A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi creasca aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

(Emoţie de toamnă, Nichita Stănescu)

EMOTIE DE TOAMNA
Asculta mai multe audio Diverse

Mă întâmpină un miros familiar de tutun şi cafea proaspăt măcinată. Pultul lat de lemn, frumos lăcuit, coteşte undeva în umbră, trăgând după el conturul expresorului de cafea şi linia şerpuită a paharelor de Martini atent aranjate cu piciorul în sus. În faţa lor se disting ceştile albe de cafea, proaspăt spălate şi scrumierele cu design geometric futurist.

Mă aplec şi inspir adânc. Podeaua de lemn, ceruită, miroase discret a portocale. Lămpile cu abajururi cilindrice, albe, coborând pe fire subţiri din tavanul înalt, reflectă o lumină timidă, abia perceptibilă în lupta ei cu albul lăptos al străzii, invadând loclul prin ferestrele largi.

Două rânduri lungi de măsuţe pătrate, cu scune de lemn atent aliniate, aşteaptă să-mi găsesc un loc confortabil. Mă aşez comod, cu faţa spre geamul înalt, privind strada ca pe un ecran de cinema. Un film mut, alb-negru sau poate sepia, rulează monoton: aceiaşi oameni frumoşi şi calmi, traversând strada şi apoi parcul, în direcţii doar de ei ştiute.

Chelnerul, protejându-se în spatele unui şorţ de pânză cu buzunare largi, îmi aduce un capuccino fierbinte, înobilat subtil cu un praf de scorţişoară. Sorb încet, desenându-mi mustăţi albe, de spumă. De jur-împrejur, un zgomot de fond plăcut, clinchet de linguriţe, râsete discrete, discuţii pe tonuri joase, relaxate… şi muzică lounge, coborând spre noi din fiecare colţ al încăperii.

Fumez cu mare plăcere. Aprind ţigară de la ţigară, trăgând adânc fumul în piept şi expirându-l în şuvoaie calde, lăsându-l să mă învăluie în rotocoale grele şi largi, cu aromă intensă de tabac.

Cineva se aşează în dreapta mea. Un prieten bun, sau poate o prietenă, excelent partener al unei lungi conversaţii, despre viaţă si plăcerea sublimă de a împartăşi acest moment… perfect. O senzaţie de relaxare totală, de plăcere urbană, de alint al fiecărui simţ- Nu mă grăbesc niciunde, nu mă frământă niciun gând ascuns, n-am viitor şi nici trecut, doar filmul acelui prezent încarcat de un plăcut banal cotidian, al cărui spectator mut sunt.

Simt pulsul străzii, al parcului, al cafenelei, al fiecărui trecător… şi mi-e atat de bine. Nu se poate să nu fi fost acolo cândva!

Nu este tocmai un parc. Pare, mai degrabă, o zonă de refugiu verde între clădirile nici noi nici vechi, nici înalte nici scunde, umplând un gol arhitectural întocmai ca puntea dintre două măsele a unei lucrări stomatologice deloc complicate.  Un spaţiu pe alocuri golaş, panoramic, proiectat pentru cei care nu ştiu in ce direcţie să o apuce. Băncile de lemn masiv au braţe metalice grele, frumos arcuite. Iar copacii par să aibă o vârstă la care le-au văzut deja pe toate. Generaţii după generaţii de copii plimbaţi de mână sau în cărucioare pe aleile demult asfaltate. Bătrânele grăsune, cu pardesie largi, purtând încă, pe tânple, urmele bigudiurilor, prindu-se în plimbarea lor de dimineaţă. Oameni fericiţi. Oameni grăbiţi. Oameni traversând micul parc în rutina lor zilnică înspre şi dinspre staţia de metrou, pe care o ghicesc de partea celalată a parcului.

În acest loc n-a fost niciodată iarnă şi n-a fost niciodată vară. N-a plouat niciodată şi n-a fost soare niciodată. Oamenii n-au îmbrăcat niciodată altceva în afara pardesielor şi a jachetelor moi, în culori pastel. Nu e niciodată înnorat şi totuşi o lumină caldă, difuză, vine din spatele unui cer de pânză gri, aspru ţesută.

Ar putea fi un octombrie cald. Şi totuşi oamenii se simt confortabil închizându-se până la ultimul nasture şi îndesându-şi mâinile adânc în buzunarele largi. Oamenii par calmi, împăcaţi cu viaţa lor, cu drumul lor printre rotocoalele de frunze moarte, stârnite în vârtejuri largi de un vânt altfel abia perceptibil.

La capătul parcului, în unghi drept, asfaltul strazilor – liniat parcă în lapte – se dizolvă într-un lung degrade, atingând – la orizont – nuanţa gri a cerului, desaturat şi monocrom. Îmi imaginez doar acest orizont undeva rotund, pentru că tot ce văd sunt faţadele clădirilor aliniate disciplinat de cealaltă parte a strazii, cu vitrinele lor înalte, înrămate în tonuri de maron cald, adăpostind magazine micuţe, cu vânzătoare cochete la tejghea.

Vin de pe una din aleile laterale, măturând frunzele cu vârful ascuţit al cizmelor mele de toamnă. Traversez cu paşi grăbiţi, ferindu-mă de cele câteva maşini, model vechi american, ieşite parcă în convoi, la plimbare. Înainte să intru în cafenea, arunc o scurtă privire librăriei de lângă, amintindu-mi ca la plecare să-mi socotesc banii rămaşi şi să-mi cumpăr de acolo ceva frumos, cu miros de carte nouă.

I was bruised and battered and I couldnt tell
What I felt
I was unrecognizable to myself
I saw my reflection in a window I didnt know
My own face
Oh brother are you gonna leave me
Wastin´away
On the streets of Philadelphia

I walked the avenue till my legs felt like stone
I heard the voices of friends vanished and gone
At night I could hear the blood in my veins
Black and whispering as the rain
On the streets of Philadelphia

Ain’t no angel gonna greet me
Its just you and I my friend
My clothes dont fit me no more
I walked a thousand miles
Just to slip the skin

The night has fallen, I’m liyn’ awake
I can feel myself fading away
So receive me brother with your faithless kiss
Or will we leave each other alone like this
On the streets of Philadelphia.

“Sometimes we leave everything to find ourselves”.

Toamna aceasta mi-a adus o poveste de viaţă atât de frumoasă, atât de aproape de sufletul meu, încat preţ de două ore (şi apoi zile întregi după) am simţit scenele de pe ecran derulându-mi-se în minte într-un mod mai real decât însăşi cadrele din viaţa mea.

Desi filmul se numeşte Two lovers, mie mi-a părut a fi mai puţin o poveste de dragoste, cât povestea tristeţii de a nu fi iubit, de a simţi o atracţie nebună pentru cineva care iţi oferă în schimb o afecţiune platonică şi, mai ales, povestea unor oameni asemeni mie, care incearcă să supravieţuiască unei vieţi liniare, mereu aceeaşi, trezindu-se dimineaţa şi adunându-şi forţele să-şi trăiscă fiecare zi a vieţii, la fel, ştiind că nu le va aduce nimic din ceea ce visează.

Povestea lui Leonard (Joaquin Phoenix) este cea a unui bărbat rătăcit în suburbiile unui New York de decembrie, ud şi friguros, a cărui viaţă pare că s-a incheiat odată cu pierderea logodnicei sale şi anularea  căsătoriei lor, din raţiuni medicale. Întors în casa modestă a parinţilor săi, după o tentativă de suicid şi o perioadă de recuperare medicală, Leonard incearcă din răsputeri să mergă înainte, să-şi învingă depresia, apatia şi dorinţa de a muri. Este momentul perfect pentru a o cunoaşte pe  vecina sa, Michelle, o femeie frumoasă, interesantă, care pare să ascundă secrete la fel de adânci ca şi ale lui. Fascinaţia pentru Michelle devine extrem de puternică într-un timp foarte scurt. Michelle pare reflexia lui in oglindă: acum veselă, exuberantă, acum depresivă, fragilă, dezorientată, căutând cu disperare să fie iubită, ascunzând mistere adânci, trăind o dramă personală din care ar vrea să se elibereze, dar nu ştie cum.

Michelle (Gwyneth Paltrow) trăieşte drama de a iubi un un bărbat căsătorit, prezent doar episodic in viaţa ei, încântând-o cu cine romantice şi bilete la Operă, dar lipsind in momentele în care are cea mai mare nevoie de el. Povestea lor de dragoste depăşeşte, însă, clişeele unor simple relaţii sexuale ocazionale, cei doi părând cu adevarat îndrăgostiţi unul de celălalt, dar prea slabi pentru a căuta linia complicată a unui nou început. Prizonieră a unei relaţii din care are nevoie de mult mai mult, Michelle se refugiază ocazional în consumul de droguri, pentru a umple golul serilor multe şi lungi în care adoarme singură în apartamentul ei. Michelle are nevoie de iubirea, afecţiunea şi protecţia unui barbat care să aibă grijă în permanenţă de ea.  În scurt timp, se agaţă cu egoism de prietenia lui Leonard, ignorând sentimentele acestuia şi folosindu-l ca pe un confident atunci când are nevoie să-şi clarifice dilemele personale.

Leonard trăieşte drama de a iubi o femeie care acum nu ii poate oferi nimic în schimb, dar pe care simte că o poate face fericită în felul în care ea are nevoie şi căreia îi pune la picioare viaţa lui, pentru şansa de a fi iubit înapoi, cândva. Michelle nu e rea, nu e nici oarbă, poate doar puţin superficială. În disperarea ei, caută să-şi umple golul din suflet cu prezenţa lui Leonard, acceptând astfel “compromisul” unui nou început lângă acesta, departe de locurile care acum o fac atât de nefericită.

Povestea celor doi, planurile lor de plecare se derulează firesc, fără complicaţii, sub ochii mamei lui Leonard (o Isabella Rossellini rămasă la fel de frumoasă ca întotdeauna), mamă iubitoare şi extrem de protectivă, dar care ştie să pună fericirea fiului său mai presus de temerile personale şi îi lasă acestuia deplina libertate a deciziilor vis-a-vis de viaţa sa.  Drama mută a mamei, care în noaptea de Anul Nou işi vede fiul plecând şi găseşte puterea de a-l lăsa să plece, mi-a părut la fel de reală ca şi cum aş fi fost acolo, împărtăşind în tăcere toate acele emoţii atât de umane.

“Let me take care of you…” ii spune Leonard lui Michelle, în momentul în care simte că ar putea exploata slăbiciunea acesteia şi nevoia ei de a fi protejată, antrenând-o într-o relaţie cu el.

Sandra (Vinessa Shaw), o brunetă ingenuă, frumoasă şi blândă, fiica unor prieteni de familie, trăieşte – mai putin intens, dar resimtită totuşi acut în unele momente – drama de a se îndrăgosti de Leonard, acesta dându-i speranţe că relaţia lor ar putea evolua înspre ceva mult mai serios. Sandra asteaptă răbdătoare şi tăcută întoarcerea lui Leonard către ea si şansa ei la dragoste, întocmai cum Leonard aşteaptă răbdător momentul oportun pentru a  pătrunde în viaţa lui Michelle, iar Michelle aşteaptă un loc mai sus in viaţa bărbatului pe care îl iubeşte. Mama lui Leonard aşteaptă ca fiul său să se reîntoarcă la viată, indiferent pentru cine va alege să bată inima lui, iar părinţii Sandrei aşteaptă ca cei doi tineri să oficializeze relaţia lor “aranjată” de aceştia, pentru a le pune în mâini afacerea lor de familie.

“I wanna take care of you…” îi spune Sandra lui Leonard, atunci când simte că nu îl poate aduce aproape de ea, într-un mod pasional, dar îi poate oferi grija şi dragostea ei.

Întregul film este o lungă aşteptare, este povestea unor aparente compromisuri făcute de oameni reali ca şi noi, cu dialoguri reale, cu probleme reale… Este povestea fiecărui om care a visat, cândva în viaţă, la o relaţie  pasională imposibilă,  pentru ca apoi să se resemneze şi să se reîntoarcă cu picioarele pe pământ. Te-ai gândit vreodată să faci  din viaţa ta o sălbatică nebunie?

Nimic din toată acestă poveste nu pare însă a fi cosmetizat în stilul de cinema american. Nimic din atitudinea personajelor, din felul în care aceastea işi percep viaţa şi se confruntă cu problemele lor, nu aduce a clişeu. Dincolo de personaje, transpare până în ultima secundă senzaţia că asişti la scene de viaţă ale unor oameni obişnuiţi, care-ţi pot fi prieteni, vecini, propria familie şi mai ales tu.

Poate că tocmai acest “real” atât de palpabil, acest sentiment că “uite o poveste ce ar putea fi a mea sau a oricui!”, felul în care am rezonat cu fiecare scenă, în care am simţit cuvintele personajelor până în ultima celulă, am simţit frigul de pe acoperiş, tristeţea momentului de pe plajă, dezolarea, irosirea,  au făcut ca acest film să mi se pară atât de aparte, atât de special. Poate că ne aminteşte multora dintre noi de momente similare ale vieţii noastre, pe care le-am simţit a fi compromisuri cu noi înşine, iar acum ne revin în minte, privite cu alţti ochi…

Care a fost prima/primul…
• …mașină pe care am condus-o?
O Dacie-papuc galbena, pe vremea cand inca nu stiam nici ce inseamna cele 3 pedale de sub picioarele mele… ocazie cu care am luat din plin un card de gaste care ciuguleau linistite asfaltul  si am lasat in urma lor un nor de pene.
• …călătorie în perimetrul țării?
N-a fost vara sa nu merg cu parintii la mare… desi nu-mi amintesc, am poze in fundul gol, intre valuri, de pe vremea cand abia invatam sa merg.
• …călătorie în afara țării?
Budapesta, my love… nu demult.
• …amintire?
Eram in apartamentul bunicilor mei si toti oamenii mari radeau de mine. Stateam in picioare pe pedala masinii de cusut, ma tineam cu mainile de lateralul ei si pedalam, lasandu-ma de pe un picior pe altul… Mereu m-am gandit ca, dupa cat e de jos spatiul acela, trebuie sa fi fost taaaare-taaaare mica la momentul respectiv.
• …animal de casă?
O veverita greceasca, a vecinilor nostri – studenti greci -, de care aveam grija vara, cat ei erau plecati (ii mancam mixul special de seminte si fructe exotice ).  Apoi custodia unor papagali, vreo 3 pestisori intr-un bol… Apoi Muchi.
• …îndrăgosteală?
Eram la gradi, il chema Vlad (cred) si alerga toata ziua dupa o Ramona blonda, tunsa frantuzeste. Iar eu alergam dupa ei, bruneta, tunsa frantuzeste…
• …descoperire?
Hmmm… gaurile prizei?! cu o agrafa metalica a mamei? …
• …job?
Pe la 16-17 ani dadeam meditatii la matematica fiicelor de scoala generala ale unei cunostinte… erau prostute rau. Dar le-am salvat de la corigenta, pe bani  de tigari.
• …idol?
Michael Jackson, duh.
• …creație?
Printr-a cincea compuneam poezii impreuna cu o prietena de la bloc (prima s-a numit “Papadia”). Dar prima adevarata creatie a fost un bilet de invoire de la gradinita, pe care l-am scris tremurat cu litere mari de tipar si probabil cu multe greseli rod al cunoasterii incomplete a alfabetului, pe care educatoarele l-au pus pe seama varstei bunicului meu, in numele caruia am semnat…

Nu stiu cui sa trimit leapsa mai departe, la mine oricum ajung toate mai greu ca in alte parti si n-as vrea sa ma repet. O s-o trimit, insa, acasa: Dojo, Richie, Cartitoiule?

Ei bine, am castigat!!!

Nu, nu o vacanta acolo…  ci mijloacele necesare transportului  in luna de miere alucrusoarelor personale, adica cele doua valize oferite de HotCity la schimb cu idei de vacanta neobisnuite si prea putin cunoscute ochiului turistului de rand. Multumesc fetelor din redactia HotCity, care au rezonat cu aceste frumuseti naturale, unice in lume… si le urez sa puna piciorul pe acel taram minunat, cat de curand!

Pe de alta parte invit toti amatorii de calatorii in locuri inedite sa arunce o privire asupra destinatiilor propuse de celelalte concurente, pe site… sunt atatea locuri minunate in tara noastra, ascunse privirilor, asteptandu-ne parca sa ne bucuram de ele… trei vieti de-am avea, tot nu ne-ar ajunge sa vizitam tot ce e de vazut pe acest pamant.

E bine deci, haideti sa ne rehidratam. E soare, e vara, iar atunci cand ploaia nu vine decat ca sa transforme arsita in sauna, e placut sa poti sa te bucuri de racoarea unor colturi umbrite, cufundate intr-o liniste prietenoasa. Sa te refugiezi, confortabil, intr-un fotoliu vintage si de acolo sa contempli viata. Pentru ca viata ofera spectacole cu casa inchisa, daca nu esti prea obosit  – dupa propria reprezentatie – sa fii spectator pentru ceilalti.

Viata renaste in noi si noi compozitii, de fiecare data cand un alt fotograf alege sa exploreaze adancimile ei, declansand. Lungul drum de la fotografie la poveste ramane, apoi,  un parcurs individual al fiecaruia dintre noi … o plimbare agale printre senzatii si franturi de amintiri, un dans alert al imaginatiei, o clipa de romantism suspendata in privirea unei femei straine, calatoare in autobuz…

Iar atunci cand imaginile se transforma in scene de viata, cand o ingramadeala de pixeli prinde conturul unei povesti dinamice si vii, cand o bicicleta te invita parca sa faci cu ea inconjurul pamantului, cand ai dori sa citesti mai departe in acea carte lasata deschisa parca anume pentru tine… atunci spun eu ca imi place o fotografie. Si mi-au placut enorm fotografiile despre care tocmai va vorbeam.

Sunt mandra sa va prezint un blog proaspat nascut si adus acasa de la maternitate, apartinand unui vechi si drag prieten, dovada a unui talent care merita intreg suportul si atentia celor pasionati de fotografie. (Este, binenteles,  opinia mea strict subiectiva si amatoare). Autorul acestuia are nevoie de opiniile vizitatorilor sai,  de interaciunea cu cei care doresc sa critice compozitiile sale sau doar sa-si exprime opiniile vis-a-vis de munca sa. Stiu ca se invart pe aici cateva persoane cu deschidere catre aceasta forma de arta… e vreme sa ne bucuram de tot ce e frumos.

Va invit, asadar, in galeria sa:  rur – photoghraphy .

“Daca ti-ai putea trimite un mesaj tie insuti in viitor, ce ti-ai spune?”

Astept scrisoricile voastre la comentarii. Sigur trebuie sa existe ceva care sa doriti sa ajunga inapoi la voi, peste 10 ani!

Mesajul meu suna cam asa:

Draga mea,

Iti scriu sa-ti reamintesc ca trebuie sa mergi, cel putin anual, la dentist, oricat de groaza ti-ar fi! Nu uita, deci, sa pui treaba asta pe “to do list”, ca sigur nu ti-ai pierdut obiceiul de a scrie tot ce-ti trece prin minte pe foite de hartie. Stttt! Las’ ca te stiu eu! Crezi ca scapi daca-mi bagi scuza ca n-ai timp, din cauza celor doi copii pe care ti i-ai dorit atat de mult la 30 de ani si care, acum, iti mananca intreaga atentie si energie?
Sper ca n-ai albit de tot, stiu ca viata de familie nu e mereu usoara, dar te rog poarta-ti varsta cu demnitate! Apropos, tot mai folosesti crema aia de cosuri, pentru adolescenti, ca la 30 de ani?
Ce mai face sotul tau? Cum v-ati asezat viata, dupa acea minunata nunta din octombrie 2009? Tot asa atent, simpatic si indragostit de tine e? Hehehe… bun barbat ai prins, sper ca ati avut grija unul de celalat!

Astept vesti bune de la tine. Altfel, cu toata sinceritatea, nu te obosi sa-mi scrii!

C.

Exista si un revers: “Ce ti-ai spune tie insuti de acum zece ani, daca ai putea?”

Eu simt nevoia sa ma cert, parinteste:

Prostuto,

Gandeste-te de doua ori inainte de a face compromisuri cu viata ta, chiar pana sa incepi sa ti-o construiesti! Lasa naibii visarea si lenea… apuca pe drumul care-ti place, nu te incurca cu facultatea aia plina de cifre si teoreme, petnru ca nu se va lipi nimic de tine! N-o sa ramai decat cu un nou an de viata irosit, la fel ca si primul.
N-o sa ai 19 ani decat o data-n viata! N-o sa fii studenta decat acesti ani. Traieste-i ca orice adolescent, nu-ti dori job si salar, pentru ca vei avea timp sa te saturi de munca o viata-ntreaga!

Restul… lasa sa ti se intample, cu bune si rele, ca n-o sa-ti strice deloc.

Bun. Acum da-ti doua palme pentru greselile pe care le vei face in continuare si vezi-ti de vacanta, fii fara griji… caci ele vor veni curand!

C.

O rog si pe Gaby sa-si scrie, ca sa nu-si iasa din mana.

- Vai, Carla, ce caraghioasa esti cu pantalonii aia!!!

Prietenele mele pe jos de ras, restul lumii de pe terasa cu ochii pe “caraghioasa”, eu palida… Toata lumea se amuza copios. Jenata, prietena mea incerca sa-i faca educatie fetitei, certand-o:

- Vai, Bubu, cum poti sa spui asa ceva! E urat sa vorbesti asa, daca se supara Carla pe tine, nu te gandesti putin?! Nu e voie sa spui asa ceva…

La care a’ mica, profund ofensata de reactia mamei si simtindu-se datoare sa-si clarifice intentiile, se intoarce la mama-sa si-i spune grav, facand totala abstractie de prezenta mea acolo:

- Dar daca-i grasa, cum sa-i spun?!

Am ras cu lacrimi. Cum sa te superi pe un copil care iti spune adevarul, cu atata inocenta si sinceritate, facandu-te sa razi cu atata pofta de propria ta infatisare?! Cum sa nu-ti fie drag sa auzi un copil spunandu-ti ceea ce altii nu ti-ar spune, ca sa te menajeze, lasandu-te sa traiesti in “intuneric si ignoranta”!? )

Morala? Acesta este diferenta intre sinceritatea fara rele intentii, directa si clara, dintre observatia pertinenta si falsa sinceritate, pe care unii o invoca drept “dorinta de a-ti face un bine”, insa cu care nu incearca – de fapt – decat sa te raneasca gratuit.

Vesti despre frumusetea si blandetea Mariei, despre ochii ei visatori,  verzi ca smaraldul, despre parul ei ca abanosul, despre glasul ei ce nu-si pierdea copilaria, se dusesera in cele patru zari. Alaiuri intregi de printi, fii de imparati si nobili de rang inalt, incarcati cu daruri nepretuite, se perindasera, an de an, pe la curtea regelui Ilie. Cu totii fura primiti regeste, ospatati pe masura si trimisi acasa fara sa fi apucat macar sa-si incerce norocul, sarutand mana printesei. Pentru ca aceasta, de la fereastra iatacului sau, il privea pe fiecare dintre ei inca de la primul pas in curtea palatului, ii citea ca pe o carte deschisa si ii alunga apoi, lipsita de interes. Nicicare din acesti tineri nu era pe placul fetei, vitejia dobandita in razboaie grele si indemanarea in manuirea armelor nu insemnau nimic pentru inima ei, visand la iubire si tandrete. Ii admira pe toti acesti viteji, insa nu gasise in privirea niciunuia blandetea pe care ea o cauta, tandretea pe care doar un visator asemeni ei i-o putea oferi.

Trecura astfel anii si Maria – ajunsa la primele riduri,  ramase sa se plimbe, tot singura, prin gradinile palatului parintesc. Pana in clipa cand, intr-o frumoasa dupamiaza de toamna, ridicandu-si privirea dintre frunzele cazute pe aleea palatului,  recunoscu in privirea calda a cavalerului ingenunchiat in fata ei  blandetea si delicatetea pe care o cauta de atatia ani… Iar lui Cristian, caci el era osteanul ce-i iesise-n cale, ii fu de-ajuns o singura privire ca inima lui sa fie pentru totdeauna inlantuita adorarii ei.

In spatele acestui peisaj de fresca romantica, calul alb al cavalerului, spalat parca in spuma de lapte, pastea linistit, veghiindu-si stapanul si pe aleasa inimii lui. Maria il privi cu duiosie, ofta cu usurare si stiu de-ndata ca asteptarea ei a luat sfarsit.

De teama maniei Regelui Ilie, dar mai ales a Reginei, care isi dorea pentru fiica ei un nobil avut, de inalta clasa, cei doi tineri se iubira-n taina o buna bucata de vreme, furisandu-se prin iatacuri, pana cand dorul si dorinta de-a fi mereu impreuna devenira mai puternice decat teama de pedeapsa parinteasca, care nu putea fi mai usoara decat dezmostenirea si alungarea pentru totdeauna de la palat. Facura, astfel,  planuri peste planuri, pregatira rugaminti de induplecare si cuvinte de iertare atent alese, insa nicicare dintre ele nu pareau sa-i poata indupleca pe Rege si pe Regina.

Pana cand, intr-o buna zi, doica fetei, femeie batrana si inteleapta, se indupleca sa-i ajute, in taina, pe cei doi indragostiti:

- Copiii mei, vad ca va iubiti peste masura si focul inimii voastre nu e doar o valvataie ce, dupa o clipa de ardere intensa, s-ar fi stins in vant… Fiti binecuvantati si luptati pentru fericirea voastra, nu va temeti, caci iubirea invinge orice! Du-te in Padurea de Argint, ii spuse ea cavalerului, in mijlocul ei vei gasi un mester bijutier cum n-a vazut regatul… indupleca-l sa-ti faureasca un cufar cu bijuterii nemaivazute, cu care vei cere apoi mana fetei, fara a-ti mai fi rusine de originea ta de rand… Insa ia aminte, Regele nu va fi cucerit de niciuna din minunile aduse de-atatia alti printi inaintea ta, e nevoie sa-i oferi un lucru neasemuit!

Cristian incaleca de-ndata pe calul sau alb si porni la galop catre Padurea de Argint, in mijlocul careia tragea nadejde sa gaseasca ajutor pentru inima sa. Trei zile si trei nopti cutreiera padurea-n lung si-n lat, cautandu-l pe batranul mester bijurier, pana cand, istovit, descaleca la marginea unui ochi de apa, din care sorbi, insetat… Isi pregati apoi un culcus pe marginea apei, gandindu-se cu necaz ca fiecare zi departe de iubita sa era o suferinta pentru sufletele lor si fiecare zi in care nu reusea sa dea de batranul mester il tinea departe de implinirea visurilor sale de fericire… Astfel gandindu-se, cavalerul se simti, dintr-o data, cuprins de o adanca disperare si, cum numai calul sau – tovaras de o viata – ii era aproape sa-i auda durerea, Cristian lasa lacrimile sa-i curga pe obraji, rusinandu-se de propria sa slabiciune, dar neputand sa-si invinga nicicum gandurile megre care-l macinau. Adormi apoi, intr-un somn adanc si zbuciumat, din care se trezi a doua zi, cu inima  mai grea ca niciodata. Insa, ridicandu-se din iarba, o stralucire nemaivazuta ii orbi privirea… luciul apei juca sub razele soarelui in raze orbitoare, inele, bratari, cercei, coliere cu nestemate si pietre pretioase straluceau vesele pe fundul apei, asteptand sa fie adunate… Pana sa apuce sa se mire de aceasta intamplare, Cristian auzi in spatele sau  fosnet si un batranel cu barba alba si degetele lungi, incovoiate, aparu dintre copaci…

- Fatul meu, ii spuse batranul bijutier, te-am lasat sa ma cauti atata amar de zile pentru ca nu oricine merita roadele muncii mainilor mele dibace si birul pamantului pe care pasesti, metale si pietre pretioase ce nicaieri altundeva nu-s de gasit! Stiu, vezi-bine, cine esti si de ce ai venit. Stiu dorul ce te mana inapoi, cat mai degraba, catre curtea Regelui Ilie! Ti-am numarat lacrimile, in noaptea ce-a trecut, si fiecare dintre ele am socotit-o cu un giuvaer de pret… astfel incat, acum, dragostea ti-a fost rasplatita cu o comoara demna de fala oricarui petitor! Dar ia aminte, Regele nu se va lasa  induplecat fara sa-i oferi un dar cum n-a mai primit niciodata de la niciun alt pretendent la mana fiicei sale!  Uite, de aceea, ti-am pregatit un dar special, in mijlocul caruia am pus o mica vraja ce-l va uimi pe Rege si-l va face sa pregateasca de-ndata nunta voastra cu mare alai!

Cristian multumi din suflet batranului mester si se grabi inapoi, catre Palat. Sosi la curte in toiul noptii si, fara a mai avea rabdare sa inchida un ochi, astepta dimineata, cerand degraba sa se infatiseze Regelui. Regele il primi cu dezinteres, cugetand ca tanarul capitan ceruse o infatisare manat de interese militare si nu mica ii fu mirarea cand, dupa inchinaciune, Cristian ii puse la picioare un cufar de piele, bine inchis, cerandu-i mana fetei sale… Infuriat la culme, Regele Ilie tuna, ecoul vocii lui  facand sa zdrangane toate ferestrele palatului:

- Cum indraznesti, cavalere, sa jignesti originea nobila a fiicei mele, fiica de Rege, cutezand sa gandesti ca tu, fiu fara de capatai, te poti ridica la rangul ei inalt?! Cum crezi ca leafa ta de soldat i-ar ajunge fetei mele sa traiasca asa cum se cuvine unei printese? Cum crezi ca as permite asemenea umilinta pe capul casei noastre regale, astfel sa permit traiul fiicei mele in  crunta saracie?!

– Majestate, nu-mi ascund originea de rand, cum nu ma rusinez nici de cinstea numelui meu si de vitejia cu care v-am slujit in lupte grele! Cat depsre avutie, ma-nchin smerit in fata Luminatiei Voastre si va aduc daruri minunate, cu care sa pot cinsti mana fetei Majestatii Voastre, asa cum se cuvine unei printese! Imi pun inima chezasie si jur cu viata pe ascutisul sabiei mele sa o cinstesc si s-o slujesc cu smerenie pana la capatul zilelor! Altfel, acolo unde-mi stau picioarele, sta-va-mi si capul!

Inmuiat de cuvintele pline de intelepciune ale cavalerului, Regele ceru sa fie deschis cufarul si cerceta indeaproape fiecare bijuterie aflata intransul. Zambi multumit, cantarind in palme greutatea nestematelor si admirand lucratura fina a fiecarei podoabe. Petrecura, astfel, jumatate de zi,  laudand  grija si atentia cu care batranul mester bijiutier lucrase la fiecare dintre ele, pana ajunsera la fundul cufarului. Dedesubtul tuturor, se dezvaluira, frumos slefuiti, doi butoni cum neam de neam regesc nu vazuse.

- Si acestia? Ce sunt aceste bijuterii? intreba el, curios si nerabdator deopotriva.

- Majestate, acesta este un dar numai pentru Maria Ta. Pune-i degraba la manecile camasii tale de postav si vei vedea!

Regele isi puse butonii, apoi se privi intr-o oglinda de cristal.

- Formidabil! exclama el. Acesti butoni sunt vrajiti! Ma fac sa par cu 10 ani mai tanar!

- Nu doar atat! ii raspunse cavalerul zambind. Acesti butoni au puterea de a te intineri cu 10 ani! Purtandu-i in lupte, vei regasi puterea manuirii sabiei si gloria tineretii, si niciodata, pe tronul tarii,  nu mai ai a te teme de batranete si neputiinta ei…

Auzind acestea, Regele isi imbratisa cu caldura splujitorul, graind:

- Fiule, mi-ai dovedit nu doar ca esti demn de mana fiicei mele, dar mi-ai aratat si ca in inima ta incape loc si pentru cinstirea familiei ei. Te vreau drept ginere cat mai repede, sa-mi fii aproape si sa-mi devii mana dreapta in oranduirea treburilor tarii! De astazi imi esti ca un fiu, iar acesti butoni – atunci cand eu n-oi mai fi, vor trece pe manecile camasii tale, iar apoi pe ale fiului tau, ce va veni sa domneasca in pace si dreptate regatul nostru sfant!

Si au facut o munta mare si frumoasa, ca-n povesti, de la masa careia n-au lipsit nici doica fetei, nici batranul mester bijutier, cinstiti cum se cuvine pentru ajutorul lor. Caci fara de ei, nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat. Si cu totii s-au bucurat si au dantuit pana in zori.

Iar Cristian si Maria au trait fericiti pana la adanci batraneti, ca-n toate povestile cu happy-end.