“Sometimes we leave everything to find ourselves”.

Toamna aceasta mi-a adus o poveste de viaţă atât de frumoasă, atât de aproape de sufletul meu, încat preţ de două ore (şi apoi zile întregi după) am simţit scenele de pe ecran derulându-mi-se în minte într-un mod mai real decât însăşi cadrele din viaţa mea.

Desi filmul se numeşte Two lovers, mie mi-a părut a fi mai puţin o poveste de dragoste, cât povestea tristeţii de a nu fi iubit, de a simţi o atracţie nebună pentru cineva care iţi oferă în schimb o afecţiune platonică şi, mai ales, povestea unor oameni asemeni mie, care incearcă să supravieţuiască unei vieţi liniare, mereu aceeaşi, trezindu-se dimineaţa şi adunându-şi forţele să-şi trăiscă fiecare zi a vieţii, la fel, ştiind că nu le va aduce nimic din ceea ce visează.

Povestea lui Leonard (Joaquin Phoenix) este cea a unui bărbat rătăcit în suburbiile unui New York de decembrie, ud şi friguros, a cărui viaţă pare că s-a incheiat odată cu pierderea logodnicei sale şi anularea  căsătoriei lor, din raţiuni medicale. Întors în casa modestă a parinţilor săi, după o tentativă de suicid şi o perioadă de recuperare medicală, Leonard incearcă din răsputeri să mergă înainte, să-şi învingă depresia, apatia şi dorinţa de a muri. Este momentul perfect pentru a o cunoaşte pe  vecina sa, Michelle, o femeie frumoasă, interesantă, care pare să ascundă secrete la fel de adânci ca şi ale lui. Fascinaţia pentru Michelle devine extrem de puternică într-un timp foarte scurt. Michelle pare reflexia lui in oglindă: acum veselă, exuberantă, acum depresivă, fragilă, dezorientată, căutând cu disperare să fie iubită, ascunzând mistere adânci, trăind o dramă personală din care ar vrea să se elibereze, dar nu ştie cum.

Michelle (Gwyneth Paltrow) trăieşte drama de a iubi un un bărbat căsătorit, prezent doar episodic in viaţa ei, încântând-o cu cine romantice şi bilete la Operă, dar lipsind in momentele în care are cea mai mare nevoie de el. Povestea lor de dragoste depăşeşte, însă, clişeele unor simple relaţii sexuale ocazionale, cei doi părând cu adevarat îndrăgostiţi unul de celălalt, dar prea slabi pentru a căuta linia complicată a unui nou început. Prizonieră a unei relaţii din care are nevoie de mult mai mult, Michelle se refugiază ocazional în consumul de droguri, pentru a umple golul serilor multe şi lungi în care adoarme singură în apartamentul ei. Michelle are nevoie de iubirea, afecţiunea şi protecţia unui barbat care să aibă grijă în permanenţă de ea.  În scurt timp, se agaţă cu egoism de prietenia lui Leonard, ignorând sentimentele acestuia şi folosindu-l ca pe un confident atunci când are nevoie să-şi clarifice dilemele personale.

Leonard trăieşte drama de a iubi o femeie care acum nu ii poate oferi nimic în schimb, dar pe care simte că o poate face fericită în felul în care ea are nevoie şi căreia îi pune la picioare viaţa lui, pentru şansa de a fi iubit înapoi, cândva. Michelle nu e rea, nu e nici oarbă, poate doar puţin superficială. În disperarea ei, caută să-şi umple golul din suflet cu prezenţa lui Leonard, acceptând astfel “compromisul” unui nou început lângă acesta, departe de locurile care acum o fac atât de nefericită.

Povestea celor doi, planurile lor de plecare se derulează firesc, fără complicaţii, sub ochii mamei lui Leonard (o Isabella Rossellini rămasă la fel de frumoasă ca întotdeauna), mamă iubitoare şi extrem de protectivă, dar care ştie să pună fericirea fiului său mai presus de temerile personale şi îi lasă acestuia deplina libertate a deciziilor vis-a-vis de viaţa sa.  Drama mută a mamei, care în noaptea de Anul Nou işi vede fiul plecând şi găseşte puterea de a-l lăsa să plece, mi-a părut la fel de reală ca şi cum aş fi fost acolo, împărtăşind în tăcere toate acele emoţii atât de umane.

“Let me take care of you…” ii spune Leonard lui Michelle, în momentul în care simte că ar putea exploata slăbiciunea acesteia şi nevoia ei de a fi protejată, antrenând-o într-o relaţie cu el.

Sandra (Vinessa Shaw), o brunetă ingenuă, frumoasă şi blândă, fiica unor prieteni de familie, trăieşte – mai putin intens, dar resimtită totuşi acut în unele momente – drama de a se îndrăgosti de Leonard, acesta dându-i speranţe că relaţia lor ar putea evolua înspre ceva mult mai serios. Sandra asteaptă răbdătoare şi tăcută întoarcerea lui Leonard către ea si şansa ei la dragoste, întocmai cum Leonard aşteaptă răbdător momentul oportun pentru a  pătrunde în viaţa lui Michelle, iar Michelle aşteaptă un loc mai sus in viaţa bărbatului pe care îl iubeşte. Mama lui Leonard aşteaptă ca fiul său să se reîntoarcă la viată, indiferent pentru cine va alege să bată inima lui, iar părinţii Sandrei aşteaptă ca cei doi tineri să oficializeze relaţia lor “aranjată” de aceştia, pentru a le pune în mâini afacerea lor de familie.

“I wanna take care of you…” îi spune Sandra lui Leonard, atunci când simte că nu îl poate aduce aproape de ea, într-un mod pasional, dar îi poate oferi grija şi dragostea ei.

Întregul film este o lungă aşteptare, este povestea unor aparente compromisuri făcute de oameni reali ca şi noi, cu dialoguri reale, cu probleme reale… Este povestea fiecărui om care a visat, cândva în viaţă, la o relaţie  pasională imposibilă,  pentru ca apoi să se resemneze şi să se reîntoarcă cu picioarele pe pământ. Te-ai gândit vreodată să faci  din viaţa ta o sălbatică nebunie?

Nimic din toată acestă poveste nu pare însă a fi cosmetizat în stilul de cinema american. Nimic din atitudinea personajelor, din felul în care aceastea işi percep viaţa şi se confruntă cu problemele lor, nu aduce a clişeu. Dincolo de personaje, transpare până în ultima secundă senzaţia că asişti la scene de viaţă ale unor oameni obişnuiţi, care-ţi pot fi prieteni, vecini, propria familie şi mai ales tu.

Poate că tocmai acest “real” atât de palpabil, acest sentiment că “uite o poveste ce ar putea fi a mea sau a oricui!”, felul în care am rezonat cu fiecare scenă, în care am simţit cuvintele personajelor până în ultima celulă, am simţit frigul de pe acoperiş, tristeţea momentului de pe plajă, dezolarea, irosirea,  au făcut ca acest film să mi se pară atât de aparte, atât de special. Poate că ne aminteşte multora dintre noi de momente similare ale vieţii noastre, pe care le-am simţit a fi compromisuri cu noi înşine, iar acum ne revin în minte, privite cu alţti ochi…