Nu caut să înțeleg sensul pentru care acele cuvinte au fost spuse atunci, însă mi-am reamintit de ele zilele acestea, simțindu-mă pregătită să le dau un sens propriu, poate similar celui care cândva m-a supărat atât de tare.

Aș vrea să mă lepăd de multe din vechile prietenii. Relații înbâcsite, tocite, funcționale doar în virtutea unui bun-simț care ne obligă în continuare a socializa la limita convenienței… relații disfuncționale, relații interesate, relații neinteresante.

Aveam o prietenă cu care încercam să mențin relații apropiate de ani și ani. Îmi plăcea, mi-era dragă, o acceptasem cu toate toanele și ciudățeniile ei. Ne întâlneam rar și bine, recuperând cu orele ceea ce nu împărtășisem săptămâni sau poate luni întregi, deși ne despărțeau doar câțiva km distanță. Îi puteam spune orice; și ea mie. Apoi am născut. Știam că nu-i plac copiii, dar credeam că mă cunoaște suficient de bine ca să știe că nu sunt femeia prăbușită în discuții legate exclusiv de scutecul copiilor ei. Sunt 6 luni de când nu m-a mai căutat, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a întors niciun mesaj înapoi.

Am prietene care nu mă caută niciodată, dar când ajungem să vorbim mă ceartă că nu dau semne de viață mai des. Persoane adulte, cu viață proprie, care fac economie la abonamentul de telefonie mobilă, dar apoi mă acuză că eu mă zgârcesc la a da semne de viață. Acel gen de oameni care pretind un interes manifestat unidirecțional, dinspre mine spre ei, ca și cum doar eu aș fi datoare să mențin aprinsă ”flacăra prieteniei”. Și prietene care dau beep pentru a-mi povesti despre probleme personale sau pentru a cere ajutor într-o oarecare privință.

Am o prietenă cu care trebuia să mă întâlnesc într-o dimineață la o plimbare cu copiii… N-a venit, avea telefonul închis, au trecut 3 luni de atunci și nu m-a mai căutat niciodată, nici să mă întrebe de sănătate, nici să se scuze pentru acea zi.

Sunt oameni cu care nu vorbesc niciodată, care trimit de Sărbători același mesaj sms rece și impersonal, forward-at după primul mesaj primit de ei înșiși și care se supără că nu le răspund la fel. Eu îmi sun oamenii dragi de sărbători, le urez personal și personalizat lucruri frumoase.

Sunt oameni cu care vorbesc uneori întâmplător, povestim nimicuri, pentru ca apoi să aud versiuni cu totul distorsionate ale lucrurilor pe care eu le-am spus. Ca în clasa a treia.

Sunt persoane care mă caută doar când au nevoie de ajutor, pe care nu le interesează motivul pentru care nu aș putea-o face și care mă judecă pentru refuz. Și persoane care pentru o sumă oarecare de bani pe care, insultându-mă, nu mai au niciun gând să o restituie, dispar cu totul, închizându-și telefoanele și uitând că ne cunoaștem și că au datorii… măcar datoria morală de a-i spune unui om care te-a ajutat că n-ai cum să te achiți și că vei face cumva, cândva, să rezolvi situația.

Poate sunt eu de vină. Poate am eu ceva ce-i face pe oameni să se poarte atât de urât. Poate nu știu să-mi aleg prietenii și nu mă pricep deloc la oameni.

De toți acești oameni vorbesc la timpul prezent, pentru că nu mă pot vindeca de o anume inhibiție de a mă îndepărta de ei. Deși vreau din suflet să o fac și să câștig timp prețios pentru mine și familia mea, pentru oamenii cu adevărat apropiați! Nu sunt genul care să uite că ne cunoaștem și să nu mai dau bună-ziua, dar nu pot nici să-mi asum direct decizia de a rupe o relație ce nu mai înseamnă nimic.

Și apoi vine partea frumoasă. Și scurtă.

Am câțiva prieteni dragi tare, aproape toți departe. Mi-e dor de ei și mă gândesc mereu cu drag la ceea ce ne-a legat.

În lipsa lor am cunoscut, tangențial, o mulțime de persoane cu ”potențial”. Mi-ar fi plăcut să mi-i fac prieteni, să nu treacă prin viața mea scăpându-mi printre degete ca nisipul, oricât de încete am făcut să fie mișcările mele de (re)cunoaștere… Am întâlnit oameni frumoși, cu carismă, calzi și prietenoși, oameni cu vise, cu glas blând și privirea calmă, ca și cum înăuntrul pupilelor mările lor de gânduri nu cunoscuseră furtuna.

Toți acești oameni sunt departe, în lumi ale lor, străine. Nu ne cunoaștem, nu-i am aproape, nu fac parte din viața mea…

Oare nu se deschide și sezonul de solduri la prietenii, odată cu apropierea Sărbătorilor? Oameni veseli, calzi, calmi, optimiști și buni… luați pe nimic și fără mari promisiuni?

***

p.s. Am înțeles, într-un final, că atunci când au loc asemenea procese de ”igienizare personală”, nu mai contează, de fapt, cum mă simt eu – ca ”victimă” -  și ce argumente aș aduce în favoarea mea (la momentul respectiv eu m-am simțit frustrată că sunt îndepărtată ca prietenă, m-am simțit învinovățită pe nedrept de lucruri total absurde etc.)… contează doar cum eu și acțiunile mele sunt percepute ce ceilalți. Nu pot condamna pe nimeni pentru faptul că mi-am făcut o proastă imagine și astfel am devenit o prietenă dis/nefuncțională, ce trebuie îndepărtată ca o bubă rea… lăsând în urmă gânduri care nu (mai) conteză, apreciez sinceritatea și capacitatea cuiva de a vorbi direct și o prefer în locul tăcerilor lungi și pline de întrebări fără răspuns. Dragoste cu sila nu se face. Nici prietenie.

Soția sa, la fel de bătrână și ea, îl plângea azi, în grădina acum uscată și căzută în paragină… Nu se împăcase cu pierderea lui. Mi-a povestit, pentru a câta oară?, că spera ca internarea moșului în spital să fie doar un mic ”accident”, spera ca ”omul ei” să vină sănătos acasă și, împreună, să-și continue viața până cine știe când… încă mulți ani înainte.

Și m-am gândit: câtă nerecunoștință! Și cât noroc pe acest bărbat ce a trăit atâția ani plini – împărțindu-și tinerețea și bătrânețea la doi, ce a avut mereu familia alături – fiica și nepotul său locuind mereu cu ei, ce s-a bucurat de luciditate și putere până cu câteva zile înainte de a muri!… Ce bine e să-și poți lua rămas bun de la cei pe care-i lași în urmă, să ai răgaz să te împaci cu cele lăsate în urmă, să faci pace cu cei cărora le-ai purtat pică și să te stingi liniștit, la capătul unei vieți lungi și pline!…

Dar nu. Îmi spunea nepotul lui că ultimele zile i-au fost un mare chin, o spaimă imensă l-a chinuit zi și noapte, l-a paralizat realmente, l-a măcinat, l-a doborât cu totul… Să ai 83 de ani, să înțelegi că ți-a sosit clipa și să nu fi deloc pregătit a te duce…

Paradoxal, când un om se stinge în urma unei suferințe de durată, doborât la pat cu mult înainte, chinuit de dureri, dependent de răbdarea și puterea celor din jur, ne întrebăm de ce trebuie să se chinuie atât, de ce nu scapă de tot chinul, de ce nu-l ia Dumnezeu la El… iar când, în sfârșit, se duce, ne luptăm cu durerea de a-l fi pierdut, ne tânguim și invocăm, retoric, măcar o zi în plus, în care să facem ce n-am făcut, în care să-i spunem ce nu i-am spus…

Cândva voi găsi resurse interioare să vorbesc despre bunica mea. De la moartea ei, la numai două zile după cea a moșului, n-am încercat decât să mă gândesc că în sfârșit s-a făcut și pentru ea dreptate, că s-a eliberat de chinul și tortura inconștienței, de umilința de a fi total dependentă de alții – după ce ți-ai dedicat o viață întreagă îngrijirii lor, de suferința fizică ce o măcina de atâtea luni deja… Am încercat să ascund, în spatele acestui gând oarecum altruist, disperarea de a ști că n-o s-o mai văd niciodată, că o să-i vorbesc, dar n-o să-mi mai răspundă, că nu-i voi mai auzi niciodată vocea și … Și realizez, cu trisțețe, că ceea ce mă doare cel mai tare nu e dispariția ei fizică dintre noi, ci doar nevoia mea egoistă de a o avea alături… nevoie ce nu mai poate fi satisfăcută acum. Am avut-o alături și am vizitat-o mult prea rar, am avut atâtea prilejuri de a-i spune cât îmi e de dragă dar n-am făcut-o, poate de teama că odată ce-i voi spune toate aceste lucruri, ar fi ca și cum mi-aș fi luat rămas bun și ea ar fi fost liberă să se ducă departe… Și iată cum, până la urmă, s-a dus fără a mai aștepta cuvinte ce nu aveau să vină…

Nimic nu ne pregătește pentru ce va urma.

Tot mai conștientă de ne-întâmplătorul acestor reveniri obsesive, încerc să decriptez semnificația lor, să caut în noianul acela de senzații informația care să mă ajute să înțeleg. N-am nevoie de Freud, nici de o canapea prea puțin confortabilă, pentru că simt mult prea aproape de mine dezlegarea enigmei, simt ticăitul secundelor ce mă apropie – tot mai tare – de inevitabilul demascării unor adevăruri ale ființei mele ce intuiesc că nu mă vor face cu nimic mai fericită. Nu vreau să știu că spațiile pe care mi le amintesc infinite sunt, de fapt, înguste și cu totul insalubre, nu vreau ca marea să miroasă altfel decât a sărat, nu vreau să-mi fie frică de neantul din spatele stelelor ce cad, când și când… Și nu vreau să descopăr că am atât de puțini prieteni,  extrași dintr-o ecuație simplă de viață, al cărei rezultat poate fi chiar mulțimea vidă.

Mă întreb dacă nu cumva aceste flash-uri nu sunt similare semnelor pe care le dă o mașină veche, înainte să se strice de tot. Azi un scurt-circuit la sistemul electric, mâine o defecțiune la motor, apoi necesitatea unor reparații capitale ce anunță un deces iminent…  și așa te trezești că nu mai poți să ajungi niciunde. Nu cu acel angrenaj defect, ce nu mai poate fi repus în funcțiune cu niciun efort.  Mă-ntreb dacă nu cumva tocmai aici este cheia interpretării ”cazului” meu: nu trebuie să mă mire ceea ce mi se întâmplă; trebuie să înțeleg doar că mă stric la cap. Și că în curând voi avea nevoie de un creier nou, pentru că acesta simt că scârțâie când îl pornesc dincolo de realitate.

Chiar acum, când toate sunt atât de scumpe și am atâtea alte cheltuieli…

Motivele par a fi bine întemeiate…Și totuși, de prea mult timp invoc diverse scuze pentru ceea ce, în fapt, s-ar traduce într-o singură propoziție: nu mai știu să spun ce simt.

A fi mamă mi-a deschis noi orizonturi ale percepției. Nebănuite căi de a fi. O explozie de senzații noi m-a făcut fărâme și apoi, cu puterea reculului, m-a adunat la loc, într-un anume fel. Alt fel. Altfel.

Îmi par acum a fi alta. Simt altfel, gândesc altfel, înțeleg altfel, lăsându-mă pe mine într-un plan secund și gravitând cu mare bucurie în jurul celor două omulețe cărora le-am dat viață.

Am 30 de ani împliniți cândva. Uneori mă simt tânără, uneori bătrână. Uneori SUNT tânără. Uneori sunt fericită, alteori nu. Uneori mă simt cumplit de singură. Câteodată omul de lângă mine, “omul meu”, este cel mai bun soț. Cel mai bun prieten, cel mai bun tată, cel mai bun partener. Alteori îmi e cu totul străin.

Uneori simt că nu-mi ajunge timpul să fiu mamă atât cât îmi doresc.  Iar uneori aș vrea să fac doar pentru mine, egoist, o mulțime de lucruri. Să citesc, să scriu, să ascult, să privesc, să fotografiez, să călătoresc, să înțeleg, să meditez, să gândesc.

Câteodată mă-nspăimântă liniștea. Mă aplec deaupra pătuțurilor fiicelor mele și le pun palma pe piept, numărându-le bătăile liniștite ale inimii. Iar câteodată tot ce-mi doresc este o fărâmă de liniște absolută. Un colț de uitare, un singur moment de respiro, de repaus.

Uneori îmi par atât de puternică! Gata să întorc lumea cu susul în jos, gata de orice pentru copiii mei! Alteori, însă, mă simt atât de slabă, de învinsă… Mă cert pentru lupte banale pierdute, lupte pe care oricine altcineva le-ar fi câștigat în locul meu!

Câteodată vreau mult mai mult decât am… Iar câteodată vreau doar să fiu eu.

A fi original nu mai reprezintă demult un atu către succes. Chiar şi în cercurile de profil, nu poţi deveni influent câtă vreme lucrările tale n-au cunoscut o oarecare recunoaştere comercială, daca n-ai caştigat distincţii sau n-ai fost pus sub reflector de o somitate din domeniu. Şi, aici se spunea foarte bine, “din păcate e o subtilă diferenţă între a ‘face’ succese pentru alţii şi a fi tu insuţi un succes, pentru tine.”

Arta primară, însă, ar trebui să fie accesibilă tuturor, să bucure sufletele tuturor celor mulţi – ale “prostimii”, nu doar ale auto-proclamaţilor “cunoscători”, critici şi consumatori mondeni de cultură. Există mii de tineri talentaţi, care rămân anonimi, risipindu-şi talentul pe nimic, tineri cărora nu li se oferă nicio şansă către excelenţă, cărora nu li se deschid uşi, care nu pot trăi urmandu-şi vocaţia şi ajung – de fapt sfâşesc! – indivizi blazaţi, inrobiţi în spatele unui birou sau a unei maşinării care să le asigure subzistenţa… timp în care instrumentul rămâne agăţat într-un cui, pensula se pierde sub lada de scule, manuscrisul zace uitat de vreme în fundul unui sertar, iar din ceea ce s-a manifestat iniţial ca un talent nativ  nu rămane decât un hobby sau, poate, doar nostalgia de a fi cochetat, amatoristic, cândva, cu arta…

Nu ştiu dacă la fel sună povestea oricărui artist anonim. Ieri seară m-am oprit din drum, pentru că un asemenea individ a reuşit, cu mandolina lui, să dizolve cele 3 dimensiuni fizice ale străzii într-o curgere nesfârşită de sunete… astfel încât n-am mai ştiut încotro s-o apuc, fără să-i “calc” muzica ce se împrăştiase pretutindeni. M-am oprit deci, şi am ascultat. “Ave Maria”, percepută într-un fel cum n-o mai ascultasem, departe de orice fel de gânduri lumeşti.

I-am cumpărat cd-ul, l-am ascultat apoi acasă, cuprinsă de încantare… m-am bucurat să descopăr, în acest fel, talentul unui om altfel anonim pentru oricine, chiar şi pentru a-tot-cunoscătorul Google, al carui nume nu fusese indexat decât în relaţie cu profilul său personal de pe neogen. Niciun cuvânt în altă parte despre muzica lui, despre cine este acest om şi de ce este nevoit să cânte la colţuri de stradă, când măsura talentului său ar putea bucura urechile unei mulţimi întregi de ascultători…

N-am aflat cine e acest om, Nicholas Sotirriss,  şi mai ales dacă acest fel de interpretare a muzicii îl face fericit… dacă N-A AVUT sau pur şi simplu N-A DORIT “şansa” unei alt fel de afirmări, a câştigării unei oarecare notorietăţi în lumea muzicală… dacă i-a lipsit talentul sau poate n-a avut ambiţia necesară de a trage lozul câştigător. Nici nu contează. Pentru că, oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, acordurile mandolinei sale rămân la fel de încântătoare urechilor unui ascultător oarecare, cum sunt eu.

Albumul “Magic of Mandoline” reuneşte astfel, într-o interpretare originală, coveruri ale câtorva dintre cele mai frumoase (şi totodată cunoscute) piese ale secolului nostru, un izvor de muzică aducătoare de linişte în suflet şi vindecătoare de griji lumeşti. Vă invit să închideţi ochii preţ de câteva minute şi să ascultaţi:

Nicholas Sotirriss – Magic of Mandoline- My Way
Asculta mai multe audio Muzica

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi creasca aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

(Emoţie de toamnă, Nichita Stănescu)

EMOTIE DE TOAMNA
Asculta mai multe audio Diverse

(sau puteti viziona videoclipul aici)

Hey, everyone! My name is Sam Tsui and I’m a singer, actor, songwriter, (and college student) who simply loves to make music. Whether I’m jamming out at the piano, performing a musical, recording a cover on YouTube, or belting in the shower, being able to share something I have so much fun doing makes me incredibly happy! I’ve recently started recording a bunch of covers and videos with my friend Kurt, which you can now listen to (and hopefully enjoy!) here on my Myspace.

You should also check out Kurt (www.myspace.com/KurtHugo) – he’s an incredibly talented songwriter, musician, and producer, and the mastermind behind all of my recordings and videos.

This summer, in addition to continuing to record covers, I also plan to start working on some original music of mine or of Kurt’s, so keep an eye out for that – Hopefully at some point you’ll be seeing a full album!

Thanks for your support – Friend me and say hi… I’d love to get to know everyone who’s out there listening! And if you like my music, download and tell your friends!

Sam

I will tell my friends!

Povestea insignelor are farmelul ei aparte, intr-o vreme in care asemenea “bijuterii” imi erau complet inaccesibile, fiind la prea mare cautare la tarabele cu suveniruri, inele de pleu cu margica, soricei de plastic cu elastic si mingi de rumegus. Dar eram o fetita desteapta si inovatoare, pui de roman, asa ca m-am descurcat cum am putut, confectionandu-mi propriile insigne pe bucati de liniar. Aveam nevoie doar de folii autocolante cu abtibilduri cu formatii, pe care invariabil gaseai doua-trei imagini cu MJ, liniare de plastic pe care le taiam in bucati cu una din panzele de bomfaier din lada de scule a tatalui, de ace de siguranta – pe care le inroseam in foc, tinandu-le cu un cleste si le presam apoi in plasticul liniarului… iar pe partea cealalata lipeam abtibildul si gata, treaba era facuta, nu inainte de a smirglui colturile pentru un finisaj mai elegant.

Cred ca aratam ridicol umbland prin tot orasul inzorzonata in acest fel, imitand intrucatva comportamentul hilar al veteranilor de razboi ce ies la plimbare cu jacheta plina de insigne si decoratii. Insa era cel mai vizibil fel in care putea sa-mi exprim calitatea de mega-fan al mega-starului. Si-ncerc acum sa-mi amintesc daca ai mei umblau cu mine  in rand, sau ma trimiteau 10 metri in fata lor, ca sa-si spele rusinea…

In acea vreme, pentru ca fusesem prea mica sa pot ajunge la concertul de la Bucuresti, ma consolam ascultand ore in sir, la pickup-ul matusii mele, discul original “Dangerous”, pe coperta caruia erau textele tuturor melodiilor de pe album.  Sora-mea si verisoarele mele, toate mai mici cu 7 ani, imi tineau de voie-de nevoie isonul… si cred ca le placea, de fapt, pentru ca stiam pe de rost majoritatea versurilor si le cantam fara sa obosim.

Acasa povestea se complica, pentru ca intreaga camera ce o imparteam cu sora-mea era tapetata – pe pereti si pe usile dulapurilor – cu postere, majoritatea primite “din Germania!”, de la prietenele mele din copilarie… marfa de calitate, pe hartie lucioasa, cu sigla “Bravo” frumos colorata in colturi… Usa dulapului de haine era centrul de interes, pentru ca acolo domnea un portret-bust, in marime naturala… pe care nu-l lasam nepupat, cu scaunelul, in nicio seara, inainte de culcare. (Da, Patri, recunosc, nu mai ai cu ce sa ma santajezi, nah!  )

Mi-amintesc, din acea perioada, de bucuria cu care activan in fan-clubul local, de cele cateva marsuri de solidaritate facute prin oras, costumati corespunzator, cu casetofonul pe umar si pancarde din cearsaf vopsite cu “We love you, Michael!” si “King of Pop”, spre deliciul trecatorilor… aaa! si cum sa uit de spectacolul local organizat la Casa Tineretului, in care fanii se intreceau, pe scena, in imitarea cat mai precisa a dansurilor si melodiilor idolului nostru… Vremuri de aur.

Apoi a venit a opta si, pasind spre adolescenta, am facut compromisuri cu mine insami si am cedat cateva spatii de pe pereti unor postere cu Take That (Mike Owen era preferatul meu) – de aceeasi origine nemteasca, pe care ii descoperisem de curand… si nu uit de o anume fotografie cu Leonardo di Caprio, pustan si el la acea vreme, care ma fascina (n-o gasesc niciunde pe net, dar era ceva de genul asta) – fara sa am habar, la vremea aceea, cine naiba e  adolescentul ala, dar era atat de frumos! (aceasta din urma poza o inramasem pe birou, sa-mi lumineze temele).

Apoi a noua… cu noul King of my heart, Jim Morrison… al carui poster pe carton romanesc a adus o mica avere imprimeriei unde a fost tiparit, ajungand pe peretii ttuturor adolescentilor pe care eu ii stiam.  Plus Kurt Cobain, palid rival, dar totusi ajuns si el acolo – pe perete.

And Michael… Michael didn’t make it in the emergency.

Plus ca incepeau sa ma viziteze acasa prietenele mele rockere din liceu si ar fi fost o rusine sa ma gaseasca “asa”.

Nu mi-a fost, insa, niciodata rusine sa recunosc ca am fost un mare fan. Si am ramas de-a lungul anilor, intr-un mod mult mai temperat, dar inversunata la culme atunci cand cineva il critica pentru excenticitatile vietii sale. si denigra valoarea aportului sau muzical  din pricina derapajelor din viata privata.

Si sa mai indrazneasca faca cineva sa faca misto de mine, pentru ca am , dintotdeauna, cate o melodie de-a lui pe majoritatea cd-urilor din masina!

Ceea ce n-am conceput vreodata este ca omul acesta ar putea muri. Ca si cum ar exista artisti pe care soarta sa-i lase a trai vesnic, spre incantarea si linistea generatiilor de fani. Am urmarit live adulti plangand, laolalta cu copii lor… fanii lui n-au dezertat in toti acesti ani de tacere. La 50 de ani, urat si desfigurat, departe de gloria anilor ’90, ar fi facut totusi un come-back de mare succes, in numai cateva saptamani. Sute de mii de fani asteptau sa-l revada pe scena, rememorand vremurile lui bune si de ne-egalat.

Restul s-a spus deja. Eu insa nu cred sa fie nimic adevarat. Probabil s-a ascuns pe acea insula unde s-au dus si Elvis  si , se pare, 2Pac, scenariul mortii lor fiind doar o lovitura media pentru ca muzica lor sa reintre in atentia fanilor si vanzarile de discuri sa creasca din nou. Le urez, deci,  viata linistita si luxoasa in continuare.

]]> http://www.jocurban.ro/2009/06/26/give-into-me/feed/ 2 http://www.jocurban.ro/2009/06/18/funny-love-songs/ http://www.jocurban.ro/2009/06/18/funny-love-songs/#comments Thu, 18 Jun 2009 18:22:57 +0000 Carla http://jocurban.wordpress.com/?p=1733 M-am grabit sa preiau o mega-leapsa de la hotcity, care m-a amuzat din prima clipa, intrucat a  constituit materializarea unor ganduri ce-mi tot reveneau in minte, de fiecare data cand ascultam cate o melodie cu versuri dubioase, de ani si ani si ani…

N-a fost usor sa selectez o singura melodie castigatoare, din tolba cu giuvaeruri muzicale, de aceea am decis sa ma opresc – momentan – asupra a doua compozitii de mare valoare creativa si, bonus, un cantecel care nu mai are nevoie de nicio traducere…

OMG that’s so funny!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=f7DaHyBx0pU]

Tre’ s-o fac pentru doamne.
Si tre’ s-o tin sub gluga.
Am fost la Polo?  Mda…
Te vad Ryan
N-o pot face ca lumea
Tocmai ii dam drumu’.
Daaaa Omule.

Vezi ca tu cauti pe unu’ care sa te scoata pe-afara si sa ti-o faca bine
Asa ca  hai incoace pisi si lasa-l pe taticu sa-ti arate cum o s-o simti
Sa stii ca tot ce tre’ sa faci e sa-mi zici cum te farami pe dinauntru
Si eu iti promit ca o s-o fac sa tina toata noaptea.

Ma uit in ochii tai
Cat te plimbi pe pareta celalata
Si ma gandesc ca sigur am o treaba cu tine
O faci intentionat, vanturandu-te si lucrand-o
O pot spune din felul cum te uiti la mine, fato.

R: Vreau sa fac dragoste in clubul asta, in clubul asta, in clubul asta… etc.

Auzi, daca ai niste prieteni ce-o ard cu tine fato, e beton
Poti sa-i lasi cu pretenarii mei, zi-le ca te-am prins eu
Daca nu stiai, esti singurul lucru din mintea mea
Dupa cum ma holbez la tine, m-ai facut sa vreau sa ti-o dau toata noaptea.

Ma uit in ochii tai
Cat te plimbi pe partea cealalta,
Nu mai suport, pisi vin dupa tine
Tu continui s-o faci intentionat, vanturandu-te si lucrand-o
Daca inchidem ochii putem fi doar tu si cu mine

R: Vreau sa fac dragoste in clubul asta, in clubul asta, in clubul asta… etc.

Tanarul Jeezy:

Sunt ceea ce vrei. Sunt ceea ce ai nevoie.
El te-a prins in capcana, eu o sa-ti dau drumul,
Sexual, mental, fizic, emotional,
O sa fiu ca medicamentul tau, o sa-ti iei fiecare doza din mine.
Se duce in jos, la interval, o sa te impachetez ca pe cumparaturi
Si de cate ori o sa te gandesti la asta, o sa vrei mai mult din mine.

Pe cale sa lovim clubul si sa facem un film yeah pentru adulti
Sa te smucesc ca pe trapa masinii, asta daca ai o masina obisnuita
Ai facut dragoste vreodata in club cu un criminal periculos, cu toate la vedere,  blugi  din ’87 si o pereche de Nike-uri noi?
Pe canapea, pe masa, pe bar, pe podea. Poti sa ma intalnesti la baie, stii ca incerc sa vin.

Poti sa-mi dai si un sarut, daca tot ne atingem in continuare asa
Stiu ca esti speriata draga, dar ei habar n-au ce facem
Hai sa ne dezbracam amandoi chiar aici, tine-o tot asa fato si jur ca
O sa ti-o fac si eu toata noaptea
Si nu-mi pasa cine se uita
Se uita, se uita
Ooooh, in clubul asta pe jos , pisi hai sa facem dragoste.

Si… cel de-al doilea clip:

Gasiti versurile originale in video si traducerea in cele ce urmeaza:

A trecut atata amar de vreme
De cand nu ti-am mai vazut fata
Incerc sa ma tin tare
Dar taria mi se scurge naibii
N-o sa mai treaca mult pana sa te dau de partea mea
S’apoi sa te tin, sa te necajesc, sa te storc,
Sa-ti zic ce mi-a trecut prin minte.

R: Vreau sa ne machiem chiar acum na na

Vreau sa ne machiem chiar acum na na

Chiar acum as vrea sa nu ne fi fracturat niciodata na na

Tre’ sa ne unim chiar acum na na.

Bis.

Fato, stiu c-am dat-o amandoi in bara
Si ne-am aratat curu’n noaptea aia, tocmai cand ne-am intins la vrajeli
De ce te-ai carat si de-atunci nu mi-am mai vazut fetita
De ce nu poate fi cum a fost
Ca doar erai casnica mea, iubita si prietena.

R. bis.

N-o sa te mint
Ca mi-e dor de tine maxim
Si ma uit ca prostu’ cum trece ziua
Mi-e de dor de tine maxim
Pana nu te prostesc sa vii inapoi o sa plang ca fraieru’
Da mi-e dor de tine maxim
Esti marul ochilor mei, giuvaiero,
Fato mi-e dor de tine maxim
Mi-e dor de tine maxim.

Bis strofa cu dorul si refrenul de doua ori.

Te vreau sa zbori cu mine
Vreau sa zbori
Mi-e dor de cum zaceai langa mine
Mi-e dor de cum zaceai
As vrea sa poti termina cu mine,
As vrea sa poti termina,
O data daca te freci cu mine,
O data daca te freci.

etc.

Si… nu in ultimul rand, premiul de popularitate :

p.s. Uitasem. Leapsa merge la Tomata cu scufita si de acolo unde o vor purta pasii de dans.