Soția sa, la fel de bătrână și ea, îl plângea azi, în grădina acum uscată și căzută în paragină… Nu se împăcase cu pierderea lui. Mi-a povestit, pentru a câta oară?, că spera ca internarea moșului în spital să fie doar un mic ”accident”, spera ca ”omul ei” să vină sănătos acasă și, împreună, să-și continue viața până cine știe când… încă mulți ani înainte.

Și m-am gândit: câtă nerecunoștință! Și cât noroc pe acest bărbat ce a trăit atâția ani plini – împărțindu-și tinerețea și bătrânețea la doi, ce a avut mereu familia alături – fiica și nepotul său locuind mereu cu ei, ce s-a bucurat de luciditate și putere până cu câteva zile înainte de a muri!… Ce bine e să-și poți lua rămas bun de la cei pe care-i lași în urmă, să ai răgaz să te împaci cu cele lăsate în urmă, să faci pace cu cei cărora le-ai purtat pică și să te stingi liniștit, la capătul unei vieți lungi și pline!…

Dar nu. Îmi spunea nepotul lui că ultimele zile i-au fost un mare chin, o spaimă imensă l-a chinuit zi și noapte, l-a paralizat realmente, l-a măcinat, l-a doborât cu totul… Să ai 83 de ani, să înțelegi că ți-a sosit clipa și să nu fi deloc pregătit a te duce…

Paradoxal, când un om se stinge în urma unei suferințe de durată, doborât la pat cu mult înainte, chinuit de dureri, dependent de răbdarea și puterea celor din jur, ne întrebăm de ce trebuie să se chinuie atât, de ce nu scapă de tot chinul, de ce nu-l ia Dumnezeu la El… iar când, în sfârșit, se duce, ne luptăm cu durerea de a-l fi pierdut, ne tânguim și invocăm, retoric, măcar o zi în plus, în care să facem ce n-am făcut, în care să-i spunem ce nu i-am spus…

Cândva voi găsi resurse interioare să vorbesc despre bunica mea. De la moartea ei, la numai două zile după cea a moșului, n-am încercat decât să mă gândesc că în sfârșit s-a făcut și pentru ea dreptate, că s-a eliberat de chinul și tortura inconștienței, de umilința de a fi total dependentă de alții – după ce ți-ai dedicat o viață întreagă îngrijirii lor, de suferința fizică ce o măcina de atâtea luni deja… Am încercat să ascund, în spatele acestui gând oarecum altruist, disperarea de a ști că n-o s-o mai văd niciodată, că o să-i vorbesc, dar n-o să-mi mai răspundă, că nu-i voi mai auzi niciodată vocea și … Și realizez, cu trisțețe, că ceea ce mă doare cel mai tare nu e dispariția ei fizică dintre noi, ci doar nevoia mea egoistă de a o avea alături… nevoie ce nu mai poate fi satisfăcută acum. Am avut-o alături și am vizitat-o mult prea rar, am avut atâtea prilejuri de a-i spune cât îmi e de dragă dar n-am făcut-o, poate de teama că odată ce-i voi spune toate aceste lucruri, ar fi ca și cum mi-aș fi luat rămas bun și ea ar fi fost liberă să se ducă departe… Și iată cum, până la urmă, s-a dus fără a mai aștepta cuvinte ce nu aveau să vină…

Nimic nu ne pregătește pentru ce va urma.

Printre cei care lucrează în birouri fără ferestre. Printre cei ai căror ferestre nu dau către un copac.

Printre cei care-și spun că mâine, sau după alegeri, poate va fi altfel.

Printre cei ce se trezesc fără a fi visat nimic.

Printre cei ce fac cumpărături numai în ziua de salariu.

În autobuzele ce vin prea rar și sunt mereu prea pline.

Printre cei care adorm seara fără a mai deschide cartea de pe noptiera. Printre cei care nu au o carte pe noptieră.

În traficul de la orele de vârf.

În casele oamenilor ce nu mai cumpără veioze, luminându-și serile doar cu ecranul tv.

Printre cei care își spun în gând, pentru a câta oară?, că ar trebui s-o reclame pe vânzătoarea cea antipatică de la magazin.

Printre cei care nu (mai) găsesc momentul ”potrivit” de a deveni părinți.

În cinematografele vechi și goale, ce încă rulează filme bune.

Printre cei care nu-și mai serbează ziua de naștere.

Printre cei care tac, atunci când au șansa de a spune ceva; printre cei care vorbesc fără a spune nimic; printre cei care nu se înțeleg nici măcar pe sine.

Printre cei ce nu-și mai sună un prieten, pentru un ceai sau o cafea.

Printre cei care nu comandă niciodată o prăjitură cu gust de copilărie.

Printre cei cu “principii”.

Printre cei care nu mai cumpără loz în plic.

Take a chance
(Like all dreamers can’t find another way)
You don’t have to dream it all, just live a day…

Mai mult de atît, pare a deveni o psihoză colectivă să încerci prin orice mijloace să eviți a face ceva din care nu-ți iese nimic. Strică, încurcă, distruge tot ce te îndeamă să fii fraier făcând lucruri gratis!… iată unul din sloganurile cetățeanului de rând, omul ”de mijloc” preocupat doar de confortul propriu, de ziua de azi și de absolut nimic altceva ce iese din spațiul său personal.

Colectarea selectivă, desigur, este una din acțiunile pe care românul n-o s-o înțeleagă niciodată. De ce să reciclez?! Mie ce-mi iese din asta?!… Aaaa, cum nimic?! Când eram școlar duceam hârtie și sticlă la centrele speciale și primeam pe ele bănuți buni! Acum de ce nu mai dați nimic pe ele, hoților?! Vreți să vă îmbogățiți pe hârtia de pe ziarul meu zilnic gratuit, pe pliantele mele de la hypermarketuri și pe plasticul meu?!

[În paranteză fie spus, chiar dacă cineva - în vârful piramidei - se îmbogățește din reciclarea gunoiului nostru, e firesc să câștige ceva din business-ul pe care îl prestează pentru societate... Pentru a putea funcționa, orice business trebuie să aducă un minim profit și fiecare serviciu, chiar și cel de salubrizare și reciclare a deșeurilor, trebuie plătit].

Dau un vot și veșnica mea admirație celui care va reuși să explice românilor că reciclarea, respectiv colectarea selectivă, nu reprezintă un câștig pentru buzunar, ci un cost! Un cost al obiceiurilor noastre de consum, un tribut plătit planetei pentru faptul că o îngropăm (și ne îngropăm) în gunoi, o taxă pentru a fi aici și ”mâine”, o investiție în favoarea copiilor noștri și a mediului în care ei vor trăi… Să explicăm românilor că  – în alte părți – fiecare locuitor civilizat al acestei planete scoate bani din buzunar, nu primește!, pentru a-și arunca gunoiul selectiv! Dar cum, eu să plătesc pentru ceea ce arunc?! Neeehhh… las’ că știu eu, mie nu-mi dați nimic pe ele și Prigoană face avere din ceea ce am strâns eu gratis, pentru el… Da’ ce, eu îs mai prost?!

După o discuție lungă și deloc constructivă, cetățeanul va putea concluziona: Bine, o să reciclez și eu! Chiar mâine am să duc la fier vechi toate calorifele debranșate, de pe casa scării de unde locuiesc! Să vezi cât o să-mi iasă din asta!…

Nu-i bai, lupta e abia la început. Printre atâția indolenți, ne-am găsit  – din loc în loc – câte unu-doi dispuși să colectăm selectiv. Decizie inutilă, într-o primă fază, în care mereu tomberonul special destinat hârtiei și plasticului era plin cu saci (ca să fiu corectă: pungi de cumpărături) plini cu gunoi menajer… Să nu te enervezi?!

Mai apoi vine compania de salubrizare și ne amenință, prin reprezentații ei direcți – atârnați în spatele camioanelor de gunoi – că: De data viitoare, dacă mai aruncați hârtie și plastic în pubela de gunoi menajer, nu v-o mai golim! Hârtia și plasticul se aruncă separat, în tomberonul special! Bun… ne-am conformat, ca să observăm că – deși gunoiul era colectat separat, pubelele sfârșeau golite la grămadă, în aceeași mașină, în același compartiment… Care-i logica în toată această secvență din lungul proces de reciclare?! Din nou, efortul meu mi s-a părut a fi inutil.

Apoi, într-o a treia fază, ne-am trezit că nici nu mai avem unde să reciclăm. Pubelele speciale destinate materialor reciclabile au dispărut, lăsând locul surorilor lor mai mari, containerele zonale de colectare selectivă. În unul, maxim două puncte din cartier, zac mândre cele două celebre anonime,  frumos colorate: albastru pentru hârtie, galben pentru plastic (da, știu, verdele – pentru sticlă..  la noi lipsește din peisaj). Fericiți că, totuși, am decoperit unde să reciclăm, am pornit, într-o dupamiază, cu portbagajul mașinii ticsit de hârtie frumos împăturită și peturi presate migălos cu piciorul (soțul meu e un perfecționist). La locul faptei, însă, stupoare. Containerele erau pline-ochi, iar în jurul lor zăcea aruncată o cantitate de deșeuri cel puțin egală cu cea din containere. Cutii de carton și diverse folii de plastic umpleau până la refuz cele două recipiente, înghesuite la nimereală, fără nicio noimă, asezonate din loc în loc cu legume, fructe și zarzavaturi în stare de putrefacție… Dacă n-ați ghicit, containerele erau amplasate, strategic, în fața pieței agro-alimentare a cartierului, la îndemâna comercianților și astfel în uzul lor exclusiv.

Nu ne-am dat bătuți și, cum speranța moare ultima, iată-ne ajunși la cel de-al doilea punct zonal de colectare… într-o tristă antiteză cu celelalte, aceste două containere erau complet goale. Și așa le văd zilnic în plimbările mele, invizibile parcă pentru ochiul locatarilor din zonă, e-adevărat miop, fiind vorba de un cartier locuit în majoritate de pensionari.

Iar noi… suntem doi ”fraieri” cu balcon. În balcon avem o cutie mare de carton, pe care o umplem săptămânal cu produse reciclabile, o luăm în spate și o cărăm apoi hăt departe, stindard al colectării selective de care, în ciuda tuturor piedicilor, nu vrem să ne dezicem atât de ușor.

E un pas mic, făcut cu un picior rupt din naștere și pansat acum de autorități, după 20 de ani de  la explozia pe piață a deșeurilor reciclabile, stângaci, dezinteresat și fără pic de profesionalism. De ce sunt atât de puține puncte de colectare a deșeurilor, de ce trebuie să străbat întregul cartier pentru a găsi un container special? De ce au dispărut centrele  zonale de colectare a deșeurilor, unde puteai primi câțiva bănuți pentru ceea ce reciclai, spre marea bucurie a copiilor?

Întocmai ca practicanții unei noi religii, o religie a protejării mediului, a respectului pentru mediul în care trăim și  în primul rând a bunului-simț, suntem datori să ne facem treaba în continuare. Ne dorim un ”mâine” curat pentru copii noștri, iar ”azi” (ne) dorim, pentru Tomata cu scufiță, o bicicletă verde ca lumea în care visăm să trăim…

Nu spun asta nu cu furie. Poate doar cu resemnarea omului care nu mai poate face nimic să dea timpul înapoi. Tinereţea mea s-a dus;  cu cât voi accepta mai repede asta, cu atât mai bine. Vin alte etape, cu bune şi cu rele, nu-i nimic. Însă tănără n-o să mai fiu niciodată.

Sunt soţie acum. Şi voi fi mamă în curând. Voi avea responsabilităţi, griji, preocupări şi satisfacţii care-mi vor umple întregul timp. Îmi doream asta şi mă bucură că am ajuns aici. Însă, dacă m-ar fi întrebat cineva, nu m-aş fi simţit niciodată pregătită pentru toate astea.

Zilele trecute ascultam cu nostalgie cum patru studenţi la litere povesteau despre bursa lor în Norvegia şi despre viaţa lor studenţească, de acolo şi de aici. Atunci mi-am dat seama că n-o să mai fiu tânără nicicând. A fost o tristă revelaţie, cea mai tristă de până acum. Nu mai pot întoarce anii studenţiei, viaţa lipsită de griji, pofta de distracţie, de socializare, viaţa trăită fără presiunea interioară de a mă aşeza în rând cu lumea, la casa mea, fără presiunea unui dead-line imaginar pentru făcut copii înaintea unei vârste cu riscuri… Adevarul e cât se poate de simplu: anii nu se întorc niciodată înapoi, iar noi nu vom reuşi niciodată să re-întinerim, cronologic.

Ultimul lucru pe care aş vrea să-l aud acum este discursul motivaţional cu “Dar, uite, eu mă simt atât de tânăr/ă şi uite câţi ani am deja!” … e stupid. A te simţi tânăr nu te mai face tânăr decât eşti, fiziologic, cu nimic.  La fel, le poţi face pe toate din nou, oricând: poţi face o facultate, da, şi la 40-50 de ani; poţi fi din nou student, persoană single/liberă de obligaţii, te poţi muta înapoi cu părinţii, poţi umbla prin birturi nopţi la rând şi e foarte probabil ca toate lucrurile astea să te şi facă să te simţi tânăr/ă din nou. Dar eşti ridicol/ă. Pentru ca locul tău e în alt film şi nu mai aparţii cu nimic generaţiei pe care încerci s-o păcăleşti să te adopte benevol.

Poţi fi, de asemenea, cel mai bun prieten al copilului tău, dar niciodată n-o să ai prospeţimea, energia şi tinereţea prietenilor de vârsta lui. Eşti părinte, eşti adult, nu vei mai fi copil niciodată. Iar pe de altă parte, oricât ai încerca să mai copilăreşti, bucurându-te de libertăţile vieţii la 40 de ani ca şi la 20, nimic nu mai poate fi la fel la 40. Nu mai eşti acelaşi om, nu mai eşti copil, undeva – în timp – ai început să nu te mai potriveşti în decor.

Concluzia acestei triste zile aniversare? Mie personal nu-mi folosesşte la nimic să încerc să mă amăgesc, să mă simt tânără făcând lucruri care să-mi amintească de cum era viaţa mea acum 10 ani. Vreau să pot da timpul cu 10-12 ani înapoi şi să mă mai bucur încă o dată de fiecare zi, la timpul ei.  Sau nimic.

Eu nu mă simt bine la 30 de ani. Mi s-a părut mereu că vârsta de 30 de ani te face batrână. Mi se pare şi acum la fel. Nu-mi place să ştiu că am trecut în a doua jumătate a vieţii, că s-a dus tot fun-ul adolescenţei şi primei tinereţi, că tot ce vine de acum înainte sunt responsabilităţi de adult şi zile trăite drămuit şi cumpătat, după un plan de viaţă atent elaborat.

30 sucks.

1. Pentru că încă nu am ajuns sa-mi fac operaţia de lobotomie, am fost să votez. Şi, pentru prima dată în cei 12 ani de  când fac asta, m-am luptat să pun parafa pe ceea ce mi-am dorit. Am stat la cozi, am căutat prin oraş secţii speciale de votare, am îndurat frig şi stat în picioare numai ca să fiu eu împăcată că încă nu am fost învinsă total. Îmi puţeţi fura până şi ultima speranţă la o viaţă mai bună, însă n-o să mă faceţi niciodată să renunţ la votul meu. Atât de tare vă dispreţuiesc.

2. Palmele se dau din dragoste. Foarte rău că Băsescu zice că n-a lovit niciodată un copil! Măcar pe fii-sa aia mică trebuia s-o articuleze de câteva ori, părinteşte, la fundu’ gol. Cu sau fără papparazzi. Plus de asta, eu aş bate o grămadă din copiii acestei generaţii, mai ales pe ăia care în loc să-şi vadă cuminţi de joacă şi de lecţii, o freacă printre adulţi, la meetinguri politice şi electorale. (Şi, preventiv, pe toţi puiuţii de ţigani. Că, deh, nu vrem să discriminăm… şi să scape careva nepedepsit.)

Dar ăia care au lovit şi omorât pe trecea de pietoni şi continuă să-şi încălzească fundurile grase în fotoliile lor de parlamentari? Dar ăia “proaspăt împroprietăriţi” ce au lăsat în strada, fără casă şi masă, mii de oameni nevoiaşi, ce au murit cu zile apoi? Dar ăia care au chemat minerii să lovească, pe străzi, mii de oameni nevinovaţi, pentru că nu aveau atâtea palme să lovească cu mâinile lor? Dar ăia care au dat permise de conducere  false unor mii de cocălari analfabeţi, care  ne vor lovi şi ucide pe strazi, ani buni de-acum încolo? Dar ăia care au lovit, la colţul secţiilor de votare, pe oricine care n-a votat cu “cine trebuie”? Etc.

Eu sper că l-a lovit şi că e Băsescu, unul singur, un mitocan şi un om de nimic. E mult mai bine decat să trăiesc cu gândul că milioane de oameni pot fi atât de uşor manipulaţi cu un montaj video ce i-ar face pe producătorii lui  “ROTR” sau “2012″ să se răsucească în mormânt.

3.  Câţi dintre  cei care se agaţă cu atâta ardoare de ideea mântuirii neamului prin Johannis, neamţul cel corect, deştept şi muncitor, realizează că omul ăsta n-are nicio vină pentru ceea ce i se întâmplă, cu excepţia întâmplării unui nume nemţesc? Că, în afară de nume, e român get-beget… că e născut, crescut, educat şi format printre semenii lui români? Dacă mumă-sa, într-un exces de simpatie pentru nemuritoarele filme cu Alain Delon sau Gerard Depardieu de acum o mie de ani, i-ar fi dat un nume franţuzesc… l-aţi fi decretat expert in tehnicile de “french kiss“? L-aţi fi distribuit într-o producţie porno autohtonă, cu eleve, bunicuţe şi pitici?

4. Mi se pare de 1000 de ori mai necesar un preşedinte tiran şi dictator decât un preşedinte garantat de Vanghelie şi de baronii pesedişti, despre care eu cred că sunt cei mai infecţi, animalici şi corupţi indivizi ce populează tărişoara asta.

5. De-a lungul istoriei, milioane de oameni şi-au dat viaţa pentru varii motivaţii ideologice fundamentale:  libertatea individuală sau a naţiunii, un alt fel de Dumnezeu, dragostea de ţară, loialitatea sau jurământul de a lupta pănă la moarte în slujba unui oarecare conducător etc. A scuipa pe propria “biblie” ideologică, a-ţi călca în picioare doctrinele politice fundamentale, ceea ce te individualizează ca apartenenţă politică, doar pentru a te asocia  – ca individ – cu o altă culoare politică, total opusă, sau incompatibilă, intereselor şi crezurilor tale… mi se pare cea mai crasă umilinţă la adresa simpatizanţilor partidului tău, cea mai puternică dovadă de făţărnicie, de lipsă totala de coloană vertebrală, de verticalitate, de respect faţă de oamenii  care au ales să te susţină în virtutea unei ideologii.

6.  Aseară otv-ul anunţa că urma să apară în platou Oana Zăvoranu, care tocmai suferise o “complicată operaţie de clonare“. Aş dori să-i întreb pe realizatorii acestei complicate operaţii dacă sunt interesati de un proiect de lobotomizare în masă, la pachet cu clonarea neapărat ulterioară a fiecărui pacient. Eu aş fi prima care m-aş oferi voluntară pentru acest proiect, ca să pot apoi trăi fericită, şi multiplicată, într-o ţară oficial recunoscută de retarzi, proaspătă şi întinerită.

7. Nu neapărat off-topic, aseară am revăzut la tv filmul A Perfect Murder, care m-a ajutat să-mi reamintesc câteva reguli de bază, atunci când decidem să asasinăm pe cineva (eu aştept doar conjunctura potrivită):

• Asiguraţi-vă întotdeauna că mortul e rece. Niciodata, după împuşcarea victimei, nu vă relaxaţi şi nu lăsaţi arma în apropierea cadavrului! Întotdeauna mortul îşi va reveni pentru câteva secunde, suficiente cât să vă atace şi să vă facă rău.
• Niciodată nu negociaţi condiţiile unei crime în afara unei saune, unde toată lumea să intre şi să iasă la pielea goală. Un control al orificiilor este, de asemenea, binevenit, pentru eliminarea suspiciunilor unor microfoane bine-ascunse.
• Când puneţi la cale o crimă, nu daţi telefoane din propria casă sau de pe propriul telefon mobil. Până şi un copil mic ştie să găsească, fără dificultăţi, tasta “redial”.
• Chiar dacă vă place să scrieţi în CV că agreaţi munca în echipă, este de preferat ca omorul să survină în urma unui studiu individual şi să fie realizat de propriile mâini. În linişte şi cu maximă discreţie.
• Atenţie! Nu ieşiţi, după omor, la o bere cu prietenii… mai ales dacă sunteţi genul gură-spartă, lăudăros cu  diversele performanţe personale. De asemenea, suprevegheaţi-vă îndeaproape complicele, când acesta iese la o bere cu prietenii lui.
• Bonus-point: nu vă daţi verigheta şi bijuteriile jos când sunteţi cu amantul/amanta.  Oricum, nu e ca şi cum omul ăla n-ar şti…

8. Ar fi genial ca Saw VIII să aibă drept victime numai politicieni români. Care să conştientizeze, înainte de tortura finala, valoarea şi totodata nimicenia vieţii lor, să implore milă, îndurare… şi răspunsul să fie “nu”.

Nah gata, că m-a ajuns sila şi repulsia faţă de tot poporul acesta de cretinoizi, mai mult decât faţă de politicieni.

Să primiţi ce-o să votaţi. Am zîs.

În fine, după o discuţie idologica ce a durat vreo 5 staţii, timp în care cei doi au avut vreme să atingă varii subiecte, de la legionari, la comunişti – foşti şi actuali, la diverse teorii conspirative şi la veşnica problemă a pensiilor mici, unul dintre ei se ridică supărat şi se îndreaptă spre uşa troleibusului. Înainte să coboare mai aruncă o ultimă privire înapoi, la celălalt şi, în loc de salut, îi urează, cu frustrare:

- Să primeşti ce-o să votezi!

p.s. Ceea ce vă urez şi eu vouă!

„Aşteptăm să vedem ce va spune legea. În funcţie de pedeapsă, vom vedea ce vom face. Dacă nu se va face lege, va arde oraşul ăsta începând de la mic la mare” *. (de aici)

* declaratie a unui cetatean timisorean, de etnie roma, ingrijorat de mecanismele justitiei romanesti.

Io zic sa incercati numai.

Vorbim de discriminare? Pai sa vorbim de discriminare… Dojo a spus-o deja, iar reactiile nu au intarziat sa apara pe blogul ei. Si nu numai ea. La urma urmei, care ar trebui sa fie reactia fireasca a oricarui cetatean timisorean  care isi simte amenintata gratuit linistiea si integritatea personala? N-ar trebui sa dam si noi, in cap, la intamplare, atacul fiind cea mai buna aparare? N-ar trebui sa uitam de tiganii cumsecade, de copiii  lor, care incearca sa invete carte la un loc cu copiii romani, de artisti, de cei pasnici si gospodari, de femeile care  au impartit acelasi pat de maternitate etc., de cei alaturi de care am trait in pace si buna intelegere atatia ani? Nu devine, astfel, justificata (dupa sintagma “Ti-am zis eu!“)  ura majoritatii romanilor si atitudinea acestora de totala intoleranta, fiindu-le astfel confirmate temerile ca “toti sunt la fel”?!  E un cerc vicios absurd.

Eu spun doar atat: indemnul la calm si toleranta este cel mai intelept in orice situatie, mai ales atunci cand spiritele se incing pe fondul unor tensiuni de origine etnica, atat de delicate… si ultimul lucru de care Timisoara are nevoie este de un razboi de acest fel. Toleranta si calmul nu inseamna, insa, si intoarcerea celuilalt obraz, cum ziceau blegii inteleptii in timpuri preistorice. Toleranta si discriminarea merg mama in mana, in ambele “tabere”, de fapt.

Ce inteleg eu: ca revolta romilor nu vine – de fapt – din durerea mortii unei fiinte umane, cat din frustrarea anticipata ca legea nu va face dreptate in acest caz, victima fiind “tigan”.

Nu conteaza ca o crima atat de atroce a oripilat in aceeasi masura intreaga populatie, nu conteaza faptul ca timisorenii isi doresc deopotriva ca acesti tineri sa ramana dupa gratii cat mai mult posibil, pentru a nu pune in pericol si viata altor oameni, nu conteaza nici ca decizia de condamnare va apartine unor anume persoane din magistratura… nu! Nu conteaza ca 99% dintre timisoreni sunt in asentimentul lor, oripilati de cele petrecute, dorind faptasilor o pedeapsa cat mai aspra… Si, in fond, ce inseamna “dreptate” pentru ei? Ce inseamna pentru noi? Vor romii ca autorii crimei sa fie, la randul lor, linsati? Probabil multi dintre romani ar fi de acord cu ei…  Ce rost are sa promiti razbunare tuturor?! Ce-au de-a face cei multi si “mici” cu deciziile celor putini si “mari”?! Ardeti din temelii Politia, Procuratura, Judecatoria!… probabil multi dintre cetatenii romani va vor multumi si poate va vor da chiar o mana de ajutor.

Nu conteaza toate acestea. Conteaza doar ca nedreptatea li se va face de catre romani. Probabil ghicitoarele lor deja au prezis asta, dupa ce in prealabil au comunicat transcedental si intergalactic cu mortul si au aflat mai multe despre cele petrecute, concluzionand ca omul nu se face cu nimic vinovat de soarta sa.  Acest lucru insa nu mai intereseaza pe nimeni, intamplarea fiind momeala perfecta pentru defularea unor frustrari acumulate in ambele “tabere”, de ani si ani.

Dreptatea se va face in stil barbar, fara deosebire, singurul criteriu pentru alegerea victimelor razbunarii fiind culoarea pielii. Oamenii isi vor da in cap, in numele unei ideologii, uitand numele mortului sau nici macar cunoscandu-l vreodata. Dar violenta, vorba aia,  este intotdeuna gratuita si nu costa nimic. De ambele parti.

O diferenta oarecare dintre noi si tigani?! Dupa moartea absurda a lui Luci Reja (inca nerazbunata sau pedepsita, btw), nimeni n-a iesit in strada sa strige “moarte cocalarilor si interlopilor mafioti!”, pentru ca un anume om  s-a facut vinovat de moartea sa si noi, restul, am inteles acest lucru, defuland asupra sistemului justitiar corupt, nu asupra tuturor posesorilor de masini tari. As vrea sa vad aceesi cumpatare si in randul romilor, aceeasi capacitate de a face diferente, dar mai ales aceeasi inversunare impotriva unui sistem justitiar care i-a protejat de fapt – la nivel interlop – de atatea ori…

*khetanes (adv.) = in comun, impreuna, laolalta (Gh. Sarau, Dictionar rrom-roman)

Lasand la o parte activitatea de curatenie prestata de femeie cu atata nonsalanta, m-a frapat cantitatea de gunoaie depozitata in acel balcon si, in conditiile in care ele au fost adunate acolo in timp, de unde asa – dintr-o data – nevoia de a se descotorosi de ele, fara regrete!?

Credeam ca numai batranii cu anumite probleme mentale au hobby-ul asta, de colectionari…

Update: Pentru a mai clara intelegere a contextului, pentru cei naivi ca mine – care sperau ca d-na va cobori apoi sa puna gunoiul la tomberon… nu. Nu avea de gand:

Nu stiu de unde mi se trage, cert e ca nu-mi amintesc sa ma fi asezat vreodata cu placere pe scaunul stomatologului.  Pana acum n-am avut complicatii foarte mari (daca e sa ma compar cu grozaviile istorisite de altii) si nici n-am neglijat  aspectele legate de sanatatea si igiena dentara, la nesfarsit. Pur si simplu n-am putut niciodata sa merg de buna-voie la dentist, pana n-am simtit ca pic de pe picioare din cauza unor dureri, ce ma chinuiau de zile intregi. Evident, lasand sa se agraveze cate o problema, trebuia sa ma astept la ce e mai rau, odata urcata pe scaun. Ceea ce s-a si intamplat mereu. Plus ca am avut si niste evenimente acute, pentru care nu sunt vinovata cu nimic, dar care ar traumatiza pe oricare dintre voi.

Mai tarziu, o doctorita mi-a explicat ca ma aflu intr-un cerc vicios: cu cat imi e mai teama, cu atat organismul secreta o cantitate mai mare din nu-stiu-care hormon, care apoi altereaza afectul anesteziei, facand-o sa “nu prinda”, iar pe mine sa ma doara orice interventie aproape ca “pe viu”. Odata scapata, am ramas de fiecare data cu trauma ca totul e extrem de dureros si neplacut,  indiferent de cat e de puternica anestezia… iar data urmatoare am mers si mai ingrozita, m-a durut si mai tare… si tot asa.

Am ajuns sa-mi plombez simple carii de suprafata, cu 2 diazepamuri luate inainte si  apoi cu anestezia propriu-zisa… fara sa ma mai doara, intradevar, dar si fara sa-mi scada disconfortul si oroarea cu nimic. Plus ca orice interventie a devenit din ce in ce mai anevoioasa si consumatoare de timp, din cauza crizelor de plans continue, pentru care trebuie mereu sa ne oprim la cateva minute, ca sa ma pot linisti, sa nu ma inec si sa pot respira din nou omeneste. Hainele de pe mine, fie vara fie iarna, sunt ude leoarca la final, parul imi e ud si el cu totul, iar scaunul arata de parca s-ar fi turnat o galeata de apa pe el.

Nu cred ca problema acesta, devenita clar psihologica, va trece vreodata de la sine. Si nu stiu ce sa fac sa o combat. Maine ma asteapta o rezectie, amanata zilnic de mai bine de un an, despre care am auzit si citit numai de rau, astfel incat sunt mai infricosata ca niciodata de ceea ce va urma. Daca nu mai aveti nicio veste de la mine zilele viitoare… plangeti-ma, caci am murit. De groaza.

Mai multe despre profilul ei psihologic veti gasi aici:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y47_-Efa6E8]

Nu trebuie sa fii mama, ca sa te revolte o asemena atitudine a unei persoane pe care o platesti sa-ti creasca si sa-ti ingrijeasca copiii cat mai bine,  in lipsa ta!

Din informatiile citite, am inteles  ca mamica in cauza si-a filmat bona, timp de mai multe ore, avand dovezi clare cum acesta a agresat copiii in permanenta, bruscandu-i, vorbindu-le urat si lovindu-i de mai multe ori. Daca mama a facut acest gest (filmarea cu camera ascunsa) dintr-o intuitie anume, din neincredere fata de prezenta in casa a unei persoane straine pe care voia s-o verifice sau, mai rau, din anumite semnale primite la copii… e irelevant in acest punct. Orice copil poate fi rau, neascultator, chiar isteric la un moment dat… insa, chiar daca simti ca te scoate din minti, “corectiile” ar trebui sa fie blande, verbale si cu valoare educativa, nu punitive si in niciun caz aplicate in acest fel rau si neomenesc!

Sper din suflet ca lucrurile nu vor ramane asa, mama in cauza adresandu-se deja politiei, cu o plangere scrisa. Este important, insa, ca informatia sa circule cat mai mult, pentru a ajunge la cat mai multi parinti in pericol s-o angajeze vreodata pe acesta femeie pentru copiii lor. De aceea va rog transmiteti acest mesaj mamicilor pe care le cunoasteti, fie ele din Bucuresti sau alte locuri… lumea e mica si fiecare cerc se inchide intr-un punct.

Ca ea sunt, probabil, atatea altele… Atentie, deci, la cei carora le incredintati cresterea propriilor copii!

]]> http://www.jocurban.ro/2009/07/28/baba-cloanta-exista/feed/ 6