Apel la normalitate: Avem nevoie de moașe!

Sep 2, 2016 by Carla

Cred sincer că avem nevoie de moașe, în România.

După ce am rămas însărcinată și am pătruns în lumea ”fabuloasă” a poveștilor despre naștere, nimic nu m-a îngrozit mai tare decât experiențele traumatice de la naștere ale celor mai multe mame pe care le-am ascultat.

Nefirescul nașterilor, așa cum se întâmplă ele în spitalele din România, medicalizarea excesivă, felul agresiv în care femeile sunt tratate în timpul travaliului – împiedicând, astfel, organismul să-și regleze mecanismele și funcțiile necesare nașterii în mod natural, lipsa suportului emoțional în timpul nașterii și după, lipsa de ajutor în ceea ce privește alăptarea… toate acestea au fost elemente pe care le-am (re)întâlnit în descrierea mai tuturor nașterilor despre care am ajuns să citesc în timpul sarcinii mele și de atunci încoace.

Știam cât este de benefic să naști natural, cât de uimitor este corpul uman și ce miracol se petrece acolo, în acele clipe! Dar ajunsesem doar să-mi doresc să primesc indicația medicală pentru cezariană, crezând sincer că o operație sub anestezie și două-trei zile de recuperare sunt oricând de preferat unei experiențe de trecere printr-o naștere vaginală de acest fel (care includea, în majoritatea cazurilor, inclusiv o tăietură și o cusătură ”pe viu”). În cele din urmă, sarcina gemelară (considerată teoretic ”cu risc”) precum și ceva complicații medicale apărute în al doilea trimestru de sarcină au făcut (probabil) imposibilă nașterea naturală pentru mine, așa că am răsuflat ușurată: nu mai era nevoie să decid nimic, altcineva hotărâse pentru mine și fusesem eliberată de povara unei alegeri ale cărei implicații nu le înțelegeam pe deplin.

Până să rămân însărcinată nu mă gândisem niciodată la importanța rolului unei moașe la naștere. Prizonieră a romanelor citite de-a lungul vremii și a poveștilor bătrânești auzite mereu, îmi imaginam că moașa e acea femeie bătrână și pricepută din sat, care a acumulat experiența empirică a aducerii pe lume, ”cu mâinile goale”, a generații întregi de copii și care pur și simplu știe ce ”e de făcut”. (În mintea mea portretul se completa cu imaginea unei femei guralive și grase, cu fuste mari și lungi, în ale cărei buzunare dosea cârpe și ”doftorii” de tot soiul, cu mâini puternice și voce dojenitoare, care făcea jumătate din treaba mamei și apoi îi băga copilului țâța în gură, ștergându-și mulțumită mâinile de șorț).

Imaginea mea, desigur profund distorsionată, conține totuși și câteva elemente foarte aproape de adevăr:

Suntem țara europeană cu cea mai mare mortalitate infantilă și maternă. În rural, cifrele sunt cu 60% mai mari decât în orașe. În România trăiesc cele mai multe mame adolescente, se fac cele mai multe cezariene și se alăptează cel mai puțin.

Realitatea este că moașele sunt femei cu studii superioare, a căror prezență alături de mamă în timpul sarcinii, la naștere și după naștere scade, statistic, cu 24% numărul nașterilor premature, scade cu 16% numărul sarcinilor pierdute la orice vârstă, scade numărul epiziotomiilor, scade numărul de operații cezariene și costurile îngrijirilor pre, intra și post natale.

Realitatea este și că în România, în lipsa unei legislații clare, avem doar 2 moașe care activează în mediul rural, din cele doar 591 de moașe calificate, la nivel național.

Realitatea este că suntem pe locul 2 în UE în ceea ce privește numărul de sarcini la minore și adolescente: 18.500 de tinere cu vârsta între 15 și 19 ani nasc anual în România, 4000 dintre acestea fiind la a doua naștere.

Realitatea este că mortalitatea infantilă și maternă, la naștere, este de două ori mai ridicată în România decât media europeană, iar în București rata de cezariene este de 72,4%, raportat la 15% – cât este recomandarea OMS-ului.

Dacă credeți că așa este ”normal” să se întâmple, citiți vă rog ce înseamnă normalitatea în Olanda: Otilia Mantelers – Trei nașteri frumoase datorită moașelor. De aceea vă îndemn să semnăm petiția! Pentru a mai avea o opțiune!

Și iată cum vede OMS (World Health Organisation) normalitatea:

De curând, un grup de persoane foarte dragi mie, aparținând Asociației Moașelor Independente, Asociației Moașelor din România și Asociației pentru Naștere Naturală, a inițiat o petiție prin care se dorește schimbarea cadrului legislativ actual, crearea unui Ordin al Moașelor din România (separat de Ordinul Asistenților din România) și ”implementarea unei strategii naționale de îngrijire a mamei și a nou născutului bazată pe moașe, conform legislației europene pe care România a adoptat-o în 2005, strategie care va reduce pe termen lung rata cezarienei, rata sarcinilor neurmărite, a sarcinilor la adolescente, a mortalității materne și infantile, va crește rata alăptării și va îmbunătăți sănătatea populației în general.”

Totodată, ”Implicarea moașelor cu studii universitare în îngrijirea femeilor la nivelul comunității le dă acestora posibilitatea de a se ocupa de contracepție, diagnosticarea și monitorizarea sarcinii, asistența mamei pre, intra și post naștere, inclusiv alăptare. Ne dorim ca moașele să își poată exercita profesia corect, complet și în mod autonom, asa cum se întâmplă în toate țările membre ale Uniunii Europene, moașa fiind cel mai bine pregătit și cel mai eficient specialist în fiziologia maternă și infantilă.”

Vă rog personal să semnați această petiție. Nu știu ce altceva aș putea să vă mai spun în plus.

Și dacă totuși nu v-am convins, sau dacă aveți timp să citiți și alte materiale frumoase scrise în sprijinul acestui proiect, vă invit să parcurgeți această listă:

Bogdana Dobre: Pledoarie pentru moașe

Prințesa Urbană: Avem nevoie de moașe?

Sunt Pitic: Moașa – ajutor și sprijin în timpul nașterii

Pagina de Psihologie: Pledoarie pentru moaşe

Itsy Bitsy: România: Avem nevoie de moașe

Ioana Grozea: Avem nevoie de moașe. Povestea mea

Gand Blog: Avem nevoie de MOAȘE!

DOR: Începuturi

DOR: Mame mici

Cristina Otel: Moasa – parte din echipa de ingrijire a mamei si copilului

Mămica Urbană: Ce face o moașă pentru o femeie care naște? Interviu cu Adina Păun, vicepreședinte al Asociației Moașelor Independente

Mara Wagner: Avem nevoie de moașe