Cheer up and enjoy life!!!

Sa aveti o saptamana minunata si, ca tema de casa, va propun urmatorul exercitiu: zambiti, macar o data, unui copil necunoscut, intalnit pe strada, intr-un magazin sau oriunde altundeva… zambiti-i in asa fel incat sa va raspunda cu un zambet inapoi.

The smile of a child… priceless!

Pe de alta parte, nevoia noastra continua de a ne metamorfoza conform cerintelor celuilalt, pentru a ne simti suficient de buni ca sa fim acolo, in sufletul lui/ei, pentru a dobandi iluzia ca am prins radacini pe acel taram si nimic nu ne poate alunga inapoi, in cumplita singuratate de a fi “a nimanui”. De unde si marile dezamagiri, cand obosim a trai pentru celalalt si, intorcandu-ne cu fata spre noi insine, realizam ca ne suntem complet straini, nu mai suntem nici macar ai nostri…

Zilele trecute, o amica mi se confesa in legatura problemele pe care le are cu partenerul ei… M-a intristat enorm.

“…devine o obisnuinta sa ma injure, sa ma jigneasca, sa spuna “du-te’n …mea”, se uita dupa altele de fata cu mine si-mi spune ce buna-i aia… nu mai pot, n-am spus nimanui nimic, nimeni nu stie cat sunt eu de nefericita, n-am spus nimanui ca in fiecare zi aproape ne certam, eu am nemultumiri, el se cearta cu mine daca incerc sa-i spun ca nu e bine… pe mine nu ma intreaba daca vreau si eu sa ies, eu vesnic sunt exclusa, pt mine este timp doar cand vine acasa …..imi pare rau ca n-am vazut cu adevarat cine e, el nu mi-a aratat asa ceva, totul s-a schimbat de cand stie ca si eu il iubesc...”

Ma intreb: cand ajungi sa spui in acest fel, atat de dureros, ca “nu mai poti”… ce te mai tine langa un astfel de om? Iubirea? Iubirea a ce? Iubirea unui om care nu te pretuieste indeajuns, nu te respecta si nu stie sa te faca fericita? Ce mai ramane in afara de acest lucru? Raspunsul mi l-a dat tot ea:

“Ce ma tine? Speranta ca intr-o buna zi va intelege …“

N-am sa inteleg logica acestui argument. Poti trai cu speranta ca intr-o buna zi va intelege, dar pana atunci de unde iti iei puterea de a rezista? Este acest chin un pret corect pentru o incertitudine, pentru “poate” si pentru “candva”? Merita sa traiesti prezentul in nefericire, pentru un viitor ipotetic si, in acest caz, prea putin probabil? Te vei mai putea bucura de acest viitor “candva”, daca s-ar intampla sa fie asa? Vei mai avea sufletul intreg, sa te bucuri?

Eu sunt fericita, acum. Nu este simplu sa conserv aceasta stare de beatitudine exclusiv la timpul prezent, fara a trage cu ochiul, cu teama si nerabdare, spre viitor… Insa categoric e mai sanatos sa ma bucur astazi de ceea ce am, cu riscul de a pierde maine totul, in locul unei permanente proiectii in viitor, care m-ar priva de orice bucurie a timpului prezent.

A felicidade é uma gama de emoções ou sentimentos que vai desde o contentamento ou satisfação até à alegria intensa ou júbilo. A felicidade tem ainda o significado de bem-estar ou paz interna. O oposto da felicidade é a tristeza. Em linguagem comum, quando se diz “estou feliz”, está-se a utilizar o primeiro significado — o de emoção. Enquanto que se se diz “sou feliz”, se está a utilizar o significado de bem-estar.

Am vizionat aseara la tv, in memoriam, reluarea unei emisiuni cu si despre Anca Parghel, cantareata de jazz,  “femeia  cu privighetoare in gat” (cum singura s-a intitulat, razand), dar mai ales Omul Anca Parghel, cu bucurii si tristeti,  fine masuri ale vietii.  Discutia se intampla undeva in primavara si doamna parea sa se simta foarte bine. Am ascultat-o vorbind despre viata ei, despre motivatie si destin, despre iubire si deziluzie, despre muzica, armonia sunetelor si inspiratie, despre har si o multime de alte lucruri pline de lumina, i-am sorbit cuvintele fascinata, pret de doua ore, cu sufletul la gura si cu respiratia oprita, minunandu-ma impreuna cu D., la fiecare cateva minute, cata energie si touns emana acesta fiinta aparte, pe care  in timpul vietii cati dintre noi am stiut s-o apreciem?, cata buna dispozitie, cat optimism si veselie debordanta, cata forta de a privi viata si complicatiile ei intr-un mod pozitiv, exploziv chiar… Atitudinea ei mi-a servit ca o palma peste ceafa, o lectie de viata usturatoare, la care am fost prezenta la momentul potrivit pentru ca, nu-i asa, nimic nu e intamplator.

[Pe buna dreptate, la final, D. a declarat ca "uite un om de care te poti indragosti pe loc! un roman cu care merita sa ne mandrim in intreaga lume..."].

Si doamna acesta spunea, referindu-se la cancerul de san cu care s-a luptat vreme de 5 ani, invingandu-l la un moment dat (in momentul inregistrarii emisiunii parea sa fie vindecata), ca este convinsa ca majoritatea bolilor de acest fel, care-ti mananca organismul si sufletul, vin si se instaleaza genetic, hormonal sau pe oarecare alte cai medicale, dar te invinge in primul rand mental. Vestea  acestei nenorociri (careia mi-e teama si sa-i pronunt numele) te doboara, te invinge inainte sa incerci sa lupti. Demoralizarea, lipsa totala a motivatiei, lipsa crezului ca o poti invinge te face sa renunti si sa o lasi, pasiv, sa te distruga, celula cu celula, asistand resemnat la acesta tortura fizica si mentala. Sunt, totusi, atatia oameni care au luptat si au invins! Iar intrebarea ce mi-am pus-o, reflexiv, este de ce oare nu putem functiona, in acele momente chinuitoare, dupa puterea exemplului pozitiv?

Dar ceea ce mi-a ramas in minte, mai presus de acesta, a fost teoria (nu o data auzita) conform careia toate bolile si nenorocirile se intampla de aici, aici fiind tampla ei dreapta, spre care doamna a aratat acuzator cu degetul.  Atunci cand mintea noastra functioneaza defectuos, atunci cand suntem nefericiti, cand suferim, cand nu gasim motivatia de a ne ridica dupa lovitura primita si de a pasi mai departe, atunci creierul nostru transmite organismului semnale anume, semnale de boala si rau. Ceea ce mie personal mi se pare foarte adevarat.

Si m-am inspaimantat. Mi-am dat seama ca starea mea cotidiana, de relativa nefericire, sau mai degraba nemultumire, ma poate oricand imbolnavi. De la episoade izolate de rau fizic, trecand prin ceea ce mi s-a intamplat in iarna in spitale, apoi inexplicabila si masiva cadere a parului din primavara, fara nici ratiune medicala,  urmata de tot soiul de alte afectiuni minore, semnale timide de alarma… pana la,  ipotetic (?!) vorbind,  that horible thing we never talk about. Mi se poate intampla oricand, orice; iar eu sunt o fire  fatalista, prapastioasa, depresiva, greu de motivat, mai ales in lupta catre viata. Mi-e teama de moarte, de boala, de orice ne poate arunca din viata palpabila intr-un neant pe care nu-l pot percepe si nici intelege. Mi-e teama sa fiu fericita, sa ma arunc in tumultul de veselie si lumina ce graviteaza atat de aproape de mine, simtind mereu ca acea prea multa fericire nu va ramane niciodata  dezechilibrata si ca absenta raului e doar o chestiune de timp, nu si de fapt. Mi-e teama sa mor si mai ales mi-e teama ca treaba asta urata sa nu ma prinda bucuroasa, ca sa-mi ia totul, cu satisfactia lucrului prea bine tintit.

I’m not dead yet.

p.s. Am marele regret ca am aflat abia acum povestea ei. Dar,  daca am fi stiut, am fi putut s-o ajutam?