Nu spun asta nu cu furie. Poate doar cu resemnarea omului care nu mai poate face nimic să dea timpul înapoi. Tinereţea mea s-a dus;  cu cât voi accepta mai repede asta, cu atât mai bine. Vin alte etape, cu bune şi cu rele, nu-i nimic. Însă tănără n-o să mai fiu niciodată.

Sunt soţie acum. Şi voi fi mamă în curând. Voi avea responsabilităţi, griji, preocupări şi satisfacţii care-mi vor umple întregul timp. Îmi doream asta şi mă bucură că am ajuns aici. Însă, dacă m-ar fi întrebat cineva, nu m-aş fi simţit niciodată pregătită pentru toate astea.

Zilele trecute ascultam cu nostalgie cum patru studenţi la litere povesteau despre bursa lor în Norvegia şi despre viaţa lor studenţească, de acolo şi de aici. Atunci mi-am dat seama că n-o să mai fiu tânără nicicând. A fost o tristă revelaţie, cea mai tristă de până acum. Nu mai pot întoarce anii studenţiei, viaţa lipsită de griji, pofta de distracţie, de socializare, viaţa trăită fără presiunea interioară de a mă aşeza în rând cu lumea, la casa mea, fără presiunea unui dead-line imaginar pentru făcut copii înaintea unei vârste cu riscuri… Adevarul e cât se poate de simplu: anii nu se întorc niciodată înapoi, iar noi nu vom reuşi niciodată să re-întinerim, cronologic.

Ultimul lucru pe care aş vrea să-l aud acum este discursul motivaţional cu “Dar, uite, eu mă simt atât de tânăr/ă şi uite câţi ani am deja!” … e stupid. A te simţi tânăr nu te mai face tânăr decât eşti, fiziologic, cu nimic.  La fel, le poţi face pe toate din nou, oricând: poţi face o facultate, da, şi la 40-50 de ani; poţi fi din nou student, persoană single/liberă de obligaţii, te poţi muta înapoi cu părinţii, poţi umbla prin birturi nopţi la rând şi e foarte probabil ca toate lucrurile astea să te şi facă să te simţi tânăr/ă din nou. Dar eşti ridicol/ă. Pentru ca locul tău e în alt film şi nu mai aparţii cu nimic generaţiei pe care încerci s-o păcăleşti să te adopte benevol.

Poţi fi, de asemenea, cel mai bun prieten al copilului tău, dar niciodată n-o să ai prospeţimea, energia şi tinereţea prietenilor de vârsta lui. Eşti părinte, eşti adult, nu vei mai fi copil niciodată. Iar pe de altă parte, oricât ai încerca să mai copilăreşti, bucurându-te de libertăţile vieţii la 40 de ani ca şi la 20, nimic nu mai poate fi la fel la 40. Nu mai eşti acelaşi om, nu mai eşti copil, undeva – în timp – ai început să nu te mai potriveşti în decor.

Concluzia acestei triste zile aniversare? Mie personal nu-mi folosesşte la nimic să încerc să mă amăgesc, să mă simt tânără făcând lucruri care să-mi amintească de cum era viaţa mea acum 10 ani. Vreau să pot da timpul cu 10-12 ani înapoi şi să mă mai bucur încă o dată de fiecare zi, la timpul ei.  Sau nimic.

Eu nu mă simt bine la 30 de ani. Mi s-a părut mereu că vârsta de 30 de ani te face batrână. Mi se pare şi acum la fel. Nu-mi place să ştiu că am trecut în a doua jumătate a vieţii, că s-a dus tot fun-ul adolescenţei şi primei tinereţi, că tot ce vine de acum înainte sunt responsabilităţi de adult şi zile trăite drămuit şi cumpătat, după un plan de viaţă atent elaborat.

30 sucks.

1. Pentru că încă nu am ajuns sa-mi fac operaţia de lobotomie, am fost să votez. Şi, pentru prima dată în cei 12 ani de  când fac asta, m-am luptat să pun parafa pe ceea ce mi-am dorit. Am stat la cozi, am căutat prin oraş secţii speciale de votare, am îndurat frig şi stat în picioare numai ca să fiu eu împăcată că încă nu am fost învinsă total. Îmi puţeţi fura până şi ultima speranţă la o viaţă mai bună, însă n-o să mă faceţi niciodată să renunţ la votul meu. Atât de tare vă dispreţuiesc.

2. Palmele se dau din dragoste. Foarte rău că Băsescu zice că n-a lovit niciodată un copil! Măcar pe fii-sa aia mică trebuia s-o articuleze de câteva ori, părinteşte, la fundu’ gol. Cu sau fără papparazzi. Plus de asta, eu aş bate o grămadă din copiii acestei generaţii, mai ales pe ăia care în loc să-şi vadă cuminţi de joacă şi de lecţii, o freacă printre adulţi, la meetinguri politice şi electorale. (Şi, preventiv, pe toţi puiuţii de ţigani. Că, deh, nu vrem să discriminăm… şi să scape careva nepedepsit.)

Dar ăia care au lovit şi omorât pe trecea de pietoni şi continuă să-şi încălzească fundurile grase în fotoliile lor de parlamentari? Dar ăia “proaspăt împroprietăriţi” ce au lăsat în strada, fără casă şi masă, mii de oameni nevoiaşi, ce au murit cu zile apoi? Dar ăia care au chemat minerii să lovească, pe străzi, mii de oameni nevinovaţi, pentru că nu aveau atâtea palme să lovească cu mâinile lor? Dar ăia care au dat permise de conducere  false unor mii de cocălari analfabeţi, care  ne vor lovi şi ucide pe strazi, ani buni de-acum încolo? Dar ăia care au lovit, la colţul secţiilor de votare, pe oricine care n-a votat cu “cine trebuie”? Etc.

Eu sper că l-a lovit şi că e Băsescu, unul singur, un mitocan şi un om de nimic. E mult mai bine decat să trăiesc cu gândul că milioane de oameni pot fi atât de uşor manipulaţi cu un montaj video ce i-ar face pe producătorii lui  “ROTR” sau “2012″ să se răsucească în mormânt.

3.  Câţi dintre  cei care se agaţă cu atâta ardoare de ideea mântuirii neamului prin Johannis, neamţul cel corect, deştept şi muncitor, realizează că omul ăsta n-are nicio vină pentru ceea ce i se întâmplă, cu excepţia întâmplării unui nume nemţesc? Că, în afară de nume, e român get-beget… că e născut, crescut, educat şi format printre semenii lui români? Dacă mumă-sa, într-un exces de simpatie pentru nemuritoarele filme cu Alain Delon sau Gerard Depardieu de acum o mie de ani, i-ar fi dat un nume franţuzesc… l-aţi fi decretat expert in tehnicile de “french kiss“? L-aţi fi distribuit într-o producţie porno autohtonă, cu eleve, bunicuţe şi pitici?

4. Mi se pare de 1000 de ori mai necesar un preşedinte tiran şi dictator decât un preşedinte garantat de Vanghelie şi de baronii pesedişti, despre care eu cred că sunt cei mai infecţi, animalici şi corupţi indivizi ce populează tărişoara asta.

5. De-a lungul istoriei, milioane de oameni şi-au dat viaţa pentru varii motivaţii ideologice fundamentale:  libertatea individuală sau a naţiunii, un alt fel de Dumnezeu, dragostea de ţară, loialitatea sau jurământul de a lupta pănă la moarte în slujba unui oarecare conducător etc. A scuipa pe propria “biblie” ideologică, a-ţi călca în picioare doctrinele politice fundamentale, ceea ce te individualizează ca apartenenţă politică, doar pentru a te asocia  – ca individ – cu o altă culoare politică, total opusă, sau incompatibilă, intereselor şi crezurilor tale… mi se pare cea mai crasă umilinţă la adresa simpatizanţilor partidului tău, cea mai puternică dovadă de făţărnicie, de lipsă totala de coloană vertebrală, de verticalitate, de respect faţă de oamenii  care au ales să te susţină în virtutea unei ideologii.

6.  Aseară otv-ul anunţa că urma să apară în platou Oana Zăvoranu, care tocmai suferise o “complicată operaţie de clonare“. Aş dori să-i întreb pe realizatorii acestei complicate operaţii dacă sunt interesati de un proiect de lobotomizare în masă, la pachet cu clonarea neapărat ulterioară a fiecărui pacient. Eu aş fi prima care m-aş oferi voluntară pentru acest proiect, ca să pot apoi trăi fericită, şi multiplicată, într-o ţară oficial recunoscută de retarzi, proaspătă şi întinerită.

7. Nu neapărat off-topic, aseară am revăzut la tv filmul A Perfect Murder, care m-a ajutat să-mi reamintesc câteva reguli de bază, atunci când decidem să asasinăm pe cineva (eu aştept doar conjunctura potrivită):

• Asiguraţi-vă întotdeauna că mortul e rece. Niciodata, după împuşcarea victimei, nu vă relaxaţi şi nu lăsaţi arma în apropierea cadavrului! Întotdeauna mortul îşi va reveni pentru câteva secunde, suficiente cât să vă atace şi să vă facă rău.
• Niciodată nu negociaţi condiţiile unei crime în afara unei saune, unde toată lumea să intre şi să iasă la pielea goală. Un control al orificiilor este, de asemenea, binevenit, pentru eliminarea suspiciunilor unor microfoane bine-ascunse.
• Când puneţi la cale o crimă, nu daţi telefoane din propria casă sau de pe propriul telefon mobil. Până şi un copil mic ştie să găsească, fără dificultăţi, tasta “redial”.
• Chiar dacă vă place să scrieţi în CV că agreaţi munca în echipă, este de preferat ca omorul să survină în urma unui studiu individual şi să fie realizat de propriile mâini. În linişte şi cu maximă discreţie.
• Atenţie! Nu ieşiţi, după omor, la o bere cu prietenii… mai ales dacă sunteţi genul gură-spartă, lăudăros cu  diversele performanţe personale. De asemenea, suprevegheaţi-vă îndeaproape complicele, când acesta iese la o bere cu prietenii lui.
• Bonus-point: nu vă daţi verigheta şi bijuteriile jos când sunteţi cu amantul/amanta.  Oricum, nu e ca şi cum omul ăla n-ar şti…

8. Ar fi genial ca Saw VIII să aibă drept victime numai politicieni români. Care să conştientizeze, înainte de tortura finala, valoarea şi totodata nimicenia vieţii lor, să implore milă, îndurare… şi răspunsul să fie “nu”.

Nah gata, că m-a ajuns sila şi repulsia faţă de tot poporul acesta de cretinoizi, mai mult decât faţă de politicieni.

Să primiţi ce-o să votaţi. Am zîs.

În fine, după o discuţie idologica ce a durat vreo 5 staţii, timp în care cei doi au avut vreme să atingă varii subiecte, de la legionari, la comunişti – foşti şi actuali, la diverse teorii conspirative şi la veşnica problemă a pensiilor mici, unul dintre ei se ridică supărat şi se îndreaptă spre uşa troleibusului. Înainte să coboare mai aruncă o ultimă privire înapoi, la celălalt şi, în loc de salut, îi urează, cu frustrare:

- Să primeşti ce-o să votezi!

p.s. Ceea ce vă urez şi eu vouă!

„Aşteptăm să vedem ce va spune legea. În funcţie de pedeapsă, vom vedea ce vom face. Dacă nu se va face lege, va arde oraşul ăsta începând de la mic la mare” *. (de aici)

* declaratie a unui cetatean timisorean, de etnie roma, ingrijorat de mecanismele justitiei romanesti.

Io zic sa incercati numai.

Vorbim de discriminare? Pai sa vorbim de discriminare… Dojo a spus-o deja, iar reactiile nu au intarziat sa apara pe blogul ei. Si nu numai ea. La urma urmei, care ar trebui sa fie reactia fireasca a oricarui cetatean timisorean  care isi simte amenintata gratuit linistiea si integritatea personala? N-ar trebui sa dam si noi, in cap, la intamplare, atacul fiind cea mai buna aparare? N-ar trebui sa uitam de tiganii cumsecade, de copiii  lor, care incearca sa invete carte la un loc cu copiii romani, de artisti, de cei pasnici si gospodari, de femeile care  au impartit acelasi pat de maternitate etc., de cei alaturi de care am trait in pace si buna intelegere atatia ani? Nu devine, astfel, justificata (dupa sintagma “Ti-am zis eu!“)  ura majoritatii romanilor si atitudinea acestora de totala intoleranta, fiindu-le astfel confirmate temerile ca “toti sunt la fel”?!  E un cerc vicios absurd.

Eu spun doar atat: indemnul la calm si toleranta este cel mai intelept in orice situatie, mai ales atunci cand spiritele se incing pe fondul unor tensiuni de origine etnica, atat de delicate… si ultimul lucru de care Timisoara are nevoie este de un razboi de acest fel. Toleranta si calmul nu inseamna, insa, si intoarcerea celuilalt obraz, cum ziceau blegii inteleptii in timpuri preistorice. Toleranta si discriminarea merg mama in mana, in ambele “tabere”, de fapt.

Ce inteleg eu: ca revolta romilor nu vine – de fapt – din durerea mortii unei fiinte umane, cat din frustrarea anticipata ca legea nu va face dreptate in acest caz, victima fiind “tigan”.

Nu conteaza ca o crima atat de atroce a oripilat in aceeasi masura intreaga populatie, nu conteaza faptul ca timisorenii isi doresc deopotriva ca acesti tineri sa ramana dupa gratii cat mai mult posibil, pentru a nu pune in pericol si viata altor oameni, nu conteaza nici ca decizia de condamnare va apartine unor anume persoane din magistratura… nu! Nu conteaza ca 99% dintre timisoreni sunt in asentimentul lor, oripilati de cele petrecute, dorind faptasilor o pedeapsa cat mai aspra… Si, in fond, ce inseamna “dreptate” pentru ei? Ce inseamna pentru noi? Vor romii ca autorii crimei sa fie, la randul lor, linsati? Probabil multi dintre romani ar fi de acord cu ei…  Ce rost are sa promiti razbunare tuturor?! Ce-au de-a face cei multi si “mici” cu deciziile celor putini si “mari”?! Ardeti din temelii Politia, Procuratura, Judecatoria!… probabil multi dintre cetatenii romani va vor multumi si poate va vor da chiar o mana de ajutor.

Nu conteaza toate acestea. Conteaza doar ca nedreptatea li se va face de catre romani. Probabil ghicitoarele lor deja au prezis asta, dupa ce in prealabil au comunicat transcedental si intergalactic cu mortul si au aflat mai multe despre cele petrecute, concluzionand ca omul nu se face cu nimic vinovat de soarta sa.  Acest lucru insa nu mai intereseaza pe nimeni, intamplarea fiind momeala perfecta pentru defularea unor frustrari acumulate in ambele “tabere”, de ani si ani.

Dreptatea se va face in stil barbar, fara deosebire, singurul criteriu pentru alegerea victimelor razbunarii fiind culoarea pielii. Oamenii isi vor da in cap, in numele unei ideologii, uitand numele mortului sau nici macar cunoscandu-l vreodata. Dar violenta, vorba aia,  este intotdeuna gratuita si nu costa nimic. De ambele parti.

O diferenta oarecare dintre noi si tigani?! Dupa moartea absurda a lui Luci Reja (inca nerazbunata sau pedepsita, btw), nimeni n-a iesit in strada sa strige “moarte cocalarilor si interlopilor mafioti!”, pentru ca un anume om  s-a facut vinovat de moartea sa si noi, restul, am inteles acest lucru, defuland asupra sistemului justitiar corupt, nu asupra tuturor posesorilor de masini tari. As vrea sa vad aceesi cumpatare si in randul romilor, aceeasi capacitate de a face diferente, dar mai ales aceeasi inversunare impotriva unui sistem justitiar care i-a protejat de fapt – la nivel interlop – de atatea ori…

*khetanes (adv.) = in comun, impreuna, laolalta (Gh. Sarau, Dictionar rrom-roman)

Lasand la o parte activitatea de curatenie prestata de femeie cu atata nonsalanta, m-a frapat cantitatea de gunoaie depozitata in acel balcon si, in conditiile in care ele au fost adunate acolo in timp, de unde asa – dintr-o data – nevoia de a se descotorosi de ele, fara regrete!?

Credeam ca numai batranii cu anumite probleme mentale au hobby-ul asta, de colectionari…

Update: Pentru a mai clara intelegere a contextului, pentru cei naivi ca mine – care sperau ca d-na va cobori apoi sa puna gunoiul la tomberon… nu. Nu avea de gand:

Nu stiu de unde mi se trage, cert e ca nu-mi amintesc sa ma fi asezat vreodata cu placere pe scaunul stomatologului.  Pana acum n-am avut complicatii foarte mari (daca e sa ma compar cu grozaviile istorisite de altii) si nici n-am neglijat  aspectele legate de sanatatea si igiena dentara, la nesfarsit. Pur si simplu n-am putut niciodata sa merg de buna-voie la dentist, pana n-am simtit ca pic de pe picioare din cauza unor dureri, ce ma chinuiau de zile intregi. Evident, lasand sa se agraveze cate o problema, trebuia sa ma astept la ce e mai rau, odata urcata pe scaun. Ceea ce s-a si intamplat mereu. Plus ca am avut si niste evenimente acute, pentru care nu sunt vinovata cu nimic, dar care ar traumatiza pe oricare dintre voi.

Mai tarziu, o doctorita mi-a explicat ca ma aflu intr-un cerc vicios: cu cat imi e mai teama, cu atat organismul secreta o cantitate mai mare din nu-stiu-care hormon, care apoi altereaza afectul anesteziei, facand-o sa “nu prinda”, iar pe mine sa ma doara orice interventie aproape ca “pe viu”. Odata scapata, am ramas de fiecare data cu trauma ca totul e extrem de dureros si neplacut,  indiferent de cat e de puternica anestezia… iar data urmatoare am mers si mai ingrozita, m-a durut si mai tare… si tot asa.

Am ajuns sa-mi plombez simple carii de suprafata, cu 2 diazepamuri luate inainte si  apoi cu anestezia propriu-zisa… fara sa ma mai doara, intradevar, dar si fara sa-mi scada disconfortul si oroarea cu nimic. Plus ca orice interventie a devenit din ce in ce mai anevoioasa si consumatoare de timp, din cauza crizelor de plans continue, pentru care trebuie mereu sa ne oprim la cateva minute, ca sa ma pot linisti, sa nu ma inec si sa pot respira din nou omeneste. Hainele de pe mine, fie vara fie iarna, sunt ude leoarca la final, parul imi e ud si el cu totul, iar scaunul arata de parca s-ar fi turnat o galeata de apa pe el.

Nu cred ca problema acesta, devenita clar psihologica, va trece vreodata de la sine. Si nu stiu ce sa fac sa o combat. Maine ma asteapta o rezectie, amanata zilnic de mai bine de un an, despre care am auzit si citit numai de rau, astfel incat sunt mai infricosata ca niciodata de ceea ce va urma. Daca nu mai aveti nicio veste de la mine zilele viitoare… plangeti-ma, caci am murit. De groaza.

Mai multe despre profilul ei psihologic veti gasi aici:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y47_-Efa6E8]

Nu trebuie sa fii mama, ca sa te revolte o asemena atitudine a unei persoane pe care o platesti sa-ti creasca si sa-ti ingrijeasca copiii cat mai bine,  in lipsa ta!

Din informatiile citite, am inteles  ca mamica in cauza si-a filmat bona, timp de mai multe ore, avand dovezi clare cum acesta a agresat copiii in permanenta, bruscandu-i, vorbindu-le urat si lovindu-i de mai multe ori. Daca mama a facut acest gest (filmarea cu camera ascunsa) dintr-o intuitie anume, din neincredere fata de prezenta in casa a unei persoane straine pe care voia s-o verifice sau, mai rau, din anumite semnale primite la copii… e irelevant in acest punct. Orice copil poate fi rau, neascultator, chiar isteric la un moment dat… insa, chiar daca simti ca te scoate din minti, “corectiile” ar trebui sa fie blande, verbale si cu valoare educativa, nu punitive si in niciun caz aplicate in acest fel rau si neomenesc!

Sper din suflet ca lucrurile nu vor ramane asa, mama in cauza adresandu-se deja politiei, cu o plangere scrisa. Este important, insa, ca informatia sa circule cat mai mult, pentru a ajunge la cat mai multi parinti in pericol s-o angajeze vreodata pe acesta femeie pentru copiii lor. De aceea va rog transmiteti acest mesaj mamicilor pe care le cunoasteti, fie ele din Bucuresti sau alte locuri… lumea e mica si fiecare cerc se inchide intr-un punct.

Ca ea sunt, probabil, atatea altele… Atentie, deci, la cei carora le incredintati cresterea propriilor copii!

]]> http://www.jocurban.ro/2009/07/28/baba-cloanta-exista/feed/ 6 http://www.jocurban.ro/2009/07/20/top-10-lucruri-ce-mi-displac-iii/ http://www.jocurban.ro/2009/07/20/top-10-lucruri-ce-mi-displac-iii/#comments Mon, 20 Jul 2009 13:32:15 +0000 Carla http://jocurban.wordpress.com/?p=1834 Penultima parte a acestui top al “urii si frustrarii”.

Nu insa si sfarsitul clasamentului personal al lucrurilor ce-mi displac… printre multe altele.

7. Oamenii care nu-si fac timp. I used to have a lot of friends… socializam in stanga si in dreapta, ca abia imi ajungea timpul liber sa-l impart intre atatea cunostinte. Insa am observat, odata mutata din orasul natal, ca multi din “prietenii” mei au uitat cu desavarsire sa se preocupe de soarta mea. O vreme m-am simtit datoare sa mentin relatiile de amicitie prin telefoane periodice, prin mailuri de “ce mai faci?”, prin abordari pe messenger etc. Apoi am obosit, constatand ca  – daca nu faceam eu primul pas – unii “prieteni” nu m-au cautat niciodata. Nu m-au sunat, nu mi-au scris, nu m-au apelat luni intregi. Iar apoi, dintr-o data, intersectandu-ne, am primit reprosul: “N-ai mai dat niciun semn de viata de atata vreme!” … Wtf, dar tu?! “Aaaa, eu m-am tot luat cu cele zilnice si… stii cum e… n-am mai apucat sa te caut…” Exista vreo lege nescrisa care sa oblige doar una dintre parti sa faca “eforturi” de mentinere a uneii prietenii, de obicei cea plecata pe alte meleaguri? Si mai ales: chiar asa ocupati suntem, incat sa nu reusim la finalul unei zile, in timp ce  – sa zicem – stam pe wc, sa dam cate un telefon cuiva? Avem vieti chiar atat de pline, incat sa nu reusim cu lunile sa ne rupem din “cele zilnice” ca sa vizitam un prieten? Nu mai cred de multa vreme in scuza patetica “n-am avut timp”, atunci cand e vorba sa te vezi / auzi cu cineva apropiat. Putem vedea cu totii dincolo de acest argument. Si da, nu-i obligatoriu sa fim prieteni, daca s-a schimbat conjunctura in care obisnuiam sa socialziam; nu se termina lumea pierzand o cunostinta.  Dar mai bine asa, decat sa inlocuim mereu adevarata explicatie “n-am mai considerat important sa te caut” cu penibila “n-am avut timp sa te sun”… Stiu, nu spunem nicicare acest lucru, incercand sa mentinem o situatie de convenienta care, oricum, nu mai are nicio valoare in acel punct. Aceiasi oameni sunt cei care spun “n-am avut timp” intr-o multime de situatii banale… incat nu pot sa nu ma intreb: ce anume va mananca tot timpul, oameni buni?!

8. Filmele de groaza. Sunt omul care nu s-a putut uita, de frica, nici la serialul de comedie Tales from the Cript si n-am nicio jena sa recunosc acest fapt.  Fie ca sunt cu alieni, cu monstri, cu zombies, cu creaturi sau bacterii scapate din laborator, cu morti inviati sau cu fantome, duhuri sau spirite paranormale – toate aceste filme ma inspaimanta mai ceva ca pe un copil. Si asta din cauza ca eu nu fac mare diferenta intre realitate si fictiune, pornind de la premiza ca nimic nu ne garanteaza ca ceea ce noi doar ne imaginam nu poate exista cu adevarat. Uneori ma intreb daca nu cumva tema unui film este, de fapt, rodul unei viziuni a scenaristului, consecinta unei priviri lucide intr-un viitor pe care mintea nostra nu-l poate concepe ca fiind cu potential de realitate… semne ale ceea ce va urma. Pentru mine niciun scenariu apocaliptic nu e vesel, niciun monstru sau alien nu ma face sa rad si niciun fenomen paranormal nu ma face sa ridic din umeri nepasatoare. Si da, mi-e frica de orice scena de film nerecomandata celor sub 15 ani, ma speriu si plang la faze dure, imi pun mainile la ochis si, in genere, n-am nicio curiozitate sa vizionez asemenea porcarii, care sa-mi faca apoi cosmaruri sau nopti albe.  Sunt de parere ca numai mintile bolnave pot avea o placere in a viziona “la rece” filme de acest gen… si nu inteleg rostul fortarii limitelor mentale, pentru a rezista terorii sau groazei pe care unele filme de gen ti-o inoculeaza in subconstient. Senzatii tari.

[ Puteti citi intregul top aici:

Top 10 – Lucruri ce-mi displac (I)

Top 10 – Lucruri ce-mi displac  (II)

Inainte de a continua acest clasament, se impune mentiunea ca ordinea enumerarii este absolut aleatoare, nu reprezinta o ierarhie fixa in mintea mea – fiecare situatie fiind mai suparatoare decat altele, la un moment dat. Daca  saptamana trecuta eram pornita pe retelele virtuale, azi as da orice sa dispara din lume telefonul mobil.

4. Zgomotul telefoanelor. In genere, imi displace zgomotul de orice fel, fiind cu cat mai puternic, cu atat mai deranjant . Insa, cu precadere, am dezvoltat o intoleranta din ce in ce mai puternica pentru soneriile telefoanelor, de la cele scartaite ale telefoanelor fixe, pana la polifonicele de orice fel ale celularelor. Asta se datoreaza, din pacate, celor aproape 8 ani de munca petrecuti cu telefonul la ureche, rezolvand probleme si discutand cu fel de fel de mitocani. In ultima vreme, datorita diverselor probleme cu care ma confrunt la job, simplul sunet al telefonului imi provoaca o stare de nervozitate vecina cu isteria. Simt ca-mi pierd controlul ,  imi doresc superputeri prin care sa pot deconecta aparatul pentru totdeauna, simt ca e ultimul telefon la care mai pot raspunde calm. De aceea, in timpul liber, cele doua telefoane de care sunt obligata sa dispun sunt mereu pe silent; pentru ca nu vreau sa mai aud nimic. As vrea sa opresc toate celularele din lume, sa nu mai aud zgomotul lor niciodata, niciunde. As vrea, deopotriva, sa opresc accesul pe strazi al tuturor masinilor ce fac zgomot, al tuturor  sirenelor, pentru ca geamul biroului nostru e larg deschis catre una dintre cele mai zgomotoase strazi ale orasului. Acasa aerisesc larg apoi stau cu geamurile mereu inchise, ferita de zgomotul infernal al sutelor de tiruri ce trec la cativa metri de noi. Chiar muzica, marea mea iubire, incepe sa-mi devina de nesuportat, de vreme ce sunt obligata s-o ascult prea tare si fara sa-mi placa, pe cand toti avem de fapt nevoie de liniste si calm… Imi vajaie capul, de cativa ani buni, iar presiunea devine zi de zi mai apasatoare, mai greu de tolerat si de trait cu ea. Vreau liniste.

5. Copiii needucati de parinti. Nu exista, in ochii mei, niciun argument pentru care un copil sa aiba treptul sa ameninte cu bataia un profesor si sa puna in practica acest lucru, la iesirea de la ore. Vad uneori clipuri postate pe Youtube, in care adolescenti sau chiar pustani de scoala generala se filmeaza in ore, distrandu-se pe seama profesorului, injurandu-l, amintandu-l, chiar lovindu-l…  Oricat de mare ar fi procentul profesorilor care, la randul lor, au abuzat de elevi, persecutandu-i sau aplicandu-le pedepse fizice nepermise, ceilalti dascali – printre care nu se poate sa nu existe oameni de aur, ca pe vremea mea – n-au nicio vina si este nedrept sa suporte asemenea umilinte. Nu pot sa cred ca un copil educat sanatos acasa va merge la scoala si se va lasa antrenat in asemenea acte de violenta. Nu concep ca, atata vreme cat educatia in familie se face sistematic si constant, acel copil se va lasa influentat de colegii lui, chiar daca este  – la randul lui – umilit sau batjocurit pentru “lasitatea” de care da dovada. Un copil cu o morala sanatoasa nu va ceda in fata acestor presiuni, nu va participa la ele, nu va rade si nu va incuraja cand ceilalti colegi se comporta in acest fel. Acesta este motivul pentru care, in prezent, meseria de profesor mi se pare una dintre cele mai  grele si mai urate din lume: cum poti sa-ti pastrezi calmul si demnitatea, cum poti sa-ti mai faci meseria cu placere si dragoste de copii, daca sala de clasa se transforma in camera ta de tortura,  iar tu devii tinta batjocurii, a injuriilor, a amenintarilor si rasetelor unor vlajgani de care ajungi sa te temi si sa te feresti pe strada?! Si de ce? Pentru ca statul te obliga sa-i scolarizezi, fara sa ia nicio masura concreta impotriva lor, iar directorii scolilor musamalizeaza totul, de teama problemelor la nivel mai inalt, daca informatia devine publica? Ce parinti sunt aceia care nu inteleg aceste probleme si-si lasa copiii nepedepsiti, dandu-le libertatea sa se comporte in acest fel?!  Si de ce li s-a permis acestor parinti sa faca copii?

6. Parintii care nu stiu sa spuna “Nu”. Okey, copiii invata explorand si cunoasterea lumii nu trebuie ingradita ci dimpotriva, incurajata si oferita ca o libertate altfel “nepermisa” adultilor. E frumos sa lasi copiii sa picteze peretii, sa manace singurei – aruncand jumatate din mancare pe podea, sa cerceteze fiecare obiect si sa inspecteze fiecare sertar, insa toate acestea trebuie facute acasa. Pentru ca nu orice gazda are simtul umorului la fel de dezvoltat si se bucura, ca si tine, cand puiutul tau tocmai a intins toata piersica pe covorul persan, a sfaramat tacticos  miezul  unei felii de paine  in toata camera, sau a mazgalit intregul perete cu crema prajiturii, in aplauzele tale. Sunt momente in care libertatea copilului trebuie ingradita, macar de dragul gazdei care va munci, “oftand”, sa curete mizeria lasata de micul explorator. Si sunt acele locuri publice (indeosebi magazine) in care copilul te face ridicol atunci cand ofera spectacole gratuite de isterie pentru ca vrea niste bomboane sau pentru ca ceva nu i-a convenit in felul cum l-ai tinut de manuta. Sunt copii cu personalitate, stiu, insa acest inceput de “fac doar ce vreau!” le va dauna mai tarziu, cand alte persoane straine nu vor dori sa le faca concesiile cu care sunt obisnuiti. Explicatiile gen “Nu reusim sa-l stapanim!”, “N-o putem dezvata sa doarma cu noi!”, “Daca nu vrea, n-o putem obliga!”, “Si ce daca se bate cu colegii de gradinita, e copil!”, “Cum sa-i spun ca nu e voie, o sa planga!”, “E prea mic acum ca sa invete, lasa-l sa faca ce vrea pana mai creste!” etc.  sunt in primul rand dovada faptului ca n-ati incercat de ajuns. Perseverati, pentru linistea noastra, a tuturor celor din jur! … Iar pentru toti ceilalti exista psiholog.

]]> http://www.jocurban.ro/2009/07/06/top-10-lucruri-ce-mi-displac-ii/feed/ 5 http://www.jocurban.ro/2009/07/01/razboi-si-arme/ http://www.jocurban.ro/2009/07/01/razboi-si-arme/#comments Wed, 01 Jul 2009 12:14:14 +0000 Carla http://jocurban.wordpress.com/?p=1791 Titlul cartii lui Lev Tolstoi suna mai bine, stiu. Insa nu despre pace este vorba aici, ci tocmai despre industria armelor, generatoare de razboi, violenta si moarte. Probabil cea mai prospera industrie a istorieri lumii moderne, dar asta numai pentru ca are mai multi clienti decat cealalta cea mai veche meserie din lume. [Ma intreb care din cele doua este cea mai veche, de fapt?]

Ne trebuie razboi, inteleg, pentru ca exista prea multi oameni mari care n-au cu ce sa se joace, asa cum au invatat de mici. Ce bine-ar fi sa ramana totul un joc, campurile de lupta sa fie inghitite de campuri de maci, terenurile minate sa devina terenuri de joaca, iar fabricile de armament sa fie transformate in statiuni de agrement, ca la Orastie:

N-am inteles niciodata de ce trebuie sa existe razboi. Stiu, generatiile stramosilor nostri au avut nevoie de aceasta inventie pentru a incerca sa cucereasca lumea la gramada, din toate directiile, imediat ce s-au prins ca orizontul trece de copacul din zare… si nestiind, saracii, ca este loc pentru toti, mai ales ca erau mult mai putini ca noi.  Okey, nu se inventase liftul si locuitul pe verticala, deci aveau nevoie de tot mai mult spatiu sa-si intinda plapuma… dar orisicum.

Sigur, o alegere a existat intotdeuna. Si, daca John Lennon fi fost acolo de la inceputuri, sa le cante “make love, not war”, optiunea personala a multora dintre acesti razboinici ar fi fost sa cotropeasca noile teritorii prin metode pasnice si mult mai erotice decat piatra, ghioaga sau patu’ pustii. Populatia ar fi fost, incet-incet, asimilata, cum bine au inteles sa faca stramosii nostri dacii si romanii, dupa ce si-au dat degeaba in cap.

Asa si cu noi. E atat de simplu s a vii si sa spui: “Bah, sunt mai tare ca tine, am mai multi soldati si arme mai puternice. Te voi invinge oricum. De ce sa irosim, ianinte de asta, atatea vieti omenesti, de ambele parti?!”. Corect. Da’ cine-i prost sa accepte un asemenea targ, lasand sa se duca de rapa o intreaga industrie de miliarde, care ar putea rezolva chiar si actuala criza economica mondiala… Daca e sa ne luam dupa amatorii teoriei conspiratiei, se gasesc milioane de dovezi cum ca tocmai marile puteri implicate in aceste razboaie finanteaza la negru, in contra-partida, terorismul si rezistenta armata a adversarilor lor.

Mie imi este greu sa cred ca suntem in stare sa privim inapoi, in spatiu si timp (asa zice D., dar eu n-am inteles nimic din explicatiile lui), pana la originile universului, inventand telescopul Hubble, dar nu suntem in stare sa ne folosim resursele, cunostintele si tehnologia sa capturam si sa eliminam gruparile teroriste care fac omenirii atata rau.

Cati bani inghite oare armata SUA, care e bugetul anual al acestei institutii a statului? Cate alte ramuri ale economiei americane ar putea fi sustinute cu aceste fonduri? Sau… in ograda noastra… cati bani aruncam efectiv la gunoi, platind salariile cadrelor militare, ale soldatilor acum cu simbrie, ale armamentului rudimentar si depasit, dar care trebuie intretinut, atat vreme cat nu se fura ca de la piata, din depozitele m.a.p.n-ului?! Apropos, ce se mai aude cu alea peste 50 de mitraliere furate, in iarna, de la Ciorogarla? Oare in ce tara au ajuns si cati civili au pierit de glontul lor?

As rvea sa fac o vraja prin care fiecare individ cu functie de conducere din cadrul fiecarei armate a fiecarui stat sa aiba cel putin un fiu inrolat, in randurile de jos, in acea armata. Astfel incat fiecare decizie de atat, de bombarbare, de ofensiva etc. sa fie bine cantarita, cu viata propriului copil. Sa vedem cat de plina de abnegatie, altruism si eroism este “datoria de patrie”.