci?”, prin abordari pe messenger etc. Apoi am obosit, constatand ca  – daca nu faceam eu primul pas – unii “prieteni” nu m-au cautat niciodata. Nu m-au sunat, nu mi-au scris, nu m-au apelat luni intregi. Iar apoi, dintr-o data, intersectandu-ne, am primit reprosul: “N-ai mai dat niciun semn de viata de atata vreme!” … Wtf, dar tu?! “Aaaa, eu m-am tot luat cu cele zilnice si… stii cum e… n-am mai apucat sa te caut…” Exista vreo lege nescrisa care sa oblige doar una dintre parti sa faca “eforturi” de mentinere a uneii prietenii, de obicei cea plecata pe alte meleaguri? Si mai ales: chiar asa ocupati suntem, incat sa nu reusim la finalul unei zile, in timp ce  – sa zicem – stam pe wc, sa dam cate un telefon cuiva? Avem vieti chiar atat de pline, incat sa nu reusim cu lunile sa ne rupem din “cele zilnice” ca sa vizitam un prieten? Nu mai cred de multa vreme in scuza patetica “n-am avut timp”, atunci cand e vorba sa te vezi / auzi cu cineva apropiat. Putem vedea cu totii dincolo de acest argument. Si da, nu-i obligatoriu sa fim prieteni, daca s-a schimbat conjunctura in care obisnuiam sa socialziam; nu se termina lumea pierzand o cunostinta.  Dar mai bine asa, decat sa inlocuim mereu adevarata explicatie “n-am mai considerat important sa te caut” cu penibila “n-am avut timp sa te sun”… Stiu, nu spunem nicicare acest lucru, incercand sa mentinem o situatie de convenienta care, oricum, nu mai are nicio valoare in acel punct. Aceiasi oameni sunt cei care spun “n-am avut timp” intr-o multime de situatii banale… incat nu pot sa nu ma intreb: ce anume va mananca tot timpul, oameni buni?!

8. Filmele de groaza. Sunt omul care nu s-a putut uita, de frica, nici la serialul de comedie Tales from the Cript si n-am nicio jena sa recunosc acest fapt.  Fie ca sunt cu alieni, cu monstri, cu zombies, cu creaturi sau bacterii scapate din laborator, cu morti inviati sau cu fantome, duhuri sau spirite paranormale – toate aceste filme ma inspaimanta mai ceva ca pe un copil. Si asta din cauza ca eu nu fac mare diferenta intre realitate si fictiune, pornind de la premiza ca nimic nu ne garanteaza ca ceea ce noi doar ne imaginam nu poate exista cu adevarat. Uneori ma intreb daca nu cumva tema unui film este, de fapt, rodul unei viziuni a scenaristului, consecinta unei priviri lucide intr-un viitor pe care mintea nostra nu-l poate concepe ca fiind cu potential de realitate… semne ale ceea ce va urma. Pentru mine niciun scenariu apocaliptic nu e vesel, niciun monstru sau alien nu ma face sa rad si niciun fenomen paranormal nu ma face sa ridic din umeri nepasatoare. Si da, mi-e frica de orice scena de film nerecomandata celor sub 15 ani, ma speriu si plang la faze dure, imi pun mainile la ochis si, in genere, n-am nicio curiozitate sa vizionez asemenea porcarii, care sa-mi faca apoi cosmaruri sau nopti albe.  Sunt de parere ca numai mintile bolnave pot avea o placere in a viziona “la rece” filme de acest gen… si nu inteleg rostul fortarii limitelor mentale, pentru a rezista terorii sau groazei pe care unele filme de gen ti-o inoculeaza in subconstient. Senzatii tari.

[ Puteti citi intregul top aici:

Top 10 – Lucruri ce-mi displac (I)

Top 10 – Lucruri ce-mi displac  (II)

Inainte de a continua acest clasament, se impune mentiunea ca ordinea enumerarii este absolut aleatoare, nu reprezinta o ierarhie fixa in mintea mea – fiecare situatie fiind mai suparatoare decat altele, la un moment dat. Daca  saptamana trecuta eram pornita pe retelele virtuale, azi as da orice sa dispara din lume telefonul mobil.

4. Zgomotul telefoanelor. In genere, imi displace zgomotul de orice fel, fiind cu cat mai puternic, cu atat mai deranjant . Insa, cu precadere, am dezvoltat o intoleranta din ce in ce mai puternica pentru soneriile telefoanelor, de la cele scartaite ale telefoanelor fixe, pana la polifonicele de orice fel ale celularelor. Asta se datoreaza, din pacate, celor aproape 8 ani de munca petrecuti cu telefonul la ureche, rezolvand probleme si discutand cu fel de fel de mitocani. In ultima vreme, datorita diverselor probleme cu care ma confrunt la job, simplul sunet al telefonului imi provoaca o stare de nervozitate vecina cu isteria. Simt ca-mi pierd controlul ,  imi doresc superputeri prin care sa pot deconecta aparatul pentru totdeauna, simt ca e ultimul telefon la care mai pot raspunde calm. De aceea, in timpul liber, cele doua telefoane de care sunt obligata sa dispun sunt mereu pe silent; pentru ca nu vreau sa mai aud nimic. As vrea sa opresc toate celularele din lume, sa nu mai aud zgomotul lor niciodata, niciunde. As vrea, deopotriva, sa opresc accesul pe strazi al tuturor masinilor ce fac zgomot, al tuturor  sirenelor, pentru ca geamul biroului nostru e larg deschis catre una dintre cele mai zgomotoase strazi ale orasului. Acasa aerisesc larg apoi stau cu geamurile mereu inchise, ferita de zgomotul infernal al sutelor de tiruri ce trec la cativa metri de noi. Chiar muzica, marea mea iubire, incepe sa-mi devina de nesuportat, de vreme ce sunt obligata s-o ascult prea tare si fara sa-mi placa, pe cand toti avem de fapt nevoie de liniste si calm… Imi vajaie capul, de cativa ani buni, iar presiunea devine zi de zi mai apasatoare, mai greu de tolerat si de trait cu ea. Vreau liniste.

5. Copiii needucati de parinti. Nu exista, in ochii mei, niciun argument pentru care un copil sa aiba treptul sa ameninte cu bataia un profesor si sa puna in practica acest lucru, la iesirea de la ore. Vad uneori clipuri postate pe Youtube, in care adolescenti sau chiar pustani de scoala generala se filmeaza in ore, distrandu-se pe seama profesorului, injurandu-l, amintandu-l, chiar lovindu-l…  Oricat de mare ar fi procentul profesorilor care, la randul lor, au abuzat de elevi, persecutandu-i sau aplicandu-le pedepse fizice nepermise, ceilalti dascali – printre care nu se poate sa nu existe oameni de aur, ca pe vremea mea – n-au nicio vina si este nedrept sa suporte asemenea umilinte. Nu pot sa cred ca un copil educat sanatos acasa va merge la scoala si se va lasa antrenat in asemenea acte de violenta. Nu concep ca, atata vreme cat educatia in familie se face sistematic si constant, acel copil se va lasa influentat de colegii lui, chiar daca este  – la randul lui – umilit sau batjocurit pentru “lasitatea” de care da dovada. Un copil cu o morala sanatoasa nu va ceda in fata acestor presiuni, nu va participa la ele, nu va rade si nu va incuraja cand ceilalti colegi se comporta in acest fel. Acesta este motivul pentru care, in prezent, meseria de profesor mi se pare una dintre cele mai  grele si mai urate din lume: cum poti sa-ti pastrezi calmul si demnitatea, cum poti sa-ti mai faci meseria cu placere si dragoste de copii, daca sala de clasa se transforma in camera ta de tortura,  iar tu devii tinta batjocurii, a injuriilor, a amenintarilor si rasetelor unor vlajgani de care ajungi sa te temi si sa te feresti pe strada?! Si de ce? Pentru ca statul te obliga sa-i scolarizezi, fara sa ia nicio masura concreta impotriva lor, iar directorii scolilor musamalizeaza totul, de teama problemelor la nivel mai inalt, daca informatia devine publica? Ce parinti sunt aceia care nu inteleg aceste probleme si-si lasa copiii nepedepsiti, dandu-le libertatea sa se comporte in acest fel?!  Si de ce li s-a permis acestor parinti sa faca copii?

6. Parintii care nu stiu sa spuna “Nu”. Okey, copiii invata explorand si cunoasterea lumii nu trebuie ingradita ci dimpotriva, incurajata si oferita ca o libertate altfel “nepermisa” adultilor. E frumos sa lasi copiii sa picteze peretii, sa manace singurei – aruncand jumatate din mancare pe podea, sa cerceteze fiecare obiect si sa inspecteze fiecare sertar, insa toate acestea trebuie facute acasa. Pentru ca nu orice gazda are simtul umorului la fel de dezvoltat si se bucura, ca si tine, cand puiutul tau tocmai a intins toata piersica pe covorul persan, a sfaramat tacticos  miezul  unei felii de paine  in toata camera, sau a mazgalit intregul perete cu crema prajiturii, in aplauzele tale. Sunt momente in care libertatea copilului trebuie ingradita, macar de dragul gazdei care va munci, “oftand”, sa curete mizeria lasata de micul explorator. Si sunt acele locuri publice (indeosebi magazine) in care copilul te face ridicol atunci cand ofera spectacole gratuite de isterie pentru ca vrea niste bomboane sau pentru ca ceva nu i-a convenit in felul cum l-ai tinut de manuta. Sunt copii cu personalitate, stiu, insa acest inceput de “fac doar ce vreau!” le va dauna mai tarziu, cand alte persoane straine nu vor dori sa le faca concesiile cu care sunt obisnuiti. Explicatiile gen “Nu reusim sa-l stapanim!”, “N-o putem dezvata sa doarma cu noi!”, “Daca nu vrea, n-o putem obliga!”, “Si ce daca se bate cu colegii de gradinita, e copil!”, “Cum sa-i spun ca nu e voie, o sa planga!”, “E prea mic acum ca sa invete, lasa-l sa faca ce vrea pana mai creste!” etc.  sunt in primul rand dovada faptului ca n-ati incercat de ajuns. Perseverati, pentru linistea noastra, a tuturor celor din jur! … Iar pentru toti ceilalti exista psiholog.

]]> http://www.jocurban.ro/2009/07/06/top-10-lucruri-ce-mi-displac-ii/feed/ 5 http://www.jocurban.ro/2009/06/29/top-10-lucruri-ce-mi-displac-i/ http://www.jocurban.ro/2009/06/29/top-10-lucruri-ce-mi-displac-i/#comments Mon, 29 Jun 2009 12:51:22 +0000 Carla http://jocurban.wordpress.com/?p=1773 Pentru ca e luni si nimic nu-i mai nasol decat sa te trezesti cu fata la cearsaf si  cu gatul intepenit pe dreapta, nu mi-a ramas decat sa joc rolul de Gica-Contra intreaga zi, spre disperarea celor multi si mult prea binevoitori – cu sete nejustificata de socializare chiar de dimineata. Am decis astfel, torturata de nevralgia din umar, sa-mi distrag atentia de la ea,  povestind despre lucrurile care nu-mi plac cu niciun chip, indiferent ca e luni sau sambata noaptea. Mi-e greu sa aleg din multimea de exemple ce mi se agita acum in capatana, cu manutele ridicate si cu guritele tuguiate in tipete stridente si enervante:  pick me! pick me!, tocmai  – repet – pentru ca e luni si nu-mi place nimic, cu atat mai putin de mine si de gandurile mele. Asa ca voi face un Top 10 al lucrurilor ce-mi displac, Ten things I hate dislike most, cum ar veni.

1. Sunt anti-retele sociale. Nu vreau sa “check out my new photos!” indiferent cine ma invita la sueta, nu-mi plac urarile system-generated prin care diverse cunostinte imi trimit “hugs and kisses“, nu ma intereseaza sa ma bat in CV-uri nici pe Linkedin si nici pe vreo alta retea profesionala concurenta, nu-mi pasa cu ce se mai lauda fostii colegi de scoala demult uitati, nu ma preocupa in niciun fel preferintele muzicale sau culinare ale prietenilor ce ma asteapta sa ne simtim bine pe stramosul Hi5, cu urmasii sai Facebook sau MySpace…  Zilele trecute maica-mea ma invita sa ma inscriu intr-o retea de care nu auzisem niciodata pana atunci, recomandanu-se ca fiind “fata, 50 ani, Timisoara“. Really! Hello, mom, you have my phone number, just call me! Ca si cum eu cu mama nu mai putem comunica altfel decat prin intermediul unor conturi pe internet… ca si cum eu cu prietenii buni lasati acasa avem nevoie de retele ca sa ne uram de sanatate, traditionala bataie pe umar fiind demult iesita din trend! In privinta celorlalti, daca ai avut in Adress Book adresa mea de mail ca sa ma spamuiesti periodic invitandu-ma sa te admir pe oaresce retea, e mai simplu s-o folosesti (adresa) pentru a-mi scrie, in primul rand, un mail mai prietenesc: “Salutare, femeie! Nu ne-am mai auzit de un car de ani! Ce mai faci, cum mai esti? etc.” Din sumarele mele informatii stiu ca atunci cand iti faci un cont pe o retea sociala ai optiuna de a alege cui din lista ta de mail sa generezi invitatii automate de a ti se alatura pe site… Sfatul meu: poate data viitoare te vei intreba, inainte de a da “next” mecanic si egoist, daca omul de la celalat capat al invitatiei tale mai traieste, ar vrea sa stie ce mai faci, sau n-ar vrea sa stie nimic de tine, de fapt… Eu sigur nu vreau.

2. Dispretuiesc meseria de “om de vanzari” in egala masura cu practicantii ei, aceia care o fac la un mod mult prea persuasiv ca sa se incadreze in limite normale de bun-simt. Retelele piramidale sunt cele care pun cea mai mare presiune, in aceasta privinta, pe vanzator si cumparator. Cred ca ati  trait cu totii macar un episod de acest gen, contactati fiind de vreo veche cunostinta, care va ademenea sa va intalniti pentru a va propune “ceva extraordinar”, fie ca e vorba de asigurari, de cosmetice, de Amway, de operatiuni bancare etc.  Am cedat si eu, la un moment dat, unei prietene care devenise agent Amway… ma tentau produsele la un pret mai mic si am decis sa ma inscriu. Fata respectiva lucra sub aripa unei cucoane apretate si bagacioase, care m-a asasinat cu telefoane in urmatoarele saptamani: intalniri peste intalniri, seminarii cu ceilalti membri ai grupei – indiferent ca aveam sau nu chef in acea zi sa-mi consum putinul timp liber… reprosuri atunci cand refuzam, din lipsa de timp, sa ma prezint undeva… si, cireasa de pe tort: intocmirea listei cu minim 100 de cunostinte, pe care urma sa le sun si sa stabilim intalniri. No shit! Da’ sa nu-mi crape obrazul de rusine sa ma pun sa sun la oameni pe care cu anii nu i-am intrebat macar de sanatate?! Cata lipsa de consideratie  si cata vanitate trebuie sa ai ca sa crezi ca omul acela se va bucura sa-i invadezi viata si sa-l prostesti tu cu descoperirea roatei si a focului, ca si cum el ar fi prostul ce n-a mai auzit pana acum de nimic similar?! Cat de tare ii subestimezi pe cei din jurul tau,  ca sa crezi ca-i poti manipula, vorbindu-le ca unor retardati, cu obisnuitele sintagme  “este o oportunitate unica!“, “nimeni nu pierde!“, “toate celelalte produse sau servicii similare sunt mai proaste!” etc. Si, mai ales, cat de nesimtit poti fi sa faci presiuni ca omul acela sa nu te refuze, mizand pe faptul ca te cunoaste – vorba aia – de mic, fiindu-i astfel jena sa te trateze ca pe un necunoscut vanzator de umbrele din usa-n-usa?!

3. Imi displac mamele-martire si mamele-isterice. Despre ele am mai scris si aici si aici si aici… Nu pot intelege, nicicum deocamdata, rasturnarea de prioritati si valori pe care ti-o aduce venirea pe lume a unui copil. Nu pot intelege mamele care fac din noul lor statut un martiriu, invocand ca intreaga lor existenta graviteaza in jurul copilului, nemaiavand nicio alta prioritate sau perspectiva in viata. Care se declara mereu coplesite de sarcinile mamesti, povestind pline de emfaza cum nu le ajunge timpul nici sa se ocupe de copil, dar-mai sa se ocupe de ele insele sau de relatia cu sotul lor… care fac o obsesie din a discuta numai chestiuni legate de copiii lor unicat, care te urasc – fara menajamente – pentru orice vorba pe care ele considera ca ai intreptat-o impotriva vreunui copil – mai ales al lor!, care isi divinizeaza pruncul si-si ridica micile fapturi la rangul de “sfinti”, militand pentru orice sacrificiu in favoarea lor… (Pana una-alta, eu nu recunosc decat un prunc sfant pe lumea asta, care – pentru identificare – a mers pe apa. ) Insa violenta verbala si inversunarea acestor femei ma lasa, de multe ori, muta de uimire. Isteria cu care reactioneaza cand contravii principiilor lor, fie ele bune sau rele, argumentate logic sau nu, superioritatea cu care te trateaza pentru simplul fapt ca “tu habar n-ai cum e”, dar mai ales inversunarea cu care unele dintre ele condamna* cazul particular al avortului – indiferent de circumstante, doar pentru ca ele asa considera moral… sunt reactii care ma inspaimanta, pentru ca multe dintre ele nu erau asa inainte de a da nastere acestor fapturi. Ca si cum chinurile facerii le-ar fi tampit prostit. Iar noi, celeilati, trebuie sa toleram  plini de intelegere, admiratie si compasiune comportamentul lor, pentru ca ele niciodata nu gresesc si nu pot fi de vina pentru nimic.

Va urma, sunt inca multe de spus.

Si, ca sa nu vorbesc singura, rog raionul de legume-fructe (Tomata, Lamaia si Cireasa) sa povesteasca si ele despre 10 lucruri / oameni care le displac total ( lucruri care, pana la urma, sunt produsul unor indivizi responsabili de toata tocanita in cauza).

* referire directa la doamnele de pe forumuri care “ordona” unor persoane straine, fara a cunoaste nimic din situatia lor sau conjunctura acelei sarcini, sa pastreze copilul, fara niciun drept de apel… si care se inversuneaza la culme sa invinovateasca acea femeie straina de toate relele lumii, punand pe umerii ei povara si blestemul tuturor celorlalte femei care nu pot avea copii etc.