Pretutindeni, peste tot în jur

Jul 14, 2016 by Carla

Ce le spunem copiilor despre moarte?

De câte ori fetele mă întreabă despre moarte, iar asta se întâmplă destul de des, obișnuiesc să le spun că orice s-ar întâmpla vreodată, eu voi rămâne mereu undeva acolo, lângă ele, să le protejez… E multă teamă în întrebările lor, la fel ca și în răspunsurile mele… Apoi trebuie mereu să le promit că n-am să le părăsesc niciodată și, în absența altor certitudini, aceasta este cea mai bună promisiune pe care o pot face. ”Pretutindeni, peste tot în jur” este un alt fel de a le vorbi copiilor despre dispariție și moarte, despre dorul de cei pierduți și despre felul în care durerea poate fi alinată, învățând să recunoaștem în jurul nostru spiritul, prezența încă vie, a celui ce s-a dus…

Când am descoperit cartea în librărie, am fost vrăjită de ilustrațiile ei, de mesajul ei atât de dureros… însă transmis într-o notă atât de caldă, simplă și pură încât, la final, nodul greu din gât se duce ușor, lăsând loc unei tristeți pe care simți că o poți înțelege. ”De ce să cumpăr așa o carte? Am de gând să mai stau multă vreme pe aici!” mi-am spus, punând-o înapoi pe raft ca și cum m-ar fi ars la degete. Dar o citisem deja, în câteva minute, pe toată… acolo, în picioare, între rafturile librăriei, cu lacrimile în barbă. N-am mai putut s-o las acolo, era a mea, parte din tristețea fiecărei întrebări a fetelor mele și parte din spaima fiecărui răspuns ezitant, al meu.

Am cumpărat-o pentru că, dincolo de tristețea ei aproape metafizică, este o poveste terapeutică, cu ajutorul căreia putem vorbi mai ușor copiilor despre moarte.

E mai ușor pentru că moartea devine ceva de văzut cu ochii, pe coperta interioară a cărții, unde sunt creionate imagini cu Iolanda și mama ei, poze de familie așezate ca într-un album… E mai ușor pentru că iată, Iolanda a avut o mamă cum fiecare copil are, Iolanda a fost și ea mică și mama ei a fost frumoasă și blândă, iar acum – ce ușurare pentru copiii noștri! – e mămica Iolandei cea care nu mai e, nu mama care citește această poveste copilului ei, strângându-l în brațe…

Moartea s-a dus altundeva, noi aici suntem în siguranță, citim, simțim, încercăm să înțelegem, ne îmbrățișăm și putem respira adânc, lăsând teama și tristețea să plece, căci suntem vii, împreună… în siguranță.

Mama Iolandei a murit.

S-a stins din viață. Nu mai este…

Iolandei îi este foarte dor de ea.

Atât de dor… încât nu se poate descrie în cuvinte.

Iolanda vorbea cu ea, când deodată a încetat să mai respire. Inima ei s-a oprit. Iolanda a stat multă vreme cu ea, ținând-o de mână… Încet-încet, mâna ei a devenit tot mai rece.

Mama se afla încă acolo și totuși parcă nu mai era.

Cuvintele curg simple, calde, încărcate de tristețe, fără metafore inutile, fără să cosmetizeze o durere ce respiră parcă din fiecare imagine a cărții, din privirea tristă a fiecărui personaj. Mama Iolandei a fost fiică, soră, prietenă, iar apoi soție și mamă a copiilor ei. A fost iubită… și cei pe care i-a lăsat în urmă învață acum să trăiască cu durerea pierderii ei, oferindu-și unul altuia alinare.

Iolanda are nevoie de răspunsuri, are nevoie să vorbească despre durerea și tristețea ei, despre dorul de Mama.

Oamenilor nu le place să vorbească despre moarte. Preferă să tacă. Așa cum tace Mama acum.

Iolanda nu vrea să tacă.

Vrea să afle unde este mama ei.

Trebuie să fie undeva, nu-i așa?

-Dacă ai să mă cauți, scumpa mea, ai să mă găsești, îi spusese ea.

Toată lumea suferă, toată lumea are nevoie de răspunsuri… și fiecare găsește alinare în ceea ce mama Iolandei a lăsat viu și frumos, în urma ei.

Iulian, frățiorul mai mic al Iolandei, o caută pe mama în ursulețul lui de pluș; la rândul ei, Iolanda o simte în mirosul iepurașului ei, pe care îl strânge în brațe, înainte să adoarmă…

Mama i l-a făcut pe Iepurilă.

Iolanda îl strânge în brațe. Îi place să-l țină așa.

Iolanda îl miroase pe Iepurilă.

Iepurilă miroase ca Iepurilă.

Și Iepurilă miroase ca Iolanda.

Dar Iepurilă miroase și ca Mama.

Are mirosul ei.

Dintr-o dată, o simte foarte aproape. Atunci când închide ochii, este ca și când ar ține-o în brațe Mama. 

La fel de greu este și pentru tata, care o caută pe Mama pe locul gol rămas la masă între el și Iolanda, în fotografii, în tabloul pe care ea l-a pictat, în toate lucrurile mărunte, ”în haina ei care este încă atârnată în cuier”.

Mătușa Cristina, sora Mamei, o păstrează în poveștile frumoase pe care i le spune Iolandei…

Dacă încetăm să vorbim și să ne gândim la ea, atunci Mama va pleca de tot de lângă noi.

Restul după-amiezii, Mătușa Cristina îi povestește despre Mama.

Este ca și cum Mama s-ar afla acolo, cu ele.

Bunica își regăsește fiica în chipul nepoțelei ei, în albumele de fotografii ale familiei, acolo unde Mama, copil fiind, seamănă leit cu Iolanda, fetița ei. Iar Bunicul o așteaptă să renască în florile de pe mormântului ei.

-Din pământ crește iarba, spune Bunicul. Tot în pământ e îngropată și Mama. […] Pentru mine va fi ca și când o voi vedea din nou pe Mama ta. Într-un fel, ea se va reîntoarce la viață într-o floare, într-un gândăcel care se ivește din pământ sau într-un măr gustos care crește în copac. 

Iolanda e tristă, dorul de Mama este chinuitor, însă nu e singură… nu e singura care o caută pe Mama pretutindeni. Iar ceilalți oameni, care o iubesc, care au iubit-o la fel de mult și pe Mama, reușesc să o învețe să descopere frânturi din ea peste tot în jur:

Nu poți să vezi vântul, dar îl poți simți. La fel se întâmplă și cu Mama. Nu o poți vedea, dar se află încă aici. Deschide-ți brațele, draga mea, închide ochii și gândește-te la Mama.

Atunci o vei simți.

Pentru o clipă, Iolanda uită de toate.

Apoi simte brațele Mamei, care o cuprind… și sufletul i se umple de căldură.

Apoi, Iolanda învață să păcălească și nopțile, dând la o parte draperiile și căutând-o pe Mama printre stelele de pe cer. Undeva, acolo, trebuie să fie Mama.

Cu toate că Mama este foarte departe, în această clipă o simte aproape.

Mama este o stea și o stea este Mama.

*****

Am recitit povestea acesta de câteva ori și de fiecare dată m-am simțit la fel de neputincioasă… Am plâns de furie, pentru că fiecare dintre noi cunoaște măcar o ”Iolanda”, cunoaște o mamă plecată spre stele nedrept de repede, abrupt, de neînțeles și de nevindecat pentru inima copiilor ei, a soțului, a părinților, fraților și prietenilor lăsați în urmă.

Și am plâns de teamă, pentru că nu pot să nu-mi imaginez durerea copiilor mei, dorul, disperarea, dacă mie sau tatălui lor ni s-ar întâmpla ceva, precum mamei Iolandei, sau chiar într-o clipă, fără răgazul de a-i mai ține de mână și a ne lua rămas bun… Este un exercițiu dureros, de care deseori fugim, alungând gândurile rele ca pe muște! Dar moartea nu (ne) alege! Nu știm cât timp mai avem, cu adevărat, pentru a umple viețile copiilor noștri cu amintiri, pentru a le da din iubirea și atenția noastră, pentru a-i face să simtă că orice ni s-ar întâmpla, oricând va veni clipa zborului nostru spre stele, parte din noi va rămâne pentru ei aici, pretutindeni, peste tot în jur, iubindu-i…

_________________

Foto: © Editura Univers Enciclopedic