Septembrie, cândva…

Jul 4, 2017 by

Septembrie, cândva…

Ziua de astăzi, poate cea mai frumoasă zi de vară pentru cineva ca mine, care detestă cu pasiune canicula, cu cele 25 de grade ale sale, bătute ușor de o briză căreia îi lipsea doar marea, cu cerul sufocat de o draperie de nori prăfuiți, de după care soarele n-a reușit să ne muște decât spre seară – când își pierduse cu totul din putere, ziua aceasta cu frunze mari, ruginii, căzute – știu! – poate mult prea devreme, ”murite” – cum obișnuiau să spună fetele, cu doar câțiva oameni rătăcind inofensiv în jurul nostru, ziua aceasta în felul ei perfectă mi-a amintit de septembrie.

Am așteptat ziua asta atât de mult, cu tot mai puțină speranță, cu o emoție din ce în ce mai grea, de la ultimul nostru septembrie încoace… acel septembrie care a marcat saltul nostru în ciorba oamenilor ”normali”, a oamenilor cu responsabilități și rutină-rutină-rutină, furându-i vieții noastre tot ce fusese mai frumos, mai plin de substanță: TIMPUL NOSTRU.

Timpul nostru personal.

Niciuna din experiențele ce au venit, fie ele de învățare, de socializare, de adaptare, sau doar de necesitate a conștientizării – sau mai degrabă de conștientizare a necesității de a fi ”în rând cu lumea”, n-au putut compensa această pierdere… atât de personală, atât de prețioasă pentru noi, atât de traumatic resimțită deopotrivă de fete și de mine însămi.

Pentru mine, mama, a fost un an teribil de greu. Pentru ele, fetele, cred acum că a fost o experiență necesară, ale cărei consecințe (bune și rele) trebuie să mi le asum, fără a le înțelege pe deplin deocamdată și fără a putea vorbi încă despre ele.

Nu eram pregătită să mă simt așa, să îmi fie atât de greu, să vreau să fug de realitate de atâtea ori, să resimt până în oase oboseala, să mă consume fizic și psihic atât de mult efortul de a construi pentru noi o rutină care să cuprindă nu doar fuga spre și de la școală, ci și timp pentru noi… Mai ales, nu am fost pregătită să mă doară atât de tare pierderea aceasta totală a timpului nostru personal. Nu am anticipat că voi plânge de atâtea ori în pumni, că mă voi simți atât de rău cu mine însămi, atât de incapabilă și complet nepregătită pentru realitate, că voi fi atât de confuză… și că voi rămâne de atâtea ori fără resurse emoționale pentru copiii mei, pentru că – fără să vreau și fără să conștientizez – am dat totul (răbdare și înțelegere și bunătate) copiilor altora.

Am avut nevoie de 6 luni de zile ca să înțeleg că eu am doar doi copii, și niciunul dintre ceilalți copii ai acestei lumi  nu este al meu… că nu trebuie să-i plac pe toți, în fiecare zi, că nu trebuie să repar pe nimeni și nu sunt responsabilă pentru bagajul emoțional al nimănui, că viața mea mă așteaptă încă acasă, chiar dacă ”acasă” s-a transformat într-un loc murdar, dezordonat și neprimitor, că fetele mele au nevoie de mine așa cum obișnuiam să fiu… o mamă bună pentru ele, nu o persoană complet secătuită de resurse emoționale, obosită și mai mereu timorată!

Am trecut printr-o toamnă, o iarnă și o primăvară în care ne-am îmbolnăvit mai mult decât oricând, somatizând probabil tot acest uragan de emoții… și n-a fost o zi în care să nu simt, măcar pentru o clipă, că mă sufoc de dor, de dorința de a-mi lua viața înapoi, de a fugi departe, cu fetele de mână, înapoi în vechea noastră lume perfectă…

Am trăit un sac mare și greu de deziluzii și dezamăgiri, în primul rând față de mine însămi. M-am certat și m-am urât pentru tot ce mi-ar fi stat în putere să schimb și pentru tot ce n-am putut controla, pentru lipsa de curaj, pentru lipsa de constanță, pentru lipsa de încredere în mine însămi și în ceilalți – mici și mari, pentru lipsa de determinare, pentru naivitate, pentru inadaptare, pentru descurajare, pentru idealismul prostesc cu care am simțit că m-am otrăvit atâția ani, pentru aripile imateriale cu care am vrut să-mi învăț copiii să zboare, scăpându-i în cele din urmă într-o realitate pentru care nu ne pregătise nimic.

Sunt recunoscătoare pentru oamenii frumoși pe care i-am cunoscut, pentru energia lor din care am supt pentru supraviețuire ca un vampir, probabil fără a oferi prea multe în schimb… și, deși înțeleg cât de greu sună asta, sunt mulțumită de mine însămi doar pentru curajul de a o lua în fiecare dimineață de la capăt, respirând adânc și apucându-mă strâns de colacul personal de salvare: vacanța. Vara.

Acum e în sfârșit vacanță, e vară, e timpul pentru reflexie și remontare, însă deziluzia e și mai mare… nu vara e cea pe care o așteptam cu atâta nerăbdare, nu! Așteptam să îmi primesc viața mea înapoi, să fie totul la fel de simplu și confortabil și securizant cum îmi aminteam că trebuia să fie… Dar viața mea nu mai e aici. Nu mai e nicăieri. Fetițele mele din septembrie trecut nu mai sunt, au crescut cu aproape 1 an și reflectă acum suma unor experiențe care au adus pentru amândouă schimbări profunde; eu nu mai sunt omul din septembrie, am trăit un an fără să mai găsesc timp și resurse să mă bucur de copiii mei, de micile mele pasiuni deloc vinovate (un film, o carte, o postare pe blog măcar), de timp cu mine, cu femeia, soția și mama bună din mine.

Și iată-mă aici, acum, prezentă în sfârșit în viața mea, visând la un septembrie, un octombrie și – în genere – la oricare lună a anului diferită de chinul acestor zile de vară fierbinți și soioase, care nu mai poate fi niciodată așa cum iubeam noi să fie. Nu vor mai fi ceaiuri și cafele băute pe îndelete în parc sau pe terase goale, la ore și în zile când toți ceilalți adulți responsabili pentru viețile lor fac ceea ce sunt programați social să facă… Nu vor mai fi plimbări relaxate pe străzile orașului, fără spaima continuă că nu ajungem la timp la destinație, fără destinație în sine… Nu vor mai fi dimineți în care să ne trezim târziu și să ne bucurăm, de la geam, de ploaia de afară, dimineți în care fetele mele să deseneze în voie, nu privind cu dușmănie la limbile ceasului, prizoniere ale unui timp pe care nici măcar nu-l conștientizează pe deplin! Nu vor mai fi dimineți în care să uităm ce zi a săptămânii este și în care să ne bucurăm de joacă și de cărți cu povești citite fără grabă, fără niciun alt plan, fără nicio teamă că altcineva ar putea interfera cu starea noastră de bine… și nici după-amieze târzii în librării, în vizite la prieteni dragi sau ronțăind pop-corn la cinema… nu vor mai fi zile de toamnă târzie trăite într-un plin al simțurilor, cu bucurie și prezență conștientă. L-am pierdut pe septembrie al nostru, pentru un septembrie al readaptării la o realitate nici necesară, nici suficientă fericirii noastre.

Ne-au rămas acum doar sâmbete nebune, care ne înghit timpul pe nemestecate, bâjbâind prin haosul din casă și din afara ei, apoi duminici în care încercăm cu lăcomie să trăim cât pentru o săptămână, zile de weekend consumate pe fast-forward, care ne lasă epuizați și fără niciun strop de energie pentru noua săptămână. ”Vrem să fie din nou cum era!” mi-au spus de atâtea ori și fetele, uneori plângându-mi și ele în brațe, încercând să cuprindă în cuvinte emoții mult prea grele pentru cei 7 ani ai lor.

Pentru toate aceste pierderi și regrete simt că încă nu am plâns destul. Nu m-am golit de apăsarea lor, pentru a face loc lucrurilor bune ce ni s-au întâmplat în acest an… Pentru că nu am trăit lucruri rele și nu am fost înghițite de un loc rău, dar simt că nimic, în niciun fel, nu poate compensa pierderea a ceea ce am avut și am trăit acasă.

iulie-2017

Parcul Botanic, iulie 2017

Dincolo de tristețea acestor cuvinte, pe care trebuie să o las să curgă ca să mă lase și ea mai apoi să trăiesc, vreau să pun aici două lucruri frumoase:

Unul dintre ele este muzica lui Hans Zimmer, care m-a înghițit (din nou) zilele acestea, lăsându-mă cu o sete imensă de a revedea Interstellar, de a-mi reaminti cât de mici suntem în acest univers, cu toate gândurile și grijile noastre.

Cooper: You’re a scientist, Brand.
Brand: So listen to me when I say love isn’t something that we invented. It’s observable. Powerful. It has to mean something.
Cooper: Love has meaning, yes. Social utility, social bonding, child rearing…
Brand: We love people who have died. Where’s the social utility in that?
Cooper: None.
Brand: Maybe it means something more – something we can’t yet understand. Maybe it’s some evidence, some artifact of a higher dimension that we can’t consciously perceive. I’m drawn across the universe to someone I haven’t seen in a decade who I know is probably dead. Love is the one thing that we’re capable of perceiving that transcends dimensions of time and space. Maybe we should trust that, even if we can’t understand it.

Cel de-al doilea lucru, despre care vreau să scriu deja de 3 ani și cu care poate ar fi trebuit să încep acest text, este despre un alt septembrie cândva. Este despre Cătălin Spinache, un artist clujean ale cărui mâini creează cele mai frumoase inele din lume, din esențe de lemn despre care n-am auzit niciodată, cu inserții de pietre prețioase rupte parcă din basme… Un asemenea inel port și eu, aproape în fiecare zi, pe degetul inelar, în locul verighetei (care nu mă mai cuprinde)… Este probabil bijuteria mea preferată, purtând în ea mare parte din ceea ce sunt eu acum și din istoria mea personală… (Și, tot grație acestor inele cu poveste, există undeva în România doi copaci tineri, cu numele Nataliei și Sofiei, prin intermediul unui proiect derulat cu sprijinul Asociației Mai Mult Verde.)

(În mod bizar, paginile de Facebook și Breslo ale lui Cătălin sunt, momentan, inactive… dar trebuie să se întâmple ceva și aceste minunății să ajungă din nou  sub ochii și în palmele noastre!)

septembrie-candva

Inel de abanos cu inserție, creație Cătălin Spinache , ”septembrie cândva

1 Comment

  1. Ina

    Cât de bine te inteleg! Anul acesta a început si fetita mea scoala, apoi eu lucrul, totul a fost o goana nebuna, si da, ceasul, pe care ea nu stie sa-l citeasca,a fost cel mai des pomenit. Multa vreme m-a tot întrebat “când o sa mai învatam despre continente cum faceam?” si-am tot amânat-o pâna la vacanta de vara, acum eu de o saptamâna am liber si tot nu intru înca în “starea aceea”.

    P.S. Inteleg acum de ce majoritatea blogurilor de mame intra în colaps odata cu intrarea copiilor la scoala. Uff, e o cu totul alta viata… Fara “slow mornings”, timpul nostru cel mai bun trebuie sa-l dam unor straini, iar seara când ne reîntâlnim, ne descoperim secatuiti de resurse. (pentru mine, o parte din vina o are traiul într-un oras mare, drumurile lungi cu transportul în comun…)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *