Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că fetițele mele pot vedea ceea ce noi – adulții – nu mai putem nici măcar distinge în vis: îngeri pretutindeni în jurul nostru. La fel ca și ceilalți copii.

Cineva îmi explica despre acest ”fenomen” consemnat în mai multe lucrări cu temă religioasă și teoria era că orice copil poate vedea îngeri până în momentul când acest har este alterat de percepția lumească a binelui și răului. Cu alte cuvinte, atunci când copilul conștientizează noțiunile de ”bine” și  ”rău” așa cum i le transmitem noi, adulții muritori, își pierde capacitatea de a mai observa îngerii și alte ”prezențe divine”.

D. îmi povestea că există filtre foto speciale, care pot surprinde spectre altfel invizibile ochiului obișnuit. Pozezi o încăpere și în imagine găsești proiecții ale unor ”ceva” pe care nu le-ai văzut cu ochiul liber. D. îmi spunea că s-au făcut fotografii extrem de ciudate cu ajutorul acestor filtre și îmi propunea să studiem mai mult. N-am vrut. Mi-e frică. Mi-e frică de moarte și de morți și cred că ceea ce acele filtre speciale pot surprinde ține de lumesc într-o măsură prea mare, ca să fie îngeri. Îngerii se simt. Când ești singur într-o încăpere și e liniște și dintr-o dată simți o adiere pe obraz și întorci capul de jur împrejur simțind că ești privit de cineva, tocmai te-a atins un înger cu aripa sa.

Însă de ceea ce percep fetițele mele nu mi-e frică deloc. Le surprind privirile fixate spre ceva invizibil mie, în mijlocul peretelui sau al tavanului gol… le surprind zambetul inundat de încântare, ascult cum vociferează fericite către acel imaginar, cum întind mânuțele, cum urmăresc apoi amândouă cu privirea – prin cameră -  acel ”ceva” care-și schimbă, parcă, locul… și nu-mi pot explica altfel gesturile lor, decât prin faptul că acolo – suspendați între noi și pereții goi, îngerii noștri veghează și au grijă de noi.

E trist cum cel mai tabu subiect între oameni este tocmai credința fiecăruia dintre noi. E desuet să crezi într-un Dumnezeu cu barbă albă, blând și bătrân. Până și copiii cer mai multe explicații și se îndoiesc de informația din manualul de Religie. Acum e la modă să urmărești Discovery Science, devenit noua Biblie a tinerei generații (din care da, eu nu mai fac parte și mă bucur tare), acum ești deștept dacă pricepi și percepi nesfârșitul universului, formarea galaxiilor, teoria găurilor negre și alte găselnițe ale astronomiei. Acum a fi ateu e noua religie, noua Știință, mult mai comodă, mai puțin restrictivă, mai ușor de digerat deopotrivă pentru spirit și trup.

Eu cred într-un Dumnezeu palpabil. Cred că peste toate emisiunile de pe Discovery este El. Cred că El a făcut să apară Universul și toată evoluția, inclusiv ridicarea Omului din Maimuță. Și coborârea lui ca specie dotată cu tot mai multă inteligență și cu tot mai puțină credință.

Nu mi-e rușine cu credința mea puerilă; mă bucur chiar să am ocazia acum s-o împărtășesc fetelor mele în acest mod simplu și firesc. Ele vor ști mai departe ce și cât să înțeleagă din Doamne-Doamne și puterea Lui.

Camera noastră e plină de îngeri… Și eu mă rog să nu plece niciodată de lângă noi.

Nu caut să înțeleg sensul pentru care acele cuvinte au fost spuse atunci, însă mi-am reamintit de ele zilele acestea, simțindu-mă pregătită să le dau un sens propriu, poate similar celui care cândva m-a supărat atât de tare.

Aș vrea să mă lepăd de multe din vechile prietenii. Relații înbâcsite, tocite, funcționale doar în virtutea unui bun-simț care ne obligă în continuare a socializa la limita convenienței… relații disfuncționale, relații interesate, relații neinteresante.

Aveam o prietenă cu care încercam să mențin relații apropiate de ani și ani. Îmi plăcea, mi-era dragă, o acceptasem cu toate toanele și ciudățeniile ei. Ne întâlneam rar și bine, recuperând cu orele ceea ce nu împărtășisem săptămâni sau poate luni întregi, deși ne despărțeau doar câțiva km distanță. Îi puteam spune orice; și ea mie. Apoi am născut. Știam că nu-i plac copiii, dar credeam că mă cunoaște suficient de bine ca să știe că nu sunt femeia prăbușită în discuții legate exclusiv de scutecul copiilor ei. Sunt 6 luni de când nu m-a mai căutat, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a întors niciun mesaj înapoi.

Am prietene care nu mă caută niciodată, dar când ajungem să vorbim mă ceartă că nu dau semne de viață mai des. Persoane adulte, cu viață proprie, care fac economie la abonamentul de telefonie mobilă, dar apoi mă acuză că eu mă zgârcesc la a da semne de viață. Acel gen de oameni care pretind un interes manifestat unidirecțional, dinspre mine spre ei, ca și cum doar eu aș fi datoare să mențin aprinsă ”flacăra prieteniei”. Și prietene care dau beep pentru a-mi povesti despre probleme personale sau pentru a cere ajutor într-o oarecare privință.

Am o prietenă cu care trebuia să mă întâlnesc într-o dimineață la o plimbare cu copiii… N-a venit, avea telefonul închis, au trecut 3 luni de atunci și nu m-a mai căutat niciodată, nici să mă întrebe de sănătate, nici să se scuze pentru acea zi.

Sunt oameni cu care nu vorbesc niciodată, care trimit de Sărbători același mesaj sms rece și impersonal, forward-at după primul mesaj primit de ei înșiși și care se supără că nu le răspund la fel. Eu îmi sun oamenii dragi de sărbători, le urez personal și personalizat lucruri frumoase.

Sunt oameni cu care vorbesc uneori întâmplător, povestim nimicuri, pentru ca apoi să aud versiuni cu totul distorsionate ale lucrurilor pe care eu le-am spus. Ca în clasa a treia.

Sunt persoane care mă caută doar când au nevoie de ajutor, pe care nu le interesează motivul pentru care nu aș putea-o face și care mă judecă pentru refuz. Și persoane care pentru o sumă oarecare de bani pe care, insultându-mă, nu mai au niciun gând să o restituie, dispar cu totul, închizându-și telefoanele și uitând că ne cunoaștem și că au datorii… măcar datoria morală de a-i spune unui om care te-a ajutat că n-ai cum să te achiți și că vei face cumva, cândva, să rezolvi situația.

Poate sunt eu de vină. Poate am eu ceva ce-i face pe oameni să se poarte atât de urât. Poate nu știu să-mi aleg prietenii și nu mă pricep deloc la oameni.

De toți acești oameni vorbesc la timpul prezent, pentru că nu mă pot vindeca de o anume inhibiție de a mă îndepărta de ei. Deși vreau din suflet să o fac și să câștig timp prețios pentru mine și familia mea, pentru oamenii cu adevărat apropiați! Nu sunt genul care să uite că ne cunoaștem și să nu mai dau bună-ziua, dar nu pot nici să-mi asum direct decizia de a rupe o relație ce nu mai înseamnă nimic.

Și apoi vine partea frumoasă. Și scurtă.

Am câțiva prieteni dragi tare, aproape toți departe. Mi-e dor de ei și mă gândesc mereu cu drag la ceea ce ne-a legat.

În lipsa lor am cunoscut, tangențial, o mulțime de persoane cu ”potențial”. Mi-ar fi plăcut să mi-i fac prieteni, să nu treacă prin viața mea scăpându-mi printre degete ca nisipul, oricât de încete am făcut să fie mișcările mele de (re)cunoaștere… Am întâlnit oameni frumoși, cu carismă, calzi și prietenoși, oameni cu vise, cu glas blând și privirea calmă, ca și cum înăuntrul pupilelor mările lor de gânduri nu cunoscuseră furtuna.

Toți acești oameni sunt departe, în lumi ale lor, străine. Nu ne cunoaștem, nu-i am aproape, nu fac parte din viața mea…

Oare nu se deschide și sezonul de solduri la prietenii, odată cu apropierea Sărbătorilor? Oameni veseli, calzi, calmi, optimiști și buni… luați pe nimic și fără mari promisiuni?

***

p.s. Am înțeles, într-un final, că atunci când au loc asemenea procese de ”igienizare personală”, nu mai contează, de fapt, cum mă simt eu – ca ”victimă” -  și ce argumente aș aduce în favoarea mea (la momentul respectiv eu m-am simțit frustrată că sunt îndepărtată ca prietenă, m-am simțit învinovățită pe nedrept de lucruri total absurde etc.)… contează doar cum eu și acțiunile mele sunt percepute ce ceilalți. Nu pot condamna pe nimeni pentru faptul că mi-am făcut o proastă imagine și astfel am devenit o prietenă dis/nefuncțională, ce trebuie îndepărtată ca o bubă rea… lăsând în urmă gânduri care nu (mai) conteză, apreciez sinceritatea și capacitatea cuiva de a vorbi direct și o prefer în locul tăcerilor lungi și pline de întrebări fără răspuns. Dragoste cu sila nu se face. Nici prietenie.

Soția sa, la fel de bătrână și ea, îl plângea azi, în grădina acum uscată și căzută în paragină… Nu se împăcase cu pierderea lui. Mi-a povestit, pentru a câta oară?, că spera ca internarea moșului în spital să fie doar un mic ”accident”, spera ca ”omul ei” să vină sănătos acasă și, împreună, să-și continue viața până cine știe când… încă mulți ani înainte.

Și m-am gândit: câtă nerecunoștință! Și cât noroc pe acest bărbat ce a trăit atâția ani plini – împărțindu-și tinerețea și bătrânețea la doi, ce a avut mereu familia alături – fiica și nepotul său locuind mereu cu ei, ce s-a bucurat de luciditate și putere până cu câteva zile înainte de a muri!… Ce bine e să-și poți lua rămas bun de la cei pe care-i lași în urmă, să ai răgaz să te împaci cu cele lăsate în urmă, să faci pace cu cei cărora le-ai purtat pică și să te stingi liniștit, la capătul unei vieți lungi și pline!…

Dar nu. Îmi spunea nepotul lui că ultimele zile i-au fost un mare chin, o spaimă imensă l-a chinuit zi și noapte, l-a paralizat realmente, l-a măcinat, l-a doborât cu totul… Să ai 83 de ani, să înțelegi că ți-a sosit clipa și să nu fi deloc pregătit a te duce…

Paradoxal, când un om se stinge în urma unei suferințe de durată, doborât la pat cu mult înainte, chinuit de dureri, dependent de răbdarea și puterea celor din jur, ne întrebăm de ce trebuie să se chinuie atât, de ce nu scapă de tot chinul, de ce nu-l ia Dumnezeu la El… iar când, în sfârșit, se duce, ne luptăm cu durerea de a-l fi pierdut, ne tânguim și invocăm, retoric, măcar o zi în plus, în care să facem ce n-am făcut, în care să-i spunem ce nu i-am spus…

Cândva voi găsi resurse interioare să vorbesc despre bunica mea. De la moartea ei, la numai două zile după cea a moșului, n-am încercat decât să mă gândesc că în sfârșit s-a făcut și pentru ea dreptate, că s-a eliberat de chinul și tortura inconștienței, de umilința de a fi total dependentă de alții – după ce ți-ai dedicat o viață întreagă îngrijirii lor, de suferința fizică ce o măcina de atâtea luni deja… Am încercat să ascund, în spatele acestui gând oarecum altruist, disperarea de a ști că n-o s-o mai văd niciodată, că o să-i vorbesc, dar n-o să-mi mai răspundă, că nu-i voi mai auzi niciodată vocea și … Și realizez, cu trisțețe, că ceea ce mă doare cel mai tare nu e dispariția ei fizică dintre noi, ci doar nevoia mea egoistă de a o avea alături… nevoie ce nu mai poate fi satisfăcută acum. Am avut-o alături și am vizitat-o mult prea rar, am avut atâtea prilejuri de a-i spune cât îmi e de dragă dar n-am făcut-o, poate de teama că odată ce-i voi spune toate aceste lucruri, ar fi ca și cum mi-aș fi luat rămas bun și ea ar fi fost liberă să se ducă departe… Și iată cum, până la urmă, s-a dus fără a mai aștepta cuvinte ce nu aveau să vină…

Nimic nu ne pregătește pentru ce va urma.

Tot mai conștientă de ne-întâmplătorul acestor reveniri obsesive, încerc să decriptez semnificația lor, să caut în noianul acela de senzații informația care să mă ajute să înțeleg. N-am nevoie de Freud, nici de o canapea prea puțin confortabilă, pentru că simt mult prea aproape de mine dezlegarea enigmei, simt ticăitul secundelor ce mă apropie – tot mai tare – de inevitabilul demascării unor adevăruri ale ființei mele ce intuiesc că nu mă vor face cu nimic mai fericită. Nu vreau să știu că spațiile pe care mi le amintesc infinite sunt, de fapt, înguste și cu totul insalubre, nu vreau ca marea să miroasă altfel decât a sărat, nu vreau să-mi fie frică de neantul din spatele stelelor ce cad, când și când… Și nu vreau să descopăr că am atât de puțini prieteni,  extrași dintr-o ecuație simplă de viață, al cărei rezultat poate fi chiar mulțimea vidă.

Mă întreb dacă nu cumva aceste flash-uri nu sunt similare semnelor pe care le dă o mașină veche, înainte să se strice de tot. Azi un scurt-circuit la sistemul electric, mâine o defecțiune la motor, apoi necesitatea unor reparații capitale ce anunță un deces iminent…  și așa te trezești că nu mai poți să ajungi niciunde. Nu cu acel angrenaj defect, ce nu mai poate fi repus în funcțiune cu niciun efort.  Mă-ntreb dacă nu cumva tocmai aici este cheia interpretării ”cazului” meu: nu trebuie să mă mire ceea ce mi se întâmplă; trebuie să înțeleg doar că mă stric la cap. Și că în curând voi avea nevoie de un creier nou, pentru că acesta simt că scârțâie când îl pornesc dincolo de realitate.

Chiar acum, când toate sunt atât de scumpe și am atâtea alte cheltuieli…

Nu-mi mai e frică de nimic, pentru că am cunoscut cele mai frumoase clipe, cele mai pure emoții, cele mai delicate atingeri, cele mai blânde, inocente și pline de încredere priviri… A fi mamă este cea mai frumoasă meserie din lume!

Mi-e teamă doar de moarte, de trecerea din lumea aceasta înainte de a te fi bucurat de tot ce viața îți poate oferi frumos! Iar frumosul cel mai pur – am descoperit acum – stă în simplitate. Opulența, grandoarea, dantelăriile complicate bucură ochiul, orgoliul de a-ți sta la picioare și poate buzunarul doldora, însă ceea ce rămâne cu adevărat frumos și se imprimă în memorie și pe retină deopotrivă este frumosul simplu, frumosul minimal, însă infinit mai bogat în senzații…

Am vizitat cândva Peleșul și am fost uimită să constat câtă atenție pentru detalii, câtă finețe, câtă eleganță respira – chiar și după atâția ani – acel loc de poveste… Aș fi dat orice, în acel moment, să pot trăi și eu așa, asemeni regilor! Însă acum, privind în urmă, nu-mi mai amintesc nimic. Dar pot oricând descrie, până la felul cum era așezată fața de masă și până la felul cum bătea lumina pe ea, locul unde am luat masa după vizitarea Peleșului: o terasă de lemn, suspendată deasupra unei văi abrupte, cu un peisaj sublim, cu verdele crud al munților și gulerele lor albe, de zăpadă necălcată de piciorul omului de rând, umplând zările, cu aer răcoros și tare și miros de brad și fân proaspăt cosit, cu lătratul unor câini ciobănești pierduți undeva în vale, cu băncuțe de lemn bălțuit, acoperite cu blănuri moi de  oaie și fețe de mese în carouri alb cu roșu, cu turiști veseli, gălăgioși și roșii în obraji…

Micile plăceri ale vieții… ele dau acum sens existenței mele, ele sunt cheița ce se învârte mereu undeva la nivelul conștiinței și mă ține în mișcare, îndreptându-mi atenția și pașii numai spre oameni frumoși, spre lucruri frumoase și simple, spre momente de trăit cu fiecare simț. Și simt că sunt doar la început de drum!

Small plesures… imagini pe care le-am devorat parcă cu toate simțurile, simțind în nări mirosul de așternuturi curate, de cafea și de vânt rece, simțind sub tălpi atingerea nisipului aspru și umed, ascultând spargerea lină a valurilor în timp ce un apus magnific îmi mângâie obrajii…

Acest film este despre mine cum nimic altceva n-am descoperit până acum să fie mai mult.

Motivele par a fi bine întemeiate…Și totuși, de prea mult timp invoc diverse scuze pentru ceea ce, în fapt, s-ar traduce într-o singură propoziție: nu mai știu să spun ce simt.

A fi mamă mi-a deschis noi orizonturi ale percepției. Nebănuite căi de a fi. O explozie de senzații noi m-a făcut fărâme și apoi, cu puterea reculului, m-a adunat la loc, într-un anume fel. Alt fel. Altfel.

Îmi par acum a fi alta. Simt altfel, gândesc altfel, înțeleg altfel, lăsându-mă pe mine într-un plan secund și gravitând cu mare bucurie în jurul celor două omulețe cărora le-am dat viață.

Am 30 de ani împliniți cândva. Uneori mă simt tânără, uneori bătrână. Uneori SUNT tânără. Uneori sunt fericită, alteori nu. Uneori mă simt cumplit de singură. Câteodată omul de lângă mine, “omul meu”, este cel mai bun soț. Cel mai bun prieten, cel mai bun tată, cel mai bun partener. Alteori îmi e cu totul străin.

Uneori simt că nu-mi ajunge timpul să fiu mamă atât cât îmi doresc.  Iar uneori aș vrea să fac doar pentru mine, egoist, o mulțime de lucruri. Să citesc, să scriu, să ascult, să privesc, să fotografiez, să călătoresc, să înțeleg, să meditez, să gândesc.

Câteodată mă-nspăimântă liniștea. Mă aplec deaupra pătuțurilor fiicelor mele și le pun palma pe piept, numărându-le bătăile liniștite ale inimii. Iar câteodată tot ce-mi doresc este o fărâmă de liniște absolută. Un colț de uitare, un singur moment de respiro, de repaus.

Uneori îmi par atât de puternică! Gata să întorc lumea cu susul în jos, gata de orice pentru copiii mei! Alteori, însă, mă simt atât de slabă, de învinsă… Mă cert pentru lupte banale pierdute, lupte pe care oricine altcineva le-ar fi câștigat în locul meu!

Câteodată vreau mult mai mult decât am… Iar câteodată vreau doar să fiu eu.

Natalia Emilia s-a născut prima, la ora 13:02, cântărind 1600 gr, cu o lungime de 41 cm și scor Apgar 8.

Sofia Maria s-a născut după numai două minute, la ora 13:04, cântărind 1780 gr, 42 cm lungime și scor Apgar 8.

Măzărichile au venit pe lume la 33 săptămâni și 5 zile, la Spitalul Clinic Ginecologie I Cluj-Napoca, sub bisturiul medicului de gardă, Dr. Butnaru.

Fie ca acestă zi sfântă să le fie de bun augur și să fie mereu ocrotite!

La Mulți Ani, dragele noastre măzărichi!

În ordine, Natalia și Sofia, așa cum erau la numai 1 zi, brunete, murdărici și … abia născute.

Nimic nu mai poate acum strica liniştea, nemişcarea, înţepenirea totala a aerului dintre acoperişul casei noastre şi cel de vis-a-vis… Mi-e bine.

Casa e caldă, primitoare, luminoasă. Are mobile vechi şi parchet masiv, frumos lăcuit, are un aer batrânesc care, odată acceptat, devine familiar, ca şi cum ai fi venit în vacanţă la bunica. Mirosul de vechi supără nările atât cât să te bucuri şi mai mult de ferestrele deschise, de liniştea străzilor la a căror răscruce a fost construită, de aerul curat, de traficul ca şi inexistent…

Avem şi o curte mică, cu vie, cu un copac bătrân şi noduros, ce ne va ţine umbră vara, cu rondouri de flori, sârme de rufe în spate… şi o băncuţă de lemn, la intrare, unde mă văd citind o carte şi servind un ceai, sau o cacao cu lapte, bucurându-mă de venirea primăverii şi implicit a dragelor noastre măzărichi.

Avem linişte şi spaţiu pentru ceea ce va urma. E tot ce am căutat.

Nu spun asta nu cu furie. Poate doar cu resemnarea omului care nu mai poate face nimic să dea timpul înapoi. Tinereţea mea s-a dus;  cu cât voi accepta mai repede asta, cu atât mai bine. Vin alte etape, cu bune şi cu rele, nu-i nimic. Însă tănără n-o să mai fiu niciodată.

Sunt soţie acum. Şi voi fi mamă în curând. Voi avea responsabilităţi, griji, preocupări şi satisfacţii care-mi vor umple întregul timp. Îmi doream asta şi mă bucură că am ajuns aici. Însă, dacă m-ar fi întrebat cineva, nu m-aş fi simţit niciodată pregătită pentru toate astea.

Zilele trecute ascultam cu nostalgie cum patru studenţi la litere povesteau despre bursa lor în Norvegia şi despre viaţa lor studenţească, de acolo şi de aici. Atunci mi-am dat seama că n-o să mai fiu tânără nicicând. A fost o tristă revelaţie, cea mai tristă de până acum. Nu mai pot întoarce anii studenţiei, viaţa lipsită de griji, pofta de distracţie, de socializare, viaţa trăită fără presiunea interioară de a mă aşeza în rând cu lumea, la casa mea, fără presiunea unui dead-line imaginar pentru făcut copii înaintea unei vârste cu riscuri… Adevarul e cât se poate de simplu: anii nu se întorc niciodată înapoi, iar noi nu vom reuşi niciodată să re-întinerim, cronologic.

Ultimul lucru pe care aş vrea să-l aud acum este discursul motivaţional cu “Dar, uite, eu mă simt atât de tânăr/ă şi uite câţi ani am deja!” … e stupid. A te simţi tânăr nu te mai face tânăr decât eşti, fiziologic, cu nimic.  La fel, le poţi face pe toate din nou, oricând: poţi face o facultate, da, şi la 40-50 de ani; poţi fi din nou student, persoană single/liberă de obligaţii, te poţi muta înapoi cu părinţii, poţi umbla prin birturi nopţi la rând şi e foarte probabil ca toate lucrurile astea să te şi facă să te simţi tânăr/ă din nou. Dar eşti ridicol/ă. Pentru ca locul tău e în alt film şi nu mai aparţii cu nimic generaţiei pe care încerci s-o păcăleşti să te adopte benevol.

Poţi fi, de asemenea, cel mai bun prieten al copilului tău, dar niciodată n-o să ai prospeţimea, energia şi tinereţea prietenilor de vârsta lui. Eşti părinte, eşti adult, nu vei mai fi copil niciodată. Iar pe de altă parte, oricât ai încerca să mai copilăreşti, bucurându-te de libertăţile vieţii la 40 de ani ca şi la 20, nimic nu mai poate fi la fel la 40. Nu mai eşti acelaşi om, nu mai eşti copil, undeva – în timp – ai început să nu te mai potriveşti în decor.

Concluzia acestei triste zile aniversare? Mie personal nu-mi folosesşte la nimic să încerc să mă amăgesc, să mă simt tânără făcând lucruri care să-mi amintească de cum era viaţa mea acum 10 ani. Vreau să pot da timpul cu 10-12 ani înapoi şi să mă mai bucur încă o dată de fiecare zi, la timpul ei.  Sau nimic.

Eu nu mă simt bine la 30 de ani. Mi s-a părut mereu că vârsta de 30 de ani te face batrână. Mi se pare şi acum la fel. Nu-mi place să ştiu că am trecut în a doua jumătate a vieţii, că s-a dus tot fun-ul adolescenţei şi primei tinereţi, că tot ce vine de acum înainte sunt responsabilităţi de adult şi zile trăite drămuit şi cumpătat, după un plan de viaţă atent elaborat.

30 sucks.