Despre educația noastră acasă

Jul 19, 2016 by

Despre educația noastră acasă

Cred că, fără să vreau neapărat, am construit în toți acești ani de blog o imagine deformată a realității vieții noastre acasă, care păcălește și poate să creeze false așteptări atât de la mame, cât și de la copii. Motiv pentru care vreau să fac ”lumină” acum, când încheiem lin această primă etapă a vieții noastre, atât de specială, pregătindu-ne pentru altceva… Dincolo de pozele frumoase postate deseori pe Facebook, dincolo de postările de pe blog cu diferite activități, adevărul despre educația acasă, realitatea acestor 6 ani petrecuți nedespărțită de fetele mele, este acesta: la această vârstă, ”a educa” se face  natural prin ”a observa”, ”a participa” și ”a lăsa să fie”.

Echilibru, motricitate fină și grosieră, dezvoltarea atenției, dezvoltare cognitivă, matematică și științe, dezvoltarea inteligenței emoționale, studiul artelor… sunt doar alte nume date experiențelor naturale de învățare ale copiilor noștri, lăsați să-și trăiască liber copilăria.

Am simțit deseori nevoia de structură, tentată de capcana lui ”mai bine” și ”mai mult”. Și da, fetele au învățat mai mult, mai bine, aprofundând noțiuni diverse cu ajutorul materialelor și activităților pregătite de mine… a fost ”un plus” adăugat dezvoltării lor naturale. Și m-am simțit deseori vinovată pentru zilele (nu puține!) care au curs ”degeaba”, fără să învățăm nimic structurat. Adevărata învățare a venit, însă, tocmai din miile de clipe în care nu am intervenit în joaca nesfârșită a fetelor, în explorările lor, în scenariile și certurile lor, în plictisul unor zile în care au descoperit cum să-și folosească cu adevărat imaginația.

Trăgând linie după acești 6 ani, simt că pentru noi educația acasă a însemnat în primul rând joacă, uimire, descoperire, experimentare. 

Educația acasă, la nivel preșcolar, nu înseamnă nicidecum fișe, materiale didactice, planșe de lucru, activități elaborate și enciclopedii. ”Educația” aceasta nu are mai nimic de-a face cu orele de studiu petrecute la birou, cu repetiția și performanța… Nu la o vârstă la care tot ce au nevoie copiii este să fie lăsați să crească liber, autentic, autonom.

Cred că am avut această convingere dintotdeauna, dar abia cu câteva zile în urmă am găsit momentul potrivit pentru a pune totul pe hârtie. Înainte de acestea însă, am închis cartea* care m-a ajutat să-mi organizez gândurile și i-am mângâiat coperțile așa cum mângâi mânuțele fetelor mele în cele mai profunde momente de mulțumire. Apoi, aproape strângând cartea la piept, am privit în jur, încercând să integrez ultimele ei pagini realității vieții mele… Era o după-amiază toridă, iar noi ne bucuram de umbra deasă a parcului ce ne găzduise în majoritatea după-amiezilor acestei veri. Voci de copii se dizolvau în răstimpuri în jurul nostru, acoperite de triluri neobosite de păsări invizibile. Ca de atâtea ori, am început să respir profund, golindu-mă de gânduri și lăsând loc absorbției totale a acelei clipe.

Fetele sar de pe o buturugă, întrecându-se una pe cealaltă cu fiecare nouă încercare. Mai devreme au spart nuci. Apoi au cules semințe și sâmburi, pe care i-au plantat scobind îndelung cu degetele în pământul crăpat de arșiță. Am făcut câteva avioane de hârtie. Și-au cumpărat singure pop-corn, plătind și primind rest; s-au dat cu trotinetele pe aleile înclinate ale parcului, cu viteze amețitoare; s-au împrietenit cu o altă fetiță și au inventat împreună un joc secret. Și-au scris una alteia bilețele de iubire și m-au consolat atunci când m-a înțepat o viespe, privind cu uimire și curiozitate cum pielea se umflă rapid și cum, din mijloc, am extras cu greutate, un ac minuscul.   Eu am citit, apoi am scris… iar ele s-au jucat întreaga zi lângă mine, cu mine, cu alți copii.

Natalia

Natalia, 6 ani.

Totul, fiecare moment al acestei zile, la fel ca și fiecare zi a noastră de până acum, este parte a unui proces natural de învățare!

Învățare prin joc.

Învățare prin descoperire și uimire.

Învățare prin experimentare.

Mă întorc la cartea proaspăt terminată, la două din paragrafele ultimelor pagini, care s-au potrivit gândurilor mele despre educația acasă ca o mănușă:

Învățarea nu începe și nu se termină cu școlile. Învățarea începe cu părinții, continuă cu imitarea celor de o vârstă, uneori cu ascultarea profesorilor și ajunge în cele din urmă la propria noastră experiență de lucru. (Educație fără constrângeri, M. Thompson, Ed. Herald, pag. 373).

Iar mai apoi:

Dezvoltarea este un miracol. Ca părinți, sarcina noastră este să milităm pentru școli care să hrănească miracolul creșterii și dezvoltării copiilor, să creeze cămine iubitoare, cu timp suficient pentru a învăța și a împărtăși cu familia și să fim prezenți la numeroasele momente în care creșterea lor devine vizibilă. (Educație fără constrângeri, M. Thompson, Ed. Herald, pag. 380).

Învățarea, ca și dezvoltarea, este la rândul ei un miracol.

Fiecare zi petrecută cu fetele mele, observându-le, îngrijindu-le, învățându-le, e un miracol.

Au fost 6 ani prea-plini. Am avut zile de plictis, zile cu certuri teribile, zile cu iertare pentru care sunt profund recunoscătoare. Zile cu joacă liberă, zile cu activități structurate (pe care m-am grăbit să le înșir pe Facebook), zile cu tv nelimitat și zile petrecute cu totul în natură. Zile cu ”organic food” și zile cu ”junk food”. Zile negre, mâloase… și zile cu pace și lumină divină. Zile cu răspunsuri simple, revelatoare și zile cu mii de întrebări. Zile cu profunde îndoieli și zile cu profunde revelații.

Fiecare din aceste zile a însemnat, însă, o nouă experiență.

Fiecare buburuză, fiecare ceartă, fiecare avion de hârtie și fiecare îmbrățișare, fiecare ”de ce?” și fiecare armistițiu înseamnă învățare.  Am crescut împreună, și eu și ele, ca sumă a experiențelor noastre din fiecare zi. Educația acasă a inclus, natural, fiecare moment structurat sau nestructurat al fiecărei zile.

Am atins și am învins limite, am zburat și am căzut, am zburat din nou și am deschis porți grele, împreună. Sunt anii cei mai frumoși ai vieții mele; am visat ca ei să fie la fel de intens trăiți și pentru copii, să fie autentici, vii, de neuitat. Am crescut, în acest fel, doi copii liberi, frumoși, încăpățânați și plini de curiozitate… Și cel mai frumos este că am fost și eu mereu acolo, martoră a creșterii lor, dar și a creșterii mele.

Au fost cei mai frumoși ani. Plini, perfecți. Mulțumesc, Natalia și Sofia, mulțumesc D., pentru ei. Aș fi vrut să nu se termine niciodată… Până când mi-am amintit să cred din nou în cuvintele de pe propria-mi piele: The best is yet to come.

____________

* Educație fără constrângeri, Michael Thompson, Teresa Barker, Editura Herald, 2015.

1 Comment

  1. Fedorici

    💗💗💗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *