Ce ne place și ce ne întristează (joc de inteligență emoțională)

Apr 26, 2016 by Carla

M-am gândit deseori că i se face o mare nedreptate conceptului de ”inteligență emoțională”, atât în mediul școlar – unde atenția este îndreptată aproape exclusiv către învățare (către cognitiv), cât și acasă… sau mai ales acasă, unde emoțiile copiilor sunt deseori minimalizate, ridiculizate sau băgate sub preș. Copiii nu sunt încurajați să-și recunoască sentimentele, să le analizeze, să le trăiască pentru a se elibera de ele, să le folosească în mod constructiv – și mă refer în special la sentimentele negative, cărora majorității dintre noi îi este greu să le facă față: plânsul copiilor, furia lor, supărarea, tristețea.

”Copiii mari nu plâng!”, ”băieții nu plâng!”, ”n-ai motive să fii trist!”, ”încetează cu plânsul!”, ”termină cu nervii!”, ”nu mai țipa!” sunt doar câteva din expresiile de care atâția părinți fac uz pentru a înăbuși orice formă de manifestare a sentimentelor negative ale copiilor, majoritatea atât de deranjante pentru cei mari, dificil de gestionat nu pentru că ar fi nefirești, ci pentru că noi înșine nu știm cum să le abordăm, ce să facem cu ele.

Cresc, astfel, generații la rând de copii instabili emoțional, incapabili de a-și recunoaște și gestiona emoțiile, dar mai ales incapabili de a le integra în normalitatea vieții lor. Rușinea de a plânge, furia izvorâtă de niciunde – cu care nu știm niciodată ce să facem, pentru că nu înțelegem de unde vine, neputința, frica, uneori chiar fericirea – pe care ne e frică să o simțim liber, necondiționat, sunt toate emoții firești, sănătoase și atât de utile în procesele adaptative ale fiecăruia dintre noi!

Eu cred că inteligența emoțională  – această abilitate extraordinară de a identifica și înțelege emoțiile, iar mai apoi de a le folosi în scop constructiv – este chiar mai importantă decât inteligența cognitivă, pe care ne grăbim să o măsurăm prin teste, pe care o facem unică responsabilă de succesul sau insuccesul școlar al copilului, iar mai târziu pentru ”reușita în viață” a copilului devenit adult.

Realitatea îmi arată, însă, că un adult sănătos emoțional este mult mai util societății, mai bine adaptat, mai important în dinamica socială și în primul rând mai fericit cu el însuși, decât un individ cu un IQ ridicat, care însă nu reușește să-și găsească locul între ceilalți, care pendulează între stări emoționale pe care nu le înțelege, care are probleme de adaptare și relaționare… și mai mai ales care este incapabil de empatie.

Intuitiv, am căutat să dezvolt inteligența emoțională a fetelor încă de la nașterea lor. Am învățat întâi să le ”suport” plânsul, să îl ascult și să îl înțeleg, mai târziu am învățat să vorbim despre fiecare emoție pe care o simțim, să înțelegem de unde vine, de ce e acolo și cum o putem repara sau, de ce nu, cum ne putem bucura cu totul de ea…

Culorile emoțiilor noastre este un text care mi-e foarte drag, în care am ilustrat pe larg micile jocuri și instrumentele de care ne-am folosit în acești ani pentru a stimula inteligența emoțională a fetelor, dar există o mulțime de alte jocuri, activități și tehnici pentru a lucra cu copiii în această direcție.

Zilele trecute am încercat un astfel de ”truc”, folosindu-mă de hârtie și culori, știind că cei mici se exprimă deseori mai bine prin desene decât prin cuvinte, iar în particular fetele mele iubind să deseneze. Așadar, am folosit două coli de hârtie: pe una dintre ele le-am invitat pe fete să deseneze lucrurile care le fac fericite, iar pe cealaltă lucrurile care le întristează.

(Acest joc se poate folosi în orice situație: după o perioadă mai agitată în viața copilului, după o călătorie, după o perioadă în care a rămas la bunici etc., ajutând enorm la identificarea emoțiilor pozitive și negative, la sedimentarea amintirilor, precum și la descoperirea unor evenimente sau situații traumatice pe care copilul nu le-a verbalizat).

Fetelor mele le-a fost de mare ajutor acest joc, pentru că au avut încă o dată ocazia să-și exprime dorul de tati – care lipsește perioade mai lungi de acasă, dorul de Fistic – papagalul pe care l-am pierdut în iarnă, dorul de Scumpa – pisica noastră lăsată cu 1 an în urmă la Sibiu, dar și tristețea zilelor ploioase, când nu putem ieși afară, la joacă. Pe Sofia o afectează și momentele de ceartă cu mine – ea fiind deseori în conflict cu cei din jur, din cauza temperamentului ei, veche problemă între noi două, pe care încerc cu mari eforturi să o rezolv. Aceleași personaje sunt și cele care le-au umplut viața de fericire și au dat sens copilăriei lor: părinții, oamenii dragi, animalele din jurul lor, alături de dulciuri 🙂 – de care au parte prea rar și prea puțin, din punctul lor de vedere (luna aceasta au mâncat prima lor acadea și Sofiei i-a rămas în minte ca o mare fericire).

Suntem bine, așadar. E o vârstă la care experiența pierderii cuiva drag este greu asimilată, iar fetele învață adevăratul înțeles al lui ”niciodată” (Fistic nu se va mai întoarce niciodată), în care experimentează dorul de cineva și așteptarea reîntâlnirii (numărăm săptămânal zilele până când tati vine acasă), în care vorbim deseori despre ”sacrificiul făcut din iubire” (am lăsat-o pe Scumpa la Sibiu nu pentru că nu am fi iubit-o, ci tocmai pentru că fericirea ei – mai presus de a noastră – era acolo, în curtea mare și plină de verdeață, nu într-un apartament de bloc). Și, dincolo de toate emoțiile negative cu care fetele învață treptat să trăiască, există siguranța iubirii și a sprijinului nostru, al părinților, lângă noi fetele simțindu-se ocrotite, fericite, împăcate cu viața lor.