Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că fetițele mele pot vedea ceea ce noi – adulții – nu mai putem nici măcar distinge în vis: îngeri pretutindeni în jurul nostru. La fel ca și ceilalți copii.

Cineva îmi explica despre acest ”fenomen” consemnat în mai multe lucrări cu temă religioasă și teoria era că orice copil poate vedea îngeri până în momentul când acest har este alterat de percepția lumească a binelui și răului. Cu alte cuvinte, atunci când copilul conștientizează noțiunile de ”bine” și  ”rău” așa cum i le transmitem noi, adulții muritori, își pierde capacitatea de a mai observa îngerii și alte ”prezențe divine”.

D. îmi povestea că există filtre foto speciale, care pot surprinde spectre altfel invizibile ochiului obișnuit. Pozezi o încăpere și în imagine găsești proiecții ale unor ”ceva” pe care nu le-ai văzut cu ochiul liber. D. îmi spunea că s-au făcut fotografii extrem de ciudate cu ajutorul acestor filtre și îmi propunea să studiem mai mult. N-am vrut. Mi-e frică. Mi-e frică de moarte și de morți și cred că ceea ce acele filtre speciale pot surprinde ține de lumesc într-o măsură prea mare, ca să fie îngeri. Îngerii se simt. Când ești singur într-o încăpere și e liniște și dintr-o dată simți o adiere pe obraz și întorci capul de jur împrejur simțind că ești privit de cineva, tocmai te-a atins un înger cu aripa sa.

Însă de ceea ce percep fetițele mele nu mi-e frică deloc. Le surprind privirile fixate spre ceva invizibil mie, în mijlocul peretelui sau al tavanului gol… le surprind zambetul inundat de încântare, ascult cum vociferează fericite către acel imaginar, cum întind mânuțele, cum urmăresc apoi amândouă cu privirea – prin cameră -  acel ”ceva” care-și schimbă, parcă, locul… și nu-mi pot explica altfel gesturile lor, decât prin faptul că acolo – suspendați între noi și pereții goi, îngerii noștri veghează și au grijă de noi.

E trist cum cel mai tabu subiect între oameni este tocmai credința fiecăruia dintre noi. E desuet să crezi într-un Dumnezeu cu barbă albă, blând și bătrân. Până și copiii cer mai multe explicații și se îndoiesc de informația din manualul de Religie. Acum e la modă să urmărești Discovery Science, devenit noua Biblie a tinerei generații (din care da, eu nu mai fac parte și mă bucur tare), acum ești deștept dacă pricepi și percepi nesfârșitul universului, formarea galaxiilor, teoria găurilor negre și alte găselnițe ale astronomiei. Acum a fi ateu e noua religie, noua Știință, mult mai comodă, mai puțin restrictivă, mai ușor de digerat deopotrivă pentru spirit și trup.

Eu cred într-un Dumnezeu palpabil. Cred că peste toate emisiunile de pe Discovery este El. Cred că El a făcut să apară Universul și toată evoluția, inclusiv ridicarea Omului din Maimuță. Și coborârea lui ca specie dotată cu tot mai multă inteligență și cu tot mai puțină credință.

Nu mi-e rușine cu credința mea puerilă; mă bucur chiar să am ocazia acum s-o împărtășesc fetelor mele în acest mod simplu și firesc. Ele vor ști mai departe ce și cât să înțeleagă din Doamne-Doamne și puterea Lui.

Camera noastră e plină de îngeri… Și eu mă rog să nu plece niciodată de lângă noi.

Nu-mi mai e frică de nimic, pentru că am cunoscut cele mai frumoase clipe, cele mai pure emoții, cele mai delicate atingeri, cele mai blânde, inocente și pline de încredere priviri… A fi mamă este cea mai frumoasă meserie din lume!

Mi-e teamă doar de moarte, de trecerea din lumea aceasta înainte de a te fi bucurat de tot ce viața îți poate oferi frumos! Iar frumosul cel mai pur – am descoperit acum – stă în simplitate. Opulența, grandoarea, dantelăriile complicate bucură ochiul, orgoliul de a-ți sta la picioare și poate buzunarul doldora, însă ceea ce rămâne cu adevărat frumos și se imprimă în memorie și pe retină deopotrivă este frumosul simplu, frumosul minimal, însă infinit mai bogat în senzații…

Am vizitat cândva Peleșul și am fost uimită să constat câtă atenție pentru detalii, câtă finețe, câtă eleganță respira – chiar și după atâția ani – acel loc de poveste… Aș fi dat orice, în acel moment, să pot trăi și eu așa, asemeni regilor! Însă acum, privind în urmă, nu-mi mai amintesc nimic. Dar pot oricând descrie, până la felul cum era așezată fața de masă și până la felul cum bătea lumina pe ea, locul unde am luat masa după vizitarea Peleșului: o terasă de lemn, suspendată deasupra unei văi abrupte, cu un peisaj sublim, cu verdele crud al munților și gulerele lor albe, de zăpadă necălcată de piciorul omului de rând, umplând zările, cu aer răcoros și tare și miros de brad și fân proaspăt cosit, cu lătratul unor câini ciobănești pierduți undeva în vale, cu băncuțe de lemn bălțuit, acoperite cu blănuri moi de  oaie și fețe de mese în carouri alb cu roșu, cu turiști veseli, gălăgioși și roșii în obraji…

Micile plăceri ale vieții… ele dau acum sens existenței mele, ele sunt cheița ce se învârte mereu undeva la nivelul conștiinței și mă ține în mișcare, îndreptându-mi atenția și pașii numai spre oameni frumoși, spre lucruri frumoase și simple, spre momente de trăit cu fiecare simț. Și simt că sunt doar la început de drum!

Small plesures… imagini pe care le-am devorat parcă cu toate simțurile, simțind în nări mirosul de așternuturi curate, de cafea și de vânt rece, simțind sub tălpi atingerea nisipului aspru și umed, ascultând spargerea lină a valurilor în timp ce un apus magnific îmi mângâie obrajii…

Acest film este despre mine cum nimic altceva n-am descoperit până acum să fie mai mult.

A fi original nu mai reprezintă demult un atu către succes. Chiar şi în cercurile de profil, nu poţi deveni influent câtă vreme lucrările tale n-au cunoscut o oarecare recunoaştere comercială, daca n-ai caştigat distincţii sau n-ai fost pus sub reflector de o somitate din domeniu. Şi, aici se spunea foarte bine, “din păcate e o subtilă diferenţă între a ‘face’ succese pentru alţii şi a fi tu insuţi un succes, pentru tine.”

Arta primară, însă, ar trebui să fie accesibilă tuturor, să bucure sufletele tuturor celor mulţi – ale “prostimii”, nu doar ale auto-proclamaţilor “cunoscători”, critici şi consumatori mondeni de cultură. Există mii de tineri talentaţi, care rămân anonimi, risipindu-şi talentul pe nimic, tineri cărora nu li se oferă nicio şansă către excelenţă, cărora nu li se deschid uşi, care nu pot trăi urmandu-şi vocaţia şi ajung – de fapt sfâşesc! – indivizi blazaţi, inrobiţi în spatele unui birou sau a unei maşinării care să le asigure subzistenţa… timp în care instrumentul rămâne agăţat într-un cui, pensula se pierde sub lada de scule, manuscrisul zace uitat de vreme în fundul unui sertar, iar din ceea ce s-a manifestat iniţial ca un talent nativ  nu rămane decât un hobby sau, poate, doar nostalgia de a fi cochetat, amatoristic, cândva, cu arta…

Nu ştiu dacă la fel sună povestea oricărui artist anonim. Ieri seară m-am oprit din drum, pentru că un asemenea individ a reuşit, cu mandolina lui, să dizolve cele 3 dimensiuni fizice ale străzii într-o curgere nesfârşită de sunete… astfel încât n-am mai ştiut încotro s-o apuc, fără să-i “calc” muzica ce se împrăştiase pretutindeni. M-am oprit deci, şi am ascultat. “Ave Maria”, percepută într-un fel cum n-o mai ascultasem, departe de orice fel de gânduri lumeşti.

I-am cumpărat cd-ul, l-am ascultat apoi acasă, cuprinsă de încantare… m-am bucurat să descopăr, în acest fel, talentul unui om altfel anonim pentru oricine, chiar şi pentru a-tot-cunoscătorul Google, al carui nume nu fusese indexat decât în relaţie cu profilul său personal de pe neogen. Niciun cuvânt în altă parte despre muzica lui, despre cine este acest om şi de ce este nevoit să cânte la colţuri de stradă, când măsura talentului său ar putea bucura urechile unei mulţimi întregi de ascultători…

N-am aflat cine e acest om, Nicholas Sotirriss,  şi mai ales dacă acest fel de interpretare a muzicii îl face fericit… dacă N-A AVUT sau pur şi simplu N-A DORIT “şansa” unei alt fel de afirmări, a câştigării unei oarecare notorietăţi în lumea muzicală… dacă i-a lipsit talentul sau poate n-a avut ambiţia necesară de a trage lozul câştigător. Nici nu contează. Pentru că, oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, acordurile mandolinei sale rămân la fel de încântătoare urechilor unui ascultător oarecare, cum sunt eu.

Albumul “Magic of Mandoline” reuneşte astfel, într-o interpretare originală, coveruri ale câtorva dintre cele mai frumoase (şi totodată cunoscute) piese ale secolului nostru, un izvor de muzică aducătoare de linişte în suflet şi vindecătoare de griji lumeşti. Vă invit să închideţi ochii preţ de câteva minute şi să ascultaţi:

Nicholas Sotirriss – Magic of Mandoline- My Way
Asculta mai multe audio Muzica

Astăzi, însă, mi-am amintit de dulcea tinereţe, de epoca rock, so rock, pin care am trecut mulţi dintre noi, din fericire, fără mari traume şi cicatrici mentale… Aşadar, nişte băieţi:

Watch 500.000 rock & metal videos on ROCKTUBE

(sau puteti viziona videoclipul aici)

Hey, everyone! My name is Sam Tsui and I’m a singer, actor, songwriter, (and college student) who simply loves to make music. Whether I’m jamming out at the piano, performing a musical, recording a cover on YouTube, or belting in the shower, being able to share something I have so much fun doing makes me incredibly happy! I’ve recently started recording a bunch of covers and videos with my friend Kurt, which you can now listen to (and hopefully enjoy!) here on my Myspace.

You should also check out Kurt (www.myspace.com/KurtHugo) – he’s an incredibly talented songwriter, musician, and producer, and the mastermind behind all of my recordings and videos.

This summer, in addition to continuing to record covers, I also plan to start working on some original music of mine or of Kurt’s, so keep an eye out for that – Hopefully at some point you’ll be seeing a full album!

Thanks for your support – Friend me and say hi… I’d love to get to know everyone who’s out there listening! And if you like my music, download and tell your friends!

Sam

I will tell my friends!

Cu o seară în urmă avusesem o teribilă poftă de salată de vinete, ca la mama acasă. Era aproape miezul nopţii şi conduceam spre casă cu ochii în lacrimi şi stomacul chinuit şi neconsolat. Am ştiut că e toamă, am aşteptat-o întreaga noapte, apoi.

Mi-e poftă, deodată, de mirosurile toamnei mele: mi-e dor de strugurii noştri româneşti, cu bobiţe mici şi parfumate, de mustul proaspăt,  de plăcinta cu dovleac, de bruma dimineţilor şi de vinul fiert cu scorţişoară. Vreau acasă, să simt mirosul de zacuscă din bucătăria mamei, să deschid cămara şi să revăd abundenţa de borcane frumos legate cu celofan, ale copilăriei…

Mi-e dor, deodata, de răcoarea plăcută a serilor de octombrie, de mirosul de frunze arse in grămăjoare mici, de peisajele urbane ruginite de la atâta roşu tomnatec. Vreau să vină, apoi, ploile de noiembrie, lungi, mocăneşti, care sa spele oraşul de praf, să alunge insectele, să risipească aglomeraţiile urbane, ţinând oamenii la căldurică, în casele lor cu draperii mereu trase si lumină slabă de tv.

Iubesc toamna. Toamna renasc. Toamna e viaţa mea.

Toamna îmi aduce un belşug de idei, rezoluţii şi motivaţie să “lucrez” pentru îndeplinirea lor. Tot ce se face frumos, se face toamna. Toamna aceasta vă invit în casă nouă, cu gânduri proaspete şi un loc confortabil pentru fiecare, pe terasa gândurilor mele. Vă invit să stăm de vorba sau doar să ne relaxăm, înveliţi în pături moi şi calde, privind – spectatori pasivi – jocul urban ce se desfăşoară pretutindeni în jurul nostru, oriunde am fi.

Bine aţi venit, oameni frumoşi şi dragi!