• Femeia nu este la egalitate cu bărbatul iar căsătoria nu este un parteneriat.
• Femeile nu au voie să-şi bârfească soţii când se adună laolaltă.
• „Serviciul” soţiei este acasă, să îngrijească de casă, de bărbat, de copii.
• Soţia trebuie să fie supusă numai bărbatului ei, dar dacă merge la serviciu ea trebuie să fie supusă şi şefului.
• Soţia trebuie să ţină partea soţului totdeauna.
• Soţul e capul familiei şi soţia trebuie să fie supusă.
• Tu însemni mai mult pentru soţia ta decât înseamnă ea pentru tine.

Mai multe învăţături de acest fel am prezentat astăzi, aici. Vă invit să citiţi şi să luaţi aminte!

Nu mai scriu din pricina unei apatii cronice, a unei continue senzaţii de oboseală combinată cu lipsă  acută de chef… dar mai ales lipsă de inspiraţie. Şi pentru că nu îmi dau seama cum naiba zboară zilele atât de repede, mâncându-mi tot timpul liber pe care îl găseam, înainte, pentru a-l petrece pe şi pentru blog… stau într-un colţ şi aştept să-mi treacă.

Astăzi, însă, mi-am amintit de dulcea tinereţe, de epoca rock, so rock, pin care am trecut mulţi dintre noi, din fericire, fără mari traume şi cicatrici mentale… Aşadar, nişte băieţi:

Watch 500.000 rock & metal videos on ROCKTUBE

I’m not awake enough to feel the trouble that surrounds me.

Pentru că se potriveşte foarte bine cu vremea de afară, dar mai ales pentru că-mi aminteşte mereu de copilărie, weekendul acesta am preparat un delicios tort de mere, cum mi-a făcut mama o viaţă… şi sunt sigură că şi mamele voastre la fel!

Tort de mere

Ingrediente: 3 mere mari, 4 ouă, 15 linguri de zahăr, 5 linguri de făină, 200-300 gr. miez de nucă (nemăcinat), 1/2 plic de praf de copt, 1 borcan de gem (de mere sau gutui), puţină scorţişoară, opţional frişcă.

Preparare:

Înainte de a începe prepararea tortului, este necesar să pregătim nuca, mărunţind-o atent cu cuţitul. Se poate folosi şi nucă măcinată, dar gustul şi consistenţa ei nu vor fi aceleaşi la final.

Într-o cratiţă încăpătoare caramelizăm 10 linguri de zahăr la foc mic (nu trebuie să fumege!). După ce zahărul s-a caramelizat complet, stingem  focul  şi “tapetăm” pereţii cratiţei cu caramelul astfel obţinut, apoi lăsăm cratiţa deoparte.

Merele se curăţă de coajă şi cotoare,  apoi se taie în felii de 1 cm grosime şi se aşează pe fundul cratiţei, în 2-3 straturi. Nu este neapărat, însă merele se pot stropi cu puţină zeamă de lămăie, pentru a nu se oxida până preparăm blatul. Se adaugă scorţişoara, apoi 2/3 din nuca mărunţită, restul de nucă păstrându-se pentru ornat. Deasupra  se adaugă câteva linguri de gem, care se întind cât mai uniform  (gemul va face “priza” între mere si blat). Eu am folosit un gem mixt de mere, pere şi gutui, dar este potrivit orice fel de fruct, atâta vreme cât gemul este moale şi uşor de întins.

Urmează pregătirea blatului: într-un vas se bat spumă albuşurile, cu mixerul, până se întăresc bine. Se adaugă, una câte una, cele 5 linguri de zahăr, mixând pănă ce se zahărul se topeşte complet. Se adaugă gălbenuşurile şi o lingură de apă. Făina se cerne, amestecându-se cu praful de copt. Se adaugă în ploaie peste spuma de albuşuri, amestecând foarte uşor cu o lingură de lemn, astfel încât compoziţia să rămână pufoasă şi aerată. Atenţie! Dacă se foloseşte mixerul, în locul blatului pufos vom obţine  în final o cocă densă, lipsită total de fineţe… este foarte important, deci, să nu “turtim” spuma de albuşuri, manevrând-o cât mai delicat.  Blatul astfel preparat se adaugă în cratiţă, nivelând uşor cu un cuţit.

Tortul se introduce în cuptorul preîncălzit şi se coace la foc mediu circa 30 de minute, până capătă o culoare frumoasă, aurie. Pentru a testa dacă blatul este gata, îl vom înţepa cu o scobitoare, urmărind ca aceasta să rămână uscată, sau verificăm dacă blatul se desprinde de pe peretele cratiţei, apasăndu-l uşor, în margine, cu un cuţit. Dacă blatul s-a rumenit deja la suprafaţă, dar nu a trecut testul scobitorii şi îl suspectam că în interior nu este copt suficient, acoperim cratiţa cu o coală ministerială şi coacem în continuare, la foc mic, cât timp e nevoie.

Tortul se răstoarnă pe un platou, cât este încă fierbinte. Se decorează cu restul de nucă şi, după preferinţe, cu frişcă. Se serveşte rece sau la temperatura camerei,  companiat în mod fericit de o cană de vin fiert, cu mirodenii.

Deoarece nu conţine cremă, torul se poate păstra la frigider mai multe zile, fără pericolul de a se altera.

Poftă bună!

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi creasca aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

(Emoţie de toamnă, Nichita Stănescu)

EMOTIE DE TOAMNA
Asculta mai multe audio Diverse

Ce dacă pare că n-avem cu cine?! Ce dacă suntem demult scârbiţi de “tot aceiaşi“, dezgustaţi de cinismul şi infatuarea cu care aleşii noştri sug sângele ţării, în stil democratic-barbar, de atâţia ani? Ce dacă suntem oripilaţi de melanjul acesta greţos de corupţie, indiferenţă şi, mai ales, de incompetenţă?!

Eterna întrebare: a merge sau a nu merge la vot? este, de fapt, o falsă dilemă socială. Vă propun, în acest sens, un mic exerciţiu de voinţă şi identitate: mergeţi totuşi la vot, dar nu mai devreme de ora închiderii urnelor. Veţi fi surprinşi să constataţi că aţi fost deja acolo şi aţi votat, ca nişte buni şi responsabili cetăţeni…

Pentru că întotdeauna, deloc surprinzător, la vot se va prezenta mai mult de 50% din populaţie. Procentul acesta, care trebuie să asigure întotdeauna validarea unui scrutin, va ieşi întotdeauna suficient, oricât de mulţi dintre noi vociferăm că nu mai are sens să votăm. Şi-mi amintesc, zâmbind amar, de o campanie nu foarte veche, care ne povestea de sutele de mii de morţi care votează, cu consecvenţă, de câte ori e nevoie de ei. Şi-atunci noi, cei incă vii, de ce n-am vota?!

Aşa că eu voi merge, totuşi, la vot. De dimineaţă, să fiu sigură că sunt prima Carla care va vota pe numele meu. Şi voi vota cu… să zicem… Remus Cernea, reprezentantul ecologiştilor. Partidul Verde. Din convingere! Îmi doresc o ţară curată, cu oameni civilizaţi, atenţi la conservarea şi protejarea mediului înconjurător, responsabili pentru spaţiul în care trăim. Numele nu vă spune nimic? Nici mie… însă cu atât mai bine! Înseamnă că n-a privatizat abuziv nicio intreprindere de stat, n-a furat încă nimic, n-a mituit, n-a înşelat, n-a fost implicat în acte de corupţie, familia lui n-a ucis încă pe nimeni pe trecerea de pietoni… De altfel, pe lângă atâţia (euro)parlamentari agramaţi, analfabeţi, manelişti, mafioţi sau găinari, lăutari şi piţipoance… ne-ar face onoare un preşedinte rocker-ecologist! Iar dacă s-ar pricepe sau nu la treburile statului… ce mai contează? Câţi dintre cei ce vor coroana se pricep?

Credeţi că n-are nicio şansă? Să calculăm: “nicio şansă” de la mine, plus “nicio şansă” de la de la tine, plus “nicio şansă” de la cunoscuţii mei, plus “nicio şansă” de la cunoscuşii tăi… în fine. Ar putea face istorie oricare dintre “codaşii” listei de candidaţi la preşedenţie.

Nu-i lăsa, deci, să-ţi fure votul… Foloseşte-l împotriva lor!

Mda. Este ceva ce am omis să vă spun de exact 10 săptămâni încoace.  Dar ştiu că a existat cel puţin o persoană care a interpretat corect sintagma “nu mai sunt singură în mine“, folosită nu demult, într-un context mai puţin evident. Deci nu, n-am fost atât  de superstiţioasă, încât să păstrez un secret absolut!

Un lucru frumos nu vine niciodată singur.  Aşa cum nici statutul de proaspătă soţie nu era complet dacă nu-l desăvârşeam cu un praf aromat de viitoare mămică.

Mămicile ştiu despre ce este vorba în imaginea de mai sus. Celor neavizaţi le voi face o scurtă traducere: gemenii se dezvoltă frumos şi armonios în casuţele lor, atingând zilele trecute venerabila dimensiune de 1,78 cm.

La aflarea veştii, mai în glumă-mai în serios, un bun prieten mi-a spus cam aşa: “sper că n-o să te transformi acum într-una din mămicile alea obsedate de fiecare caca al copilului lor… şi n-o să mai vorbeşti despre nimic altceva… şi o să ne sufoci cu informaţii şi poveşti… ” . Desigur că nu! Şi totuşi… cum aş putea să nu povestesc celor dragi fiecare “nimic” minunat ce mi se va întampla de acum încolo!? Cum aş putea să nu vorbesc despre ceea ce-mi va guverna mare parte din viaţă începand de acum!?… Aşa că nu mă dezmint. Măzărichile au blogul lor propriu, unde voi fi exclusiv mămică şi voi povesti după placul inimii treburi exclusiv mămiceşti. Avertisment: content siropos, recomandat numai amatorilor de gen!

Vă invit să ne uraţi “toate cele” în noua noastra căsuţă de familie: www.injoaca.wordpress.com, locul în care se vor întâmpla numai lucruri frumoase, demne de lăsat moştenire amintirii viitoare a copiilor noştri. Link permanent către noul blog se găseste în secţiunea de Blogroll. Avem şi Carte de oaspeţi, fell free to visit us anytime!

… Ca să vă spun că am avut o nuntă minunată, ce n-am lăsat să-mi fie stricată de nimic, nici măcar de entorsa extrem de gravă de la picior, cu care m-am procopsit în toiul unui mega-dans!

Am fost o mireasă fericită, relaxată, n-am avut deloc emoţii şi, mai presus de atât, n-am avut niciun nerv şi niciun stres. Am dansat mult, chiar şi cu piciorul praf, m-am simţit minunat, m-am bucurat de ziua nunţii mele întocmai cum ar fi trebuit să mă bucur de ea… şi… nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-a plăcut.

Toate fotografiile de la nuntă AICI.

Mă întâmpină un miros familiar de tutun şi cafea proaspăt măcinată. Pultul lat de lemn, frumos lăcuit, coteşte undeva în umbră, trăgând după el conturul expresorului de cafea şi linia şerpuită a paharelor de Martini atent aranjate cu piciorul în sus. În faţa lor se disting ceştile albe de cafea, proaspăt spălate şi scrumierele cu design geometric futurist.

Mă aplec şi inspir adânc. Podeaua de lemn, ceruită, miroase discret a portocale. Lămpile cu abajururi cilindrice, albe, coborând pe fire subţiri din tavanul înalt, reflectă o lumină timidă, abia perceptibilă în lupta ei cu albul lăptos al străzii, invadând loclul prin ferestrele largi.

Două rânduri lungi de măsuţe pătrate, cu scune de lemn atent aliniate, aşteaptă să-mi găsesc un loc confortabil. Mă aşez comod, cu faţa spre geamul înalt, privind strada ca pe un ecran de cinema. Un film mut, alb-negru sau poate sepia, rulează monoton: aceiaşi oameni frumoşi şi calmi, traversând strada şi apoi parcul, în direcţii doar de ei ştiute.

Chelnerul, protejându-se în spatele unui şorţ de pânză cu buzunare largi, îmi aduce un capuccino fierbinte, înobilat subtil cu un praf de scorţişoară. Sorb încet, desenându-mi mustăţi albe, de spumă. De jur-împrejur, un zgomot de fond plăcut, clinchet de linguriţe, râsete discrete, discuţii pe tonuri joase, relaxate… şi muzică lounge, coborând spre noi din fiecare colţ al încăperii.

Fumez cu mare plăcere. Aprind ţigară de la ţigară, trăgând adânc fumul în piept şi expirându-l în şuvoaie calde, lăsându-l să mă învăluie în rotocoale grele şi largi, cu aromă intensă de tabac.

Cineva se aşează în dreapta mea. Un prieten bun, sau poate o prietenă, excelent partener al unei lungi conversaţii, despre viaţă si plăcerea sublimă de a împartăşi acest moment… perfect. O senzaţie de relaxare totală, de plăcere urbană, de alint al fiecărui simţ- Nu mă grăbesc niciunde, nu mă frământă niciun gând ascuns, n-am viitor şi nici trecut, doar filmul acelui prezent încarcat de un plăcut banal cotidian, al cărui spectator mut sunt.

Simt pulsul străzii, al parcului, al cafenelei, al fiecărui trecător… şi mi-e atat de bine. Nu se poate să nu fi fost acolo cândva!

Nu este tocmai un parc. Pare, mai degrabă, o zonă de refugiu verde între clădirile nici noi nici vechi, nici înalte nici scunde, umplând un gol arhitectural întocmai ca puntea dintre două măsele a unei lucrări stomatologice deloc complicate.  Un spaţiu pe alocuri golaş, panoramic, proiectat pentru cei care nu ştiu in ce direcţie să o apuce. Băncile de lemn masiv au braţe metalice grele, frumos arcuite. Iar copacii par să aibă o vârstă la care le-au văzut deja pe toate. Generaţii după generaţii de copii plimbaţi de mână sau în cărucioare pe aleile demult asfaltate. Bătrânele grăsune, cu pardesie largi, purtând încă, pe tânple, urmele bigudiurilor, prindu-se în plimbarea lor de dimineaţă. Oameni fericiţi. Oameni grăbiţi. Oameni traversând micul parc în rutina lor zilnică înspre şi dinspre staţia de metrou, pe care o ghicesc de partea celalată a parcului.

În acest loc n-a fost niciodată iarnă şi n-a fost niciodată vară. N-a plouat niciodată şi n-a fost soare niciodată. Oamenii n-au îmbrăcat niciodată altceva în afara pardesielor şi a jachetelor moi, în culori pastel. Nu e niciodată înnorat şi totuşi o lumină caldă, difuză, vine din spatele unui cer de pânză gri, aspru ţesută.

Ar putea fi un octombrie cald. Şi totuşi oamenii se simt confortabil închizându-se până la ultimul nasture şi îndesându-şi mâinile adânc în buzunarele largi. Oamenii par calmi, împăcaţi cu viaţa lor, cu drumul lor printre rotocoalele de frunze moarte, stârnite în vârtejuri largi de un vânt altfel abia perceptibil.

La capătul parcului, în unghi drept, asfaltul strazilor – liniat parcă în lapte – se dizolvă într-un lung degrade, atingând – la orizont – nuanţa gri a cerului, desaturat şi monocrom. Îmi imaginez doar acest orizont undeva rotund, pentru că tot ce văd sunt faţadele clădirilor aliniate disciplinat de cealaltă parte a strazii, cu vitrinele lor înalte, înrămate în tonuri de maron cald, adăpostind magazine micuţe, cu vânzătoare cochete la tejghea.

Vin de pe una din aleile laterale, măturând frunzele cu vârful ascuţit al cizmelor mele de toamnă. Traversez cu paşi grăbiţi, ferindu-mă de cele câteva maşini, model vechi american, ieşite parcă în convoi, la plimbare. Înainte să intru în cafenea, arunc o scurtă privire librăriei de lângă, amintindu-mi ca la plecare să-mi socotesc banii rămaşi şi să-mi cumpăr de acolo ceva frumos, cu miros de carte nouă.

I was bruised and battered and I couldnt tell
What I felt
I was unrecognizable to myself
I saw my reflection in a window I didnt know
My own face
Oh brother are you gonna leave me
Wastin´away
On the streets of Philadelphia

I walked the avenue till my legs felt like stone
I heard the voices of friends vanished and gone
At night I could hear the blood in my veins
Black and whispering as the rain
On the streets of Philadelphia

Ain’t no angel gonna greet me
Its just you and I my friend
My clothes dont fit me no more
I walked a thousand miles
Just to slip the skin

The night has fallen, I’m liyn’ awake
I can feel myself fading away
So receive me brother with your faithless kiss
Or will we leave each other alone like this
On the streets of Philadelphia.