Tristete pe paine

Carla — Thu, 04 Jun 2009 13:24:30 +0000

Gandurile unei bune prietene, despre fericire si trairea ei la timpul prezent, corelate cu tristetea de a vedea in jurul meu o multime de oameni incapabili sa fie fericiti, m-au facut sa ma gandesc intreaga zi la fragilitata relatiilor dintre oameni, la felul cum perceptiile despre sine si mediul inconjurator, ale fiecaruia dintre noi, rezoneaza sau dimpotriva, difera total, de perceptiile celuilalt… si mai ales despre cat de mult gresim proiectandu-l pe celalalt in decoruri nerealiste, plamadite de mintea noastra, fundamentate pe propriile expectante si deloc pe ceea ce omul de langa noi este capabil sa ofere. De unde si marile dezamagiri, cand realizam ca omul acela e doar “un actor grabit, care pleaca, imediat ce piesa a luat sfarsit,/bucuros ca rolul a fost usor, alearga… spre un alt decor“…

Pe de alta parte, nevoia noastra continua de a ne metamorfoza conform cerintelor celuilalt, pentru a ne simti suficient de buni ca sa fim acolo, in sufletul lui/ei, pentru a dobandi iluzia ca am prins radacini pe acel taram si nimic nu ne poate alunga inapoi, in cumplita singuratate de a fi “a nimanui”. De unde si marile dezamagiri, cand obosim a trai pentru celalalt si, intorcandu-ne cu fata spre noi insine, realizam ca ne suntem complet straini, nu mai suntem nici macar ai nostri…

Zilele trecute, o amica mi se confesa in legatura problemele pe care le are cu partenerul ei… M-a intristat enorm.

“…devine o obisnuinta sa ma injure, sa ma jigneasca, sa spuna “du-te’n …mea”, se uita dupa altele de fata cu mine si-mi spune ce buna-i aia… nu mai pot, n-am spus nimanui nimic, nimeni nu stie cat sunt eu de nefericita, n-am spus nimanui ca in fiecare zi aproape ne certam, eu am nemultumiri, el se cearta cu mine daca incerc sa-i spun ca nu e bine… pe mine nu ma intreaba daca vreau si eu sa ies, eu vesnic sunt exclusa, pt mine este timp doar cand vine acasa …..imi pare rau ca n-am vazut cu adevarat cine e, el nu mi-a aratat asa ceva, totul s-a schimbat de cand stie ca si eu il iubesc...”

Ma intreb: cand ajungi sa spui in acest fel, atat de dureros, ca “nu mai poti”… ce te mai tine langa un astfel de om? Iubirea? Iubirea a ce? Iubirea unui om care nu te pretuieste indeajuns, nu te respecta si nu stie sa te faca fericita? Ce mai ramane in afara de acest lucru? Raspunsul mi l-a dat tot ea:

“Ce ma tine? Speranta ca intr-o buna zi va intelege …“

N-am sa inteleg logica acestui argument. Poti trai cu speranta ca intr-o buna zi va intelege, dar pana atunci de unde iti iei puterea de a rezista? Este acest chin un pret corect pentru o incertitudine, pentru “poate” si pentru “candva”? Merita sa traiesti prezentul in nefericire, pentru un viitor ipotetic si, in acest caz, prea putin probabil? Te vei mai putea bucura de acest viitor “candva”, daca s-ar intampla sa fie asa? Vei mai avea sufletul intreg, sa te bucuri?

Eu sunt fericita, acum. Nu este simplu sa conserv aceasta stare de beatitudine exclusiv la timpul prezent, fara a trage cu ochiul, cu teama si nerabdare, spre viitor… Insa categoric e mai sanatos sa ma bucur astazi de ceea ce am, cu riscul de a pierde maine totul, in locul unei permanente proiectii in viitor, care m-ar priva de orice bucurie a timpului prezent.

big boys don't cry!

Carla — Thu, 02 Aug 2007 20:29:29 +0000

they were ment to be together. they were BABIES.

Esti atat de fericit, te simti implinit, cu totul! AI TOTUL. Ai o viata atat de frumoasa, iti faci planuri de viitor, Proiectezi visele in realitate de la casa cu ferestre mari, albe, pana la copiii pe care-i vrei alergand in jurul tau cat mai curand… and then you have nothing.

It’s just so sad! Sunt atat de trista, ca si cum toate astea mi s-ar intampla mie, si nu pot sa nu ma gandesc acum cat de fragile sunt relatiile dintre oamenii ce se iubesc! Ma-ineaca plansul, simt cat de usor ne putem prabusi in gol, fara putinta de a opri caderea si fara forta de a impiedica ruperea itelor cu care ne tesem vietile unii de ceilalti…

E dezolant. Te trezesti dimineata si descoperi ca omul de langa tine e un strain. E ca si cum n-ar mai, sau nu mai e deloc. Ireversibilul noului tau statut, acela de dumped lover, te arunca intr-un torent de stari fobice, disperare si furie, rage and anger, perplexitate, declin.

Trec zile, saptamani, luni… “telefonul nu mai suna, dar imi suna-n amintire…” zicea cantecul. Sau altul: “fotoliu din odaie si-o carte ce-ai uitat-o pe noptiera… o ultima tigara…” you’re so fuckin down. In the deepest shit.

Intr-o buna zi te gandesti, poate, la reconstructie. La clipa cand vei gasi forta sa te ridici si sa respiri din nou. Atunci cand nu mai doare pieptul, cand invingi starea continua de sufocare, cand renunti sa te pedepsesti pentru ca n-ai fost suficient de bun ca sa te pastreze alaturi.

joc urban » despartire

Tristete pe paine

big boys don't cry!