Este astăzi una din acele zile lungi, care n-au mai fost, care nu aduc nimic. O duminică ce-mi aminteşte de un noiembrie vechi şi stins, pentru puţinele picături de ploaie rece, bătută de vânt. Nici noiembrie nu mai e cum îl ştiam. A trecut mişeleşte, muşcând cu furie din degetele mele de la picioare, pocnind pământul îngheţat acolo unde seceta verii nu rănise suficient de adânc şi desăvârşindu-i lucrarea tembelă.

Plouă tot mai rar. Parcă-i aud suspinând pe bătrânii aceia a căror belşug pe masă depinde de fiecare picur de apă scurs din cer. Şi Cerul a fost, anii aceştia, mai zgârcit ca niciodată cu pământul nostru cel şi aşa sărac. Zgârcit cu zilele mele de visare. Dar ce-mi pasă mie. Mie-mi pasă de zilele pierdute aşteptând ploi de noiembrie care n-au mai venit, aşteptând bucuria de a nu mai ieşi din casă şi de a levita printre mobile, în şosete tricotate, îmbătându-mă cu ceai cald  băut din ceşti cu miros de toropeală…

Şi îngerii sunt tot mai rari these days. Atât de rari încât atunci când în sfârşit vezi unul, parcă uiţi chiar şi să-l recunoşti. Şi treci, TREC aşa, absentă, pe lângă cel lăsat în genunchi, poate râzând, poate blamând o poveste neauzită, neştiută nici de mine, nici de voi, nici de cei de la ştiri. Doar de îngeri. Căci doar ei pot plânge ştiind câtă povară poartă în aripi, în locul nostru, pentru ca noi să putem păşi pe stradă neîngenunchiaţi de propria noastră auto-suficienţă, râzând de cel căzut alături, râzând de nebunia lui!

Fără să ştim că cei nebuni suntem noi. Nebuni să uităm că mâine poate să nu nici mai vină, să nu mai aducă nici lumină, nici dragoste, nici aripi murdare de îngeri. Şi niciun înger care să ne fure căderile, să ne ascundă neliniştile, să ne înghită gândurile negre şi să le înveţe să zboare pe cele bune de aruncat spre nori.

And I know I’ll always be blessed with love.

Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că fetițele mele pot vedea ceea ce noi – adulții – nu mai putem nici măcar distinge în vis: îngeri pretutindeni în jurul nostru. La fel ca și ceilalți copii.

Cineva îmi explica despre acest ”fenomen” consemnat în mai multe lucrări cu temă religioasă și teoria era că orice copil poate vedea îngeri până în momentul când acest har este alterat de percepția lumească a binelui și răului. Cu alte cuvinte, atunci când copilul conștientizează noțiunile de ”bine” și  ”rău” așa cum i le transmitem noi, adulții muritori, își pierde capacitatea de a mai observa îngerii și alte ”prezențe divine”.

D. îmi povestea că există filtre foto speciale, care pot surprinde spectre altfel invizibile ochiului obișnuit. Pozezi o încăpere și în imagine găsești proiecții ale unor ”ceva” pe care nu le-ai văzut cu ochiul liber. D. îmi spunea că s-au făcut fotografii extrem de ciudate cu ajutorul acestor filtre și îmi propunea să studiem mai mult. N-am vrut. Mi-e frică. Mi-e frică de moarte și de morți și cred că ceea ce acele filtre speciale pot surprinde ține de lumesc într-o măsură prea mare, ca să fie îngeri. Îngerii se simt. Când ești singur într-o încăpere și e liniște și dintr-o dată simți o adiere pe obraz și întorci capul de jur împrejur simțind că ești privit de cineva, tocmai te-a atins un înger cu aripa sa.

Însă de ceea ce percep fetițele mele nu mi-e frică deloc. Le surprind privirile fixate spre ceva invizibil mie, în mijlocul peretelui sau al tavanului gol… le surprind zambetul inundat de încântare, ascult cum vociferează fericite către acel imaginar, cum întind mânuțele, cum urmăresc apoi amândouă cu privirea – prin cameră -  acel ”ceva” care-și schimbă, parcă, locul… și nu-mi pot explica altfel gesturile lor, decât prin faptul că acolo – suspendați între noi și pereții goi, îngerii noștri veghează și au grijă de noi.

E trist cum cel mai tabu subiect între oameni este tocmai credința fiecăruia dintre noi. E desuet să crezi într-un Dumnezeu cu barbă albă, blând și bătrân. Până și copiii cer mai multe explicații și se îndoiesc de informația din manualul de Religie. Acum e la modă să urmărești Discovery Science, devenit noua Biblie a tinerei generații (din care da, eu nu mai fac parte și mă bucur tare), acum ești deștept dacă pricepi și percepi nesfârșitul universului, formarea galaxiilor, teoria găurilor negre și alte găselnițe ale astronomiei. Acum a fi ateu e noua religie, noua Știință, mult mai comodă, mai puțin restrictivă, mai ușor de digerat deopotrivă pentru spirit și trup.

Eu cred într-un Dumnezeu palpabil. Cred că peste toate emisiunile de pe Discovery este El. Cred că El a făcut să apară Universul și toată evoluția, inclusiv ridicarea Omului din Maimuță. Și coborârea lui ca specie dotată cu tot mai multă inteligență și cu tot mai puțină credință.

Nu mi-e rușine cu credința mea puerilă; mă bucur chiar să am ocazia acum s-o împărtășesc fetelor mele în acest mod simplu și firesc. Ele vor ști mai departe ce și cât să înțeleagă din Doamne-Doamne și puterea Lui.

Camera noastră e plină de îngeri… Și eu mă rog să nu plece niciodată de lângă noi.

Nu caut să înțeleg sensul pentru care acele cuvinte au fost spuse atunci, însă mi-am reamintit de ele zilele acestea, simțindu-mă pregătită să le dau un sens propriu, poate similar celui care cândva m-a supărat atât de tare.

Aș vrea să mă lepăd de multe din vechile prietenii. Relații înbâcsite, tocite, funcționale doar în virtutea unui bun-simț care ne obligă în continuare a socializa la limita convenienței… relații disfuncționale, relații interesate, relații neinteresante.

Aveam o prietenă cu care încercam să mențin relații apropiate de ani și ani. Îmi plăcea, mi-era dragă, o acceptasem cu toate toanele și ciudățeniile ei. Ne întâlneam rar și bine, recuperând cu orele ceea ce nu împărtășisem săptămâni sau poate luni întregi, deși ne despărțeau doar câțiva km distanță. Îi puteam spune orice; și ea mie. Apoi am născut. Știam că nu-i plac copiii, dar credeam că mă cunoaște suficient de bine ca să știe că nu sunt femeia prăbușită în discuții legate exclusiv de scutecul copiilor ei. Sunt 6 luni de când nu m-a mai căutat, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a întors niciun mesaj înapoi.

Am prietene care nu mă caută niciodată, dar când ajungem să vorbim mă ceartă că nu dau semne de viață mai des. Persoane adulte, cu viață proprie, care fac economie la abonamentul de telefonie mobilă, dar apoi mă acuză că eu mă zgârcesc la a da semne de viață. Acel gen de oameni care pretind un interes manifestat unidirecțional, dinspre mine spre ei, ca și cum doar eu aș fi datoare să mențin aprinsă ”flacăra prieteniei”. Și prietene care dau beep pentru a-mi povesti despre probleme personale sau pentru a cere ajutor într-o oarecare privință.

Am o prietenă cu care trebuia să mă întâlnesc într-o dimineață la o plimbare cu copiii… N-a venit, avea telefonul închis, au trecut 3 luni de atunci și nu m-a mai căutat niciodată, nici să mă întrebe de sănătate, nici să se scuze pentru acea zi.

Sunt oameni cu care nu vorbesc niciodată, care trimit de Sărbători același mesaj sms rece și impersonal, forward-at după primul mesaj primit de ei înșiși și care se supără că nu le răspund la fel. Eu îmi sun oamenii dragi de sărbători, le urez personal și personalizat lucruri frumoase.

Sunt oameni cu care vorbesc uneori întâmplător, povestim nimicuri, pentru ca apoi să aud versiuni cu totul distorsionate ale lucrurilor pe care eu le-am spus. Ca în clasa a treia.

Sunt persoane care mă caută doar când au nevoie de ajutor, pe care nu le interesează motivul pentru care nu aș putea-o face și care mă judecă pentru refuz. Și persoane care pentru o sumă oarecare de bani pe care, insultându-mă, nu mai au niciun gând să o restituie, dispar cu totul, închizându-și telefoanele și uitând că ne cunoaștem și că au datorii… măcar datoria morală de a-i spune unui om care te-a ajutat că n-ai cum să te achiți și că vei face cumva, cândva, să rezolvi situația.

Poate sunt eu de vină. Poate am eu ceva ce-i face pe oameni să se poarte atât de urât. Poate nu știu să-mi aleg prietenii și nu mă pricep deloc la oameni.

De toți acești oameni vorbesc la timpul prezent, pentru că nu mă pot vindeca de o anume inhibiție de a mă îndepărta de ei. Deși vreau din suflet să o fac și să câștig timp prețios pentru mine și familia mea, pentru oamenii cu adevărat apropiați! Nu sunt genul care să uite că ne cunoaștem și să nu mai dau bună-ziua, dar nu pot nici să-mi asum direct decizia de a rupe o relație ce nu mai înseamnă nimic.

Și apoi vine partea frumoasă. Și scurtă.

Am câțiva prieteni dragi tare, aproape toți departe. Mi-e dor de ei și mă gândesc mereu cu drag la ceea ce ne-a legat.

În lipsa lor am cunoscut, tangențial, o mulțime de persoane cu ”potențial”. Mi-ar fi plăcut să mi-i fac prieteni, să nu treacă prin viața mea scăpându-mi printre degete ca nisipul, oricât de încete am făcut să fie mișcările mele de (re)cunoaștere… Am întâlnit oameni frumoși, cu carismă, calzi și prietenoși, oameni cu vise, cu glas blând și privirea calmă, ca și cum înăuntrul pupilelor mările lor de gânduri nu cunoscuseră furtuna.

Toți acești oameni sunt departe, în lumi ale lor, străine. Nu ne cunoaștem, nu-i am aproape, nu fac parte din viața mea…

Oare nu se deschide și sezonul de solduri la prietenii, odată cu apropierea Sărbătorilor? Oameni veseli, calzi, calmi, optimiști și buni… luați pe nimic și fără mari promisiuni?

***

p.s. Am înțeles, într-un final, că atunci când au loc asemenea procese de ”igienizare personală”, nu mai contează, de fapt, cum mă simt eu – ca ”victimă” -  și ce argumente aș aduce în favoarea mea (la momentul respectiv eu m-am simțit frustrată că sunt îndepărtată ca prietenă, m-am simțit învinovățită pe nedrept de lucruri total absurde etc.)… contează doar cum eu și acțiunile mele sunt percepute ce ceilalți. Nu pot condamna pe nimeni pentru faptul că mi-am făcut o proastă imagine și astfel am devenit o prietenă dis/nefuncțională, ce trebuie îndepărtată ca o bubă rea… lăsând în urmă gânduri care nu (mai) conteză, apreciez sinceritatea și capacitatea cuiva de a vorbi direct și o prefer în locul tăcerilor lungi și pline de întrebări fără răspuns. Dragoste cu sila nu se face. Nici prietenie.

Soția sa, la fel de bătrână și ea, îl plângea azi, în grădina acum uscată și căzută în paragină… Nu se împăcase cu pierderea lui. Mi-a povestit, pentru a câta oară?, că spera ca internarea moșului în spital să fie doar un mic ”accident”, spera ca ”omul ei” să vină sănătos acasă și, împreună, să-și continue viața până cine știe când… încă mulți ani înainte.

Și m-am gândit: câtă nerecunoștință! Și cât noroc pe acest bărbat ce a trăit atâția ani plini – împărțindu-și tinerețea și bătrânețea la doi, ce a avut mereu familia alături – fiica și nepotul său locuind mereu cu ei, ce s-a bucurat de luciditate și putere până cu câteva zile înainte de a muri!… Ce bine e să-și poți lua rămas bun de la cei pe care-i lași în urmă, să ai răgaz să te împaci cu cele lăsate în urmă, să faci pace cu cei cărora le-ai purtat pică și să te stingi liniștit, la capătul unei vieți lungi și pline!…

Dar nu. Îmi spunea nepotul lui că ultimele zile i-au fost un mare chin, o spaimă imensă l-a chinuit zi și noapte, l-a paralizat realmente, l-a măcinat, l-a doborât cu totul… Să ai 83 de ani, să înțelegi că ți-a sosit clipa și să nu fi deloc pregătit a te duce…

Paradoxal, când un om se stinge în urma unei suferințe de durată, doborât la pat cu mult înainte, chinuit de dureri, dependent de răbdarea și puterea celor din jur, ne întrebăm de ce trebuie să se chinuie atât, de ce nu scapă de tot chinul, de ce nu-l ia Dumnezeu la El… iar când, în sfârșit, se duce, ne luptăm cu durerea de a-l fi pierdut, ne tânguim și invocăm, retoric, măcar o zi în plus, în care să facem ce n-am făcut, în care să-i spunem ce nu i-am spus…

Cândva voi găsi resurse interioare să vorbesc despre bunica mea. De la moartea ei, la numai două zile după cea a moșului, n-am încercat decât să mă gândesc că în sfârșit s-a făcut și pentru ea dreptate, că s-a eliberat de chinul și tortura inconștienței, de umilința de a fi total dependentă de alții – după ce ți-ai dedicat o viață întreagă îngrijirii lor, de suferința fizică ce o măcina de atâtea luni deja… Am încercat să ascund, în spatele acestui gând oarecum altruist, disperarea de a ști că n-o s-o mai văd niciodată, că o să-i vorbesc, dar n-o să-mi mai răspundă, că nu-i voi mai auzi niciodată vocea și … Și realizez, cu trisțețe, că ceea ce mă doare cel mai tare nu e dispariția ei fizică dintre noi, ci doar nevoia mea egoistă de a o avea alături… nevoie ce nu mai poate fi satisfăcută acum. Am avut-o alături și am vizitat-o mult prea rar, am avut atâtea prilejuri de a-i spune cât îmi e de dragă dar n-am făcut-o, poate de teama că odată ce-i voi spune toate aceste lucruri, ar fi ca și cum mi-aș fi luat rămas bun și ea ar fi fost liberă să se ducă departe… Și iată cum, până la urmă, s-a dus fără a mai aștepta cuvinte ce nu aveau să vină…

Nimic nu ne pregătește pentru ce va urma.

Tot mai conștientă de ne-întâmplătorul acestor reveniri obsesive, încerc să decriptez semnificația lor, să caut în noianul acela de senzații informația care să mă ajute să înțeleg. N-am nevoie de Freud, nici de o canapea prea puțin confortabilă, pentru că simt mult prea aproape de mine dezlegarea enigmei, simt ticăitul secundelor ce mă apropie – tot mai tare – de inevitabilul demascării unor adevăruri ale ființei mele ce intuiesc că nu mă vor face cu nimic mai fericită. Nu vreau să știu că spațiile pe care mi le amintesc infinite sunt, de fapt, înguste și cu totul insalubre, nu vreau ca marea să miroasă altfel decât a sărat, nu vreau să-mi fie frică de neantul din spatele stelelor ce cad, când și când… Și nu vreau să descopăr că am atât de puțini prieteni,  extrași dintr-o ecuație simplă de viață, al cărei rezultat poate fi chiar mulțimea vidă.

Mă întreb dacă nu cumva aceste flash-uri nu sunt similare semnelor pe care le dă o mașină veche, înainte să se strice de tot. Azi un scurt-circuit la sistemul electric, mâine o defecțiune la motor, apoi necesitatea unor reparații capitale ce anunță un deces iminent…  și așa te trezești că nu mai poți să ajungi niciunde. Nu cu acel angrenaj defect, ce nu mai poate fi repus în funcțiune cu niciun efort.  Mă-ntreb dacă nu cumva tocmai aici este cheia interpretării ”cazului” meu: nu trebuie să mă mire ceea ce mi se întâmplă; trebuie să înțeleg doar că mă stric la cap. Și că în curând voi avea nevoie de un creier nou, pentru că acesta simt că scârțâie când îl pornesc dincolo de realitate.

Chiar acum, când toate sunt atât de scumpe și am atâtea alte cheltuieli…

Printre cei care lucrează în birouri fără ferestre. Printre cei ai căror ferestre nu dau către un copac.

Printre cei care-și spun că mâine, sau după alegeri, poate va fi altfel.

Printre cei ce se trezesc fără a fi visat nimic.

Printre cei ce fac cumpărături numai în ziua de salariu.

În autobuzele ce vin prea rar și sunt mereu prea pline.

Printre cei care adorm seara fără a mai deschide cartea de pe noptiera. Printre cei care nu au o carte pe noptieră.

În traficul de la orele de vârf.

În casele oamenilor ce nu mai cumpără veioze, luminându-și serile doar cu ecranul tv.

Printre cei care își spun în gând, pentru a câta oară?, că ar trebui s-o reclame pe vânzătoarea cea antipatică de la magazin.

Printre cei care nu (mai) găsesc momentul ”potrivit” de a deveni părinți.

În cinematografele vechi și goale, ce încă rulează filme bune.

Printre cei care nu-și mai serbează ziua de naștere.

Printre cei care tac, atunci când au șansa de a spune ceva; printre cei care vorbesc fără a spune nimic; printre cei care nu se înțeleg nici măcar pe sine.

Printre cei ce nu-și mai sună un prieten, pentru un ceai sau o cafea.

Printre cei care nu comandă niciodată o prăjitură cu gust de copilărie.

Printre cei cu “principii”.

Printre cei care nu mai cumpără loz în plic.

Take a chance
(Like all dreamers can’t find another way)
You don’t have to dream it all, just live a day…

Mai mult de atît, pare a deveni o psihoză colectivă să încerci prin orice mijloace să eviți a face ceva din care nu-ți iese nimic. Strică, încurcă, distruge tot ce te îndeamă să fii fraier făcând lucruri gratis!… iată unul din sloganurile cetățeanului de rând, omul ”de mijloc” preocupat doar de confortul propriu, de ziua de azi și de absolut nimic altceva ce iese din spațiul său personal.

Colectarea selectivă, desigur, este una din acțiunile pe care românul n-o s-o înțeleagă niciodată. De ce să reciclez?! Mie ce-mi iese din asta?!… Aaaa, cum nimic?! Când eram școlar duceam hârtie și sticlă la centrele speciale și primeam pe ele bănuți buni! Acum de ce nu mai dați nimic pe ele, hoților?! Vreți să vă îmbogățiți pe hârtia de pe ziarul meu zilnic gratuit, pe pliantele mele de la hypermarketuri și pe plasticul meu?!

[În paranteză fie spus, chiar dacă cineva - în vârful piramidei - se îmbogățește din reciclarea gunoiului nostru, e firesc să câștige ceva din business-ul pe care îl prestează pentru societate... Pentru a putea funcționa, orice business trebuie să aducă un minim profit și fiecare serviciu, chiar și cel de salubrizare și reciclare a deșeurilor, trebuie plătit].

Dau un vot și veșnica mea admirație celui care va reuși să explice românilor că reciclarea, respectiv colectarea selectivă, nu reprezintă un câștig pentru buzunar, ci un cost! Un cost al obiceiurilor noastre de consum, un tribut plătit planetei pentru faptul că o îngropăm (și ne îngropăm) în gunoi, o taxă pentru a fi aici și ”mâine”, o investiție în favoarea copiilor noștri și a mediului în care ei vor trăi… Să explicăm românilor că  – în alte părți – fiecare locuitor civilizat al acestei planete scoate bani din buzunar, nu primește!, pentru a-și arunca gunoiul selectiv! Dar cum, eu să plătesc pentru ceea ce arunc?! Neeehhh… las’ că știu eu, mie nu-mi dați nimic pe ele și Prigoană face avere din ceea ce am strâns eu gratis, pentru el… Da’ ce, eu îs mai prost?!

După o discuție lungă și deloc constructivă, cetățeanul va putea concluziona: Bine, o să reciclez și eu! Chiar mâine am să duc la fier vechi toate calorifele debranșate, de pe casa scării de unde locuiesc! Să vezi cât o să-mi iasă din asta!…

Nu-i bai, lupta e abia la început. Printre atâția indolenți, ne-am găsit  – din loc în loc – câte unu-doi dispuși să colectăm selectiv. Decizie inutilă, într-o primă fază, în care mereu tomberonul special destinat hârtiei și plasticului era plin cu saci (ca să fiu corectă: pungi de cumpărături) plini cu gunoi menajer… Să nu te enervezi?!

Mai apoi vine compania de salubrizare și ne amenință, prin reprezentații ei direcți – atârnați în spatele camioanelor de gunoi – că: De data viitoare, dacă mai aruncați hârtie și plastic în pubela de gunoi menajer, nu v-o mai golim! Hârtia și plasticul se aruncă separat, în tomberonul special! Bun… ne-am conformat, ca să observăm că – deși gunoiul era colectat separat, pubelele sfârșeau golite la grămadă, în aceeași mașină, în același compartiment… Care-i logica în toată această secvență din lungul proces de reciclare?! Din nou, efortul meu mi s-a părut a fi inutil.

Apoi, într-o a treia fază, ne-am trezit că nici nu mai avem unde să reciclăm. Pubelele speciale destinate materialor reciclabile au dispărut, lăsând locul surorilor lor mai mari, containerele zonale de colectare selectivă. În unul, maxim două puncte din cartier, zac mândre cele două celebre anonime,  frumos colorate: albastru pentru hârtie, galben pentru plastic (da, știu, verdele – pentru sticlă..  la noi lipsește din peisaj). Fericiți că, totuși, am decoperit unde să reciclăm, am pornit, într-o dupamiază, cu portbagajul mașinii ticsit de hârtie frumos împăturită și peturi presate migălos cu piciorul (soțul meu e un perfecționist). La locul faptei, însă, stupoare. Containerele erau pline-ochi, iar în jurul lor zăcea aruncată o cantitate de deșeuri cel puțin egală cu cea din containere. Cutii de carton și diverse folii de plastic umpleau până la refuz cele două recipiente, înghesuite la nimereală, fără nicio noimă, asezonate din loc în loc cu legume, fructe și zarzavaturi în stare de putrefacție… Dacă n-ați ghicit, containerele erau amplasate, strategic, în fața pieței agro-alimentare a cartierului, la îndemâna comercianților și astfel în uzul lor exclusiv.

Nu ne-am dat bătuți și, cum speranța moare ultima, iată-ne ajunși la cel de-al doilea punct zonal de colectare… într-o tristă antiteză cu celelalte, aceste două containere erau complet goale. Și așa le văd zilnic în plimbările mele, invizibile parcă pentru ochiul locatarilor din zonă, e-adevărat miop, fiind vorba de un cartier locuit în majoritate de pensionari.

Iar noi… suntem doi ”fraieri” cu balcon. În balcon avem o cutie mare de carton, pe care o umplem săptămânal cu produse reciclabile, o luăm în spate și o cărăm apoi hăt departe, stindard al colectării selective de care, în ciuda tuturor piedicilor, nu vrem să ne dezicem atât de ușor.

E un pas mic, făcut cu un picior rupt din naștere și pansat acum de autorități, după 20 de ani de  la explozia pe piață a deșeurilor reciclabile, stângaci, dezinteresat și fără pic de profesionalism. De ce sunt atât de puține puncte de colectare a deșeurilor, de ce trebuie să străbat întregul cartier pentru a găsi un container special? De ce au dispărut centrele  zonale de colectare a deșeurilor, unde puteai primi câțiva bănuți pentru ceea ce reciclai, spre marea bucurie a copiilor?

Întocmai ca practicanții unei noi religii, o religie a protejării mediului, a respectului pentru mediul în care trăim și  în primul rând a bunului-simț, suntem datori să ne facem treaba în continuare. Ne dorim un ”mâine” curat pentru copii noștri, iar ”azi” (ne) dorim, pentru Tomata cu scufiță, o bicicletă verde ca lumea în care visăm să trăim…

Nu-mi mai e frică de nimic, pentru că am cunoscut cele mai frumoase clipe, cele mai pure emoții, cele mai delicate atingeri, cele mai blânde, inocente și pline de încredere priviri… A fi mamă este cea mai frumoasă meserie din lume!

Mi-e teamă doar de moarte, de trecerea din lumea aceasta înainte de a te fi bucurat de tot ce viața îți poate oferi frumos! Iar frumosul cel mai pur – am descoperit acum – stă în simplitate. Opulența, grandoarea, dantelăriile complicate bucură ochiul, orgoliul de a-ți sta la picioare și poate buzunarul doldora, însă ceea ce rămâne cu adevărat frumos și se imprimă în memorie și pe retină deopotrivă este frumosul simplu, frumosul minimal, însă infinit mai bogat în senzații…

Am vizitat cândva Peleșul și am fost uimită să constat câtă atenție pentru detalii, câtă finețe, câtă eleganță respira – chiar și după atâția ani – acel loc de poveste… Aș fi dat orice, în acel moment, să pot trăi și eu așa, asemeni regilor! Însă acum, privind în urmă, nu-mi mai amintesc nimic. Dar pot oricând descrie, până la felul cum era așezată fața de masă și până la felul cum bătea lumina pe ea, locul unde am luat masa după vizitarea Peleșului: o terasă de lemn, suspendată deasupra unei văi abrupte, cu un peisaj sublim, cu verdele crud al munților și gulerele lor albe, de zăpadă necălcată de piciorul omului de rând, umplând zările, cu aer răcoros și tare și miros de brad și fân proaspăt cosit, cu lătratul unor câini ciobănești pierduți undeva în vale, cu băncuțe de lemn bălțuit, acoperite cu blănuri moi de  oaie și fețe de mese în carouri alb cu roșu, cu turiști veseli, gălăgioși și roșii în obraji…

Micile plăceri ale vieții… ele dau acum sens existenței mele, ele sunt cheița ce se învârte mereu undeva la nivelul conștiinței și mă ține în mișcare, îndreptându-mi atenția și pașii numai spre oameni frumoși, spre lucruri frumoase și simple, spre momente de trăit cu fiecare simț. Și simt că sunt doar la început de drum!

Small plesures… imagini pe care le-am devorat parcă cu toate simțurile, simțind în nări mirosul de așternuturi curate, de cafea și de vânt rece, simțind sub tălpi atingerea nisipului aspru și umed, ascultând spargerea lină a valurilor în timp ce un apus magnific îmi mângâie obrajii…

Acest film este despre mine cum nimic altceva n-am descoperit până acum să fie mai mult.

Motivele par a fi bine întemeiate…Și totuși, de prea mult timp invoc diverse scuze pentru ceea ce, în fapt, s-ar traduce într-o singură propoziție: nu mai știu să spun ce simt.

A fi mamă mi-a deschis noi orizonturi ale percepției. Nebănuite căi de a fi. O explozie de senzații noi m-a făcut fărâme și apoi, cu puterea reculului, m-a adunat la loc, într-un anume fel. Alt fel. Altfel.

Îmi par acum a fi alta. Simt altfel, gândesc altfel, înțeleg altfel, lăsându-mă pe mine într-un plan secund și gravitând cu mare bucurie în jurul celor două omulețe cărora le-am dat viață.

Am 30 de ani împliniți cândva. Uneori mă simt tânără, uneori bătrână. Uneori SUNT tânără. Uneori sunt fericită, alteori nu. Uneori mă simt cumplit de singură. Câteodată omul de lângă mine, “omul meu”, este cel mai bun soț. Cel mai bun prieten, cel mai bun tată, cel mai bun partener. Alteori îmi e cu totul străin.

Uneori simt că nu-mi ajunge timpul să fiu mamă atât cât îmi doresc.  Iar uneori aș vrea să fac doar pentru mine, egoist, o mulțime de lucruri. Să citesc, să scriu, să ascult, să privesc, să fotografiez, să călătoresc, să înțeleg, să meditez, să gândesc.

Câteodată mă-nspăimântă liniștea. Mă aplec deaupra pătuțurilor fiicelor mele și le pun palma pe piept, numărându-le bătăile liniștite ale inimii. Iar câteodată tot ce-mi doresc este o fărâmă de liniște absolută. Un colț de uitare, un singur moment de respiro, de repaus.

Uneori îmi par atât de puternică! Gata să întorc lumea cu susul în jos, gata de orice pentru copiii mei! Alteori, însă, mă simt atât de slabă, de învinsă… Mă cert pentru lupte banale pierdute, lupte pe care oricine altcineva le-ar fi câștigat în locul meu!

Câteodată vreau mult mai mult decât am… Iar câteodată vreau doar să fiu eu.

Natalia Emilia s-a născut prima, la ora 13:02, cântărind 1600 gr, cu o lungime de 41 cm și scor Apgar 8.

Sofia Maria s-a născut după numai două minute, la ora 13:04, cântărind 1780 gr, 42 cm lungime și scor Apgar 8.

Măzărichile au venit pe lume la 33 săptămâni și 5 zile, la Spitalul Clinic Ginecologie I Cluj-Napoca, sub bisturiul medicului de gardă, Dr. Butnaru.

Fie ca acestă zi sfântă să le fie de bun augur și să fie mereu ocrotite!

La Mulți Ani, dragele noastre măzărichi!

În ordine, Natalia și Sofia, așa cum erau la numai 1 zi, brunete, murdărici și … abia născute.