Nu stiu de unde mi se trage, cert e ca nu-mi amintesc sa ma fi asezat vreodata cu placere pe scaunul stomatologului.  Pana acum n-am avut complicatii foarte mari (daca e sa ma compar cu grozaviile istorisite de altii) si nici n-am neglijat  aspectele legate de sanatatea si igiena dentara, la nesfarsit. Pur si simplu n-am putut niciodata sa merg de buna-voie la dentist, pana n-am simtit ca pic de pe picioare din cauza unor dureri, ce ma chinuiau de zile intregi. Evident, lasand sa se agraveze cate o problema, trebuia sa ma astept la ce e mai rau, odata urcata pe scaun. Ceea ce s-a si intamplat mereu. Plus ca am avut si niste evenimente acute, pentru care nu sunt vinovata cu nimic, dar care ar traumatiza pe oricare dintre voi.

Mai tarziu, o doctorita mi-a explicat ca ma aflu intr-un cerc vicios: cu cat imi e mai teama, cu atat organismul secreta o cantitate mai mare din nu-stiu-care hormon, care apoi altereaza afectul anesteziei, facand-o sa “nu prinda”, iar pe mine sa ma doara orice interventie aproape ca “pe viu”. Odata scapata, am ramas de fiecare data cu trauma ca totul e extrem de dureros si neplacut,  indiferent de cat e de puternica anestezia… iar data urmatoare am mers si mai ingrozita, m-a durut si mai tare… si tot asa.

Am ajuns sa-mi plombez simple carii de suprafata, cu 2 diazepamuri luate inainte si  apoi cu anestezia propriu-zisa… fara sa ma mai doara, intradevar, dar si fara sa-mi scada disconfortul si oroarea cu nimic. Plus ca orice interventie a devenit din ce in ce mai anevoioasa si consumatoare de timp, din cauza crizelor de plans continue, pentru care trebuie mereu sa ne oprim la cateva minute, ca sa ma pot linisti, sa nu ma inec si sa pot respira din nou omeneste. Hainele de pe mine, fie vara fie iarna, sunt ude leoarca la final, parul imi e ud si el cu totul, iar scaunul arata de parca s-ar fi turnat o galeata de apa pe el.

Nu cred ca problema acesta, devenita clar psihologica, va trece vreodata de la sine. Si nu stiu ce sa fac sa o combat. Maine ma asteapta o rezectie, amanata zilnic de mai bine de un an, despre care am auzit si citit numai de rau, astfel incat sunt mai infricosata ca niciodata de ceea ce va urma. Daca nu mai aveti nicio veste de la mine zilele viitoare… plangeti-ma, caci am murit. De groaza.