My true colors

Mar 10, 2016 by Carla

Nu știu dacă m-am bucurat vreodată, cu adevărat, de ceva.

Să fie acea bucurie totală, rotundă și plină, care să cuprindă doar clipa și nimic altceva, nicio temere, nicio frână, nici pământ sub picioare, nici altceva decât aura și magia momentului, cu reflexia ei orbitoare, care să pună în umbră restul Universului și să capteze atenția doar asupra Bucuriei pure de a trăi acel moment.

Nu știu de unde vine această continuă condiționare, aceea de a nu fi niciodată fericită pe deplin, de a mă teme mereu pentru clipa următoare, de a regreta că lucrurile bune se vor termina mult prea repede, oricând asta s-ar întâmpla. Am o voce interioară care îmi spune mereu că nu sunt suficient de bună pentru a fi pe deplin fericită, că nu merit oamenii uimitori din viața mea, că balanța a tot ce e acum frumos stă din clipă în clipă să se încline, prin legea universală a compensației, înspre nefericire și pierdere brutală a tot ceea ce iubesc.

Sunt, de fapt, incapabilă de ne-condiționare.

Și nu știu de ce atâtea lucruri minunate au trecut și trec pe lângă mine, în fiecare zi, ratate voluntar, pentru că vreau să cred că e timp și mâine… Dar poate nu va fi.

Salut, sunt Carla și am adunat în buzunare toate fobiile lumii moderne: mi-e frică de înălțime, de durere, de insecte, de întuneric, de dentist, de accidente, de oameni străini și medii aglomerate, de oasele de pește, de filmele de groază, de moarte sub toate chipurile ei, de lumea de apoi și mai ales de absența ei, de tsunami, de sărăcie, de arme, de cosmos, de boli incurabile, de visele urâte. Peste toate acestea, sunt 6 ani de când mă tem că nu trăiesc destul.

Sunt 6 ani de când trăiesc cu frica de a nu se termina, mâine, clipele mele așa cum sunt ele acum.

Mă tem pentru copiii mei, pentru siguranța lor și sănătatea lor, pentru amintirile lor nu suficient de bune, pentru copilăria lor poate nu suficient de plină de mine. Mă tem că n-am absorbit și n-am oferit tot ce putem descoperi desăvârșit în aceste ultime 190 de milioane de clipe. Mă tem pentru mine, pentru clipa în care dintr-o dată aș putea să nu mai fiu, lăsând atâtea lucruri neterminate, atâtea cuvinte nespuse, atâtea îmbrățișări și zâmbete neîntâmplate, atâta iubire neiubită!

Iar acum mă tem că în curând cursul atât de liniștit al vieții noastre se va rupe cu totul și, din acea nefericită zi, îmi voi vedea copiii prea puțin, ne vom juca prea puțin, ne vom plimba prea puțin, ne vom iubi, privi și îmbrățișa prea puțin! Căci totul e prea puțin, când cântăresc ceea ce mă face cu adevărat fericită.

Vreau să rămân MAMA. Mama care mângâie, care șterge lacrimi, care ceartă sau împacă, mama care ajută și care învață, lângă care nu îți este niciodată frică, mama care vindecă și alină orice durere și orice dor, mama care e întotdeauna prezentă, ca o primă santinelă, în viața copiilor ei, oferind (și primind) iubire, încredere și siguranță necondiționată.

Nu simt că sunt acea mamă și nu știu cum să fac ca să câștig timp să fiu…

Am intrat zilele trecute, cu fetele, într-un parc. Era rece și ud, credeam că suntem singurele rătăcite acolo, dar am văzut o familie jucându-se, în 3, așa cum parcă nimeni nu mai știe să o facă. Râdeau, se îmbrățișau, alergau cu copilul ca și când n-ar fi existat nimic mai frumos pe lume decât clipa lor. Fără telefoane mobile butonate pe furiș, fără priviri către ceasul de la mână, fără momente de absență sau plictis… I-am urmărit prin tot parcul, uluită, profund invidioasă, hipnotizată de autenticitatea și consistența clipei lor. E multă vreme de când n-am mai văzut oameni trăind!

Nici eu nu o fac, deseori. Nu mă simt o mamă bună și sunt furioasă pe mine pentru asta! Uit să râd, să fiu atentă la ce-mi spun sau arată copiii, răspund mecanic, ignor, amân, îmi pierd ușor răbdarea sau atenția, îmi las gândurile să fugă departe imediat ce prind un răgaz, spun ”nu” când aș putea să spun cu ușurință ”da”, impun fără să negociez, uit să visez și judec cu măsura mea strâmbă, de ”om mare”.

Și apoi mă opresc, înspăimântată: ce las, în acest fel, copiilor mei? Am fost, acum, mama bună pe care vreau s-o păstreze în amintirea lor? Este această clipă așa cum aș vrea să rămână ea, șlefuită, în temelia copilăriei lor? Am făcut bine refuzând, negând, ignorând, neglijând? A meritat să pierd o clipă a noastră, atât de adevărată, reală, pentru o clipă a nimănui?

Nu. Nu. Nu.

Privindu-i pe acești străini, tânjind după o clipă în viața noastră asemeni clipei lor, am înțeles din nou – deranjant, dureros și acut – că viața mea e aici, acum, așa cum trebuie să fie. Că fiecare clipă îmi aparține, cu sau fără superlativ, la fel ca și responsabilitatea de a scoate ce e mai bun din ea. Aș putea să mă bucur mai mult de copiii mei, aș putea face lucruri mai pline de miez, aș putea fi mai bună, mai atentă, mai calmă, mai veselă, mai activă, mai puțin mediocră. Și viața noastră ar putea fi mai plină de sens absorbind ceea ce deja este, în loc să visez la ceea ce ar putea fi și să mă tem pentru ceea ce ar putea să nu mai fie.

Viața mea este suma unor sclipiri de fericire: vocea ca un clopoțel a Nataliei, privirea șmecherească a Sofiei, soțul meu, poezia gândurilor, muzica, ploaia, uneori soarele, liniștea, scrisul, o mânuță caldă ce mă caută în somn, orașul, filmele, străzile, parcurile, mirosul de pâine, ciripitul vrăbiilor, o glumă bună, fotografiile frumoase ale oamenilor dragi, bucuria, a fi bun, speranța, iubirea. Aceasta este lista lucrurilor de care nu mă tem. Aș vrea să învăț să mă bucur de ele, să găsesc curaj să le trăiesc fără a mă simți vinovată, să găsesc răbdare să le descopăr și să le absorb cu totul, fără să mă mai simt ca o impostoare atunci când nu sunt la fel de nefericită ca ceilalți. Am tot ce mă poate face fericită… și asta nu e deloc puțin.

I must be beautiful, because life is beautiful and I’m a part of it.