Băieții nu plâng (sau cum să ”stăpânești” copiii în școala românească)

Jan 14, 2016 by Carla

Am vizitat ieri, din curiozitate, o școală… școala de cartier căreia îi suntem arondați, conform adresei.

Povestea aceasta nu este despre toate neregulile observate acolo, ci despre oamenii cărora le încredințăm creșterea copiilor noștri, viața lor.

Aici, în povestea mea, este vorba despre o învățătoare tânără. Atât de tânără încât, dacă n-aș fi găsit-o la catedră, cățărată pe o pereche de tocuri înalte, cu un smart-phone în față și nimic altceva, aproape că s-ar fi pierdut în peisaj. Era liniște în clasă, cei câțiva copii prezenți la after-scool mișcau ritmic câteva creioane pe câte o coală de hârtie, însă apariția mea i-a animat dintr-o dată.

Îi pun câteva întrebări legate de școala în cauză, timp în care copiii se ridică din bănci și încep să alerge prin clasă, profitând de neatenția învățătoarei.

Domnișoara se întoarce la ei și începe să țipe. Vocea ei răsună autoritar și strident în liniștea școlii, umplând cu ecou coridorul larg, prin ușa întredeschisă. Fetele mele, până atunci curioase cum arată o sală de clasă și ce se întâmplă în ea, se lipesc acum de mine, strângându-mă tare de mână. Probabil pentru că o privesc cu nedisimulată dezaprobare, învățătoarea se scuză apoi precipitându-se:

– Știți, eu sunt cea mai tânără aici, sunt în primul meu an și… nu prea mă descurc deocamdată cu copiii. Nu prea știu cum să-i stăpânesc. Trebuie să mai țip la ei! Așa mi-au spus colegele mele… că dacă nu sunt autoritară de la început, n-o să reușesc să-i mai controlez niciodată.

Nu răspund. Arunc o privire celor 5 copii de clasă pregătitoare, izolați fiecare în băncile lor, la distanță unul de celălalt. Sunt doar 5 copiii acum și mă întreb cât de greu de ”controlat” sunt de 4-5 ori mai mulți, dimineața… Copiii aceștia, de numai 7 ani, au deja 7 ore de când stau așezați în bănci prea înalte, pe scaune incomode, cu șezut de lemn, încercând să se adapteze școlii românești, colorând acum plictisiți pe niște fișe anoste – activitate pe care eu tocmai am întrerupt-o, odată cu apariția mea în clasă.

Unul din cei doi băieței începe curând să plângă. Fetițele îl tachinaseră numindu-l ”rău” și el plânge vocal, cu lacrimi mari, cu suflet, strângând o hârtie în palme cu neputință și furie, protestând că el nu e rău și că nu e adevărat ce-i spun copiii. Fetițele râd de el, colegul lui îl tachinează la unison cu cele trei puștoaice, acum nu mai e ”rău”, e ”plângăcios” și copiii insistă să-i spună asta, înghiontindu-l. E un băiețel de 7 ani, cu un cap mai înalt ca fetele mele, care acum redevine mic și vulnerabil și-mi pare că cere prin toate gesturile lui o îmbrățișare, așa cum poate ar fi primit de la mama…

– E obosit, îmi spune zâmbind domnișoara învățătoare, după ce îl scarpină cu stângăcie în păr, ca pe un cățel pe care vrei să-l întorci cu burta în sus. Ești băiat mare, suntem la școală, nu mai plângem din orice…

Băiețelul se liniștește, se face ghem sub palma care mângâie a învățătoarei, mă aștept chiar să se gudure sau să înceapă să toarcă, pentru puțină atenție în plus. Big boys don’t cry.

Domnișoara îi trimite pe toți ceilalți în bănci, îndemnându-i să-și continue fișele, apoi se întoarce animată la discuția cu mine.

– Se plictisesc și ei atâtea ore…

Replica ei, în context, aproape că mă face să râd. M-aș plictisi și eu (și oricine!) să stau ore întregi, zile la rând, ani la rând, cu o fișă în față. (Și asta cu numai 23 de lei pe zi!).

(”Dacă asta este școala, eu sigur nu vreau aici!” mi-a spus mai hotărâtă ca niciodată Sofia, la ieșire).

Domnișoara zâmbește frumos, e atât de tânără – aproape copil și ea, micuță, cu o figură luminoasă, plăcută, de soră-mai-mare… atribute cu care ar putea câștiga ușor simpatia, dacă nu chiar iubirea reală a copiilor, dacă nu s-ar mai teme de neascultarea lor, dacă nu s-ar îndârji să găsească metode eficiente de stăpânire și control în locul unei relații firești de prietenie cu copiii, de care se feresc ca de ciumă mai toți dascălii din școala de cartier, pe care eu i-am întâlnit.

– Știți și dumneavoastră cum sunt copiii…

– ?!…

– …Unii sunt drăguți, dar alții sunt așa de răi, obraznici, neascultători… Nu mă pot înțelege cu ei dacă nu-i pedepsesc.

– Și ce faceți?

– Îi mai țin în bănci, nu le deschid sala de joacă, îi pun să facă fișe, mai țip la ei… degeaba.

Mă enervează răspunsul acesta fatalist, pe care pare că și l-a dat deja singură la toate problemele legate de disciplinarea copiilor. (Dar vreau să cred că e la începutul unui drum pe care va învăța curând să umble singură, fără cârja ”metodei” colegelor ei mai în vârstă.)

Da, e degeaba. Școala, în acest fel, e degeaba.

Cred că, atâta vreme cât raportul de relaționare în școli va rămâne unul de stăpânire și control – în care copilul mic trebuie în primul rând să știe de frica învățătoarei, pentru ca apoi să ne bucurăm când ne spune că ”o iubește pe doamna”, totul e degeaba. Atâta vreme cât numărul fișelor și temelor sunt asociate cu pedeapse mai mici sau mai mari, nu cu un prilej de învățare și cunoaștere, iar școala este locul acela în care s-a terminat copilăria, în care nu mai ai voie să râzi, să te simți bine, să te distrezi nici măcar în clasa zero, la ”after”, e degeaba. Atâta vreme cât ”sala de joacă” a școlii e încuiată cu cheia și copiii de la after-school stau în bănci și fac fișe, într-o liniște bolnavă, singurul mesaj pe care-l transmitem este despre cât de plictisitor este să înveți. Atâta vreme cât dascălii sunt obsedați de stăpânire și control – vorba tinerei învățătoare, ca într-o școală de dresaj, copiii noștri nu vor fi niciodată liberi să învețe cu bucurie, cu sete de viață și cunoaștere, cu dorință autentică de a ști mai mult.

Și apoi le aud pe mamele de copii școlari din jurul meu, povestind cu indulgență: ”Sigur că mai țipă doamna la ei, dar n-o face cu răutate!”

La fel cum și noi, părinții, ”sigur că-i mai pocnim din când în când, dar o facem cu iubire.”

Iar dacă bărbatul zice că te iubește, ”e normal să te mai bată, numa’ să nu lase urme, să te facă de ruşine.”

Și simt că nu facem decât să propagăm în unde tot mai largi acest sindrom Stockholm atât de perfid, permițând, acceptând și încurajând conștient abuzurile ”prietenoase” asupra copiilor, educația lor prin frică, de la naștere și până la maturitate.

Cum ne disciplinăm copiii și cum lăsăm apoi școala românească să o facă? Cu autoritate câștigată prin pedepse și amenințări directe, cu frică, rușine și umilire, prin cultivarea obedienței și a sentimentului că ”ești un copil rău, obraznic” și ”nu știi nimic, nu ești bun de nimic”? Aceasta e rețeta românească pentru ”a face oameni din ei” – moștenită și servită pe nemestecate de atâtea generații, întreaga copilărie, acasă și la școală. Pentru ca apoi să ne mirăm că suntem o nație de incurabili dobitoci.