Culorile emoțiilor noastre

Nov 17, 2015 by

Culorile emoțiilor noastre

(Notă: dacă ești un cititor grăbit, poți sări direct la ultimele paragrafe. De acolo a început, de fapt, întreaga poveste. 🙂 )

În urmă cu mai bine de 3 ani, luptându-mă zi de zi cu furtuna de emoții din sufletul Sofiei, am citit toate cărțile de parenting ce mi-au căzut în mâini, căutând răspunsuri la problemele de relaționare pe care credeam că le am cu copiii mei.

Am găsit și răspunsuri… dar, mai important de atât, am găsit instrumente de care să mă ajut pentru a decodifica mesajele pe care mi le transmiteau fetele mele. Simțeam, știam că nu e nimic în neregulă cu mine sau cu ele, simțeam că dau tot ce pot pentru a fi o mamă bună, însă a crește gemeni, într-o permanentă nevoie de a mă împărți echitabil la doi, de a nu face comparații sau diferențieri, de a nu oferi uneia mai puțin decât celeilalte, pusese o presiune suplimentară pe mine și mă menținea într-o stare de permanentă anxietate vis-a-vis de abilitățile mele de a fi mama potrivită pentru nevoile lor.

Aflate la o vârstă la care vocabularul nu le ajuta foarte mult, fetele se foloseau de întreg corpul lor și de întreaga forță a vocii atât pentru a-și exprima micile sau marile frustrări, pentru a se elibera de ele în reprize nesfârșite de tantrum, cât și pentru a-și exprima entuziasmul, mirarea sau fericirea. Așa am învățat, până la urmă, să ascult. Nu doar cu urechile, ci și cu ochii, cu puterea îmbrățișărilor, cu atât de simplele ”Știu că îți este greu!” sau ”Înțeleg ce simți!”, venite dintr-o reală empatie cu emoțiile copiilor mei.

În acea perioadă, citind cartea lui Lawrence J. Cohen, Rețete de jocuri (Editura Trei, 2012), am rezonat întru totul cu ideile sale (și, de altfel, ale tuturor specialiștilor în psihologie) în ceea ce privește teoria atașamentului:

”Atașamentul nu ține numai de simpla existență a legăturilor, ci și de plăcerea găsită în faptul de a trăi și în interacțiunea cu alte ființe omenești. […] Anii de cercetare au arătat că elementul-cheie al atașamentului sigur este responsabilitatea – reacția sensibilă a persoanei de îngrijire la nevoile copilului. (L.J. Cohen, Rețete de Jocuri, Ed. Trei, 2012, pag. 70).

Dar să fac un mic salt înapoi, în timp: în anul II de facultate, entuziasmată fiind de cursul de ”Psihologia Familiei”, am realizat un eseu despre atașamentul dintre mamă și copil, în prima perioadă de viață a acestuia. Nu aveam acces la Google pe atunci și nici nu înțelegeam mare lucru din acest subiect atât de vast, dovadă că mare parte din informație am conspectat-o din cartea ”Mama și Copilul” a dinozaurului Căpraru, această ”biblie” a parentingului clasic românesc, omniprezentă în bibliotecile de familie optzeciste… Dar îmi amintesc perfect cu câtă plăcere și entuziasm am lucrat la acel eseu și cu câtă încredere m-am ridicat să-l citesc în fața colegilor mei și a unei profesoare care – am aflat puțin mai târziu – avea grave probleme de gestionare a propriilor emoții.  Și-mi amintesc perfect că eseul începea cu un motto, o reproducere cu ghilimele a unei fraze care sintetiza întreaga esență a lucrării mele, a legăturii uluitoare dintre mamă și copil: ”O femeie are nevoie de 9 luni ca să devină mamă, iar apoi de încă 9 luni ca să redevină femeie”. Nu am apucat să citesc niciun rând în plus, căci am fost întrerupta brutal de vocea profesoarei, profund revoltată de inepția pe care tocmai o spusesem… am aflat că sunt tâmpită, idioată, că e o porcărie ce am spus și multe alte injurii, iar acest episod mi-a atras apoi antipatia profesoarei preț de un an întreg. M-a scos afară de la curs când m-a văzut din nou în sală, m-a atacat verbal din nou și din nou, m-a ținut în șah mat până în sesiune… Dincolo de toate aceste amintiri amare, întâmplarea mi-a stârnit un interes aparte vis-a-vis de ceea ce-mi părea în acel moment o problemă cumplit de delicată și contestabilă: teoria atașamentului. Acum, la mulți ani distanță de acel episod nefericit, nu pot decât să mă bucur că ceea ce am citit atunci a avut un rol probabil hotărâtor în felul în care am învățat să am grijă de fetele mele, după nașterea lor, orbecăind între instinct și condiționare socială.

Dar ce este, de fapt, această temută teorie a atașamentului? Pentru cine nu este familiarizat cu subiectul, teoria atașamentului este o disciplină de sine stătătoare a psihologiei – care acum stă la baza tuturor terapiilor de familie, precum și a terapiei cognitive – , dezvoltată de psihiatrul și psihanalistul britanic John Bowlby la mijlocul secolului trecut. Această teorie derivă din cercetările și ipotezele lui Darwin cu privire la evoluția speciilor, la care Bowlby adaugă o dimensiune psihologică, afirmând că fiecare individ este înzestrat genetic cu un set de comportamente care să-i asigure supraviețuirea, printre care se numără (și) comportamentul  de atașament. Cu alte cuvinte, încă de la naștere suntem programați genetic să ne atașăm de cel puțin o persoană din jurul nostru, continuitatea legăturii directe cu aceasta, emoțională și cognitivă – dincolo de procesul de hrănire, cum susțineau psihanaliștii că ar fi suficient, până atunci – fiind vitală pentru buna noastră dezvoltare. Confortul și siguranța emoțională, încrederea că persoana de atașament este aproape și răspunde în permanență, fără întreruperi sau condiționări, semnalelor bebelușului, sunt premisele unei dezvoltări fizice și emoționale sănătoase ale oricărui copil. Iar tulburările de atașament din copilărie, incapacitatea părinților de a oferi copilului continuitatea satisfacerii acestor nevoi primare (și vitale!) de siguranță emoțională și confort afectiv, vor genera tulburări emoționale și cognitive pe parcursul întregii vieți a copilului.

Dacă e să cred orbește în ceva învățat în toți anii de școală sau citit în toate cărțile de parenting ce mi-au trecut prin mâini, atunci aleg să cred în teoria atașamentului. Și cred, fără niciun dubiu, că relația de simbioză din dintre bebeluș și mamă (sau altă persoană de atașament), de satisfacere necondiționată a nevoilor copilului, de cerere și răspuns natural, sunt temelia sau dinamita pe care se construiește întreaga dezvoltare psihologică și cognitivă a individului, fie ea normală, armonioasă, sau patologică.

Atașamentul definește, generic, legătura emoțională dintre oameni. Avem nevoie de atașament, pentru că suntem ființe sociale. Avem nevoie de siguranță, de apartenență… iar copiii noștri își construiesc întreaga viață, întregul mecanism de relaționare cu ei înșiși și cu ceilalți, pornind de la modelul de atașament cu persoana de referință, din primii ani de viață. ”Semeni vânt, culegi furtună!” este o sintagmă des folosită pentru a ilustra efectele directe ale acțiunilor și faptelor noastre, iar teoria atașamentului dintre noi și copiii noștri nu poate decât să confirme că ceea ce semănăm, ceea ce ”turnăm” în copii noștri în copilăria mică va deveni tiparul pe care ei îți vor croi întreaga viață, mai târziu.

Atasament intre copii si tata

În capitolul trei al cărții sale, numit ”Crearea unei legături”, L.J. Cohen vorbește despre ”umplerea paharului”: paharul este folosit ca metaforă pentru nevoia constantă a copilului de a se conecta și reconecta cu persoana de îngrijire primară (figura principală de atașament fiind, de obicei, mama).

”Persoana de îngrijire primară este ”rezervorul” lui, locul de unde pleacă și la care se întoarce între explorări. Nevoia copilului de atașament față de această persoană seamănă cu un pahar pe care foamea, oboseala, singurătatea și suferința îl golesc. Paharul se reumple atunci când copilul este iubit, hrănit, alintat și mângâiat. Pe lângă hrană, căldură și contact fizic afectuos, re-umplerea asigurată de persoana de îngrijire include liniștirea, atunci când copilul e supărat și joaca și conversația, atunci când e fericit”. (idem, pag. 66)

În cazul bebelușilor ”umplerea paharului” se realizează plin oglindire, proces prin care ”părintele îi reflectă expresiile faciale, zâmbetele, sunetele și sentimentele” (idem, pag. 66). Toate acestea au loc doar în prezența activă a părintelui lângă copil, ”în spațiul intim al privirilor ochi în ochi, al ținerii în brațe, al legănării pentru a adormi.” (idem, pag. 69).

Făcusem toate aceste lucruri cu (și pentru) copiii mei, nu instinctiv – însă câștigând lupta contra acelor condiționări (sociale) îndreptate împotriva apropierii ”prea mari” de bebeluș… și simțeam, la vârsta de 2 ani a fetelor mele, că pusesem bazele unui atașament sănătos, sigur, între ele și noi, părinții lor. Tot atunci, la doi ani, le-am povestit fetelor că în sufletul nostru există un pahar care se umple și se golește de emoții, uneori pozitive, alteori negative… de care ne îngrijim în permanență pentru a-l (re)umple cu iubire și armonie. Povestea aceasta a fost pe placul și pe înțelesul lor și curând au început să vorbească despre emoțiile lor, despre ceea ce simțeau într-un moment sau altul, cerându-mi deseori să le ajut să golească paharul cu supărare și să-l umplem cu ”iubire și pupici”.

Teoria atașamentului spune că un atașament sigur, constant, conferă un puternic sentiment de încredere și siguranță, pe măsură ce copilul crește. Pe de altă parte, copiii cu atașament nesigur  – cei cărora nu li s-a răspuns constant și empatic nevoilor de bază – devin anxioși sau retrași în ei, nesiguri pe forțele lor și, deopotrivă, nesiguri pe susținerea, ajutorul și înțelegerea părinților sau a altor persoane de atașament.

Consecvența conectării și reconectării cu copiii duce, în timp, la dezvoltarea unei reale abilități a copiilor de a-și ”umple paharul” chiar și în absența persoanei de atașament primar. Copiii se pot liniști doar gândindu-se la această persoană, accesând informații și amintiri despre momentele de atenție constantă, de afecțiune, securitate și iubire, primite încă de la naștere. ”Între întoarcerile pentru reumplerea paharului, copiii cu atașament sigur sunt capabili să-și ofere singuri alinare, să-și gestioneze stările afective, să fie atenți, să aibă legături bune cu cei de-o seamă și au o părere bună despre ei înșiși și despre lume” (idem, pag. 67), spune L.J. Cohen. Dar acest proces poate avea loc numai după copilăria mică – adaugă majoritatea psihologilor, după consolidarea unei relații sănătoase de atașament cu mama în primii ani de viață; nu lăsând copilul (să plângă) singur încă din primele zile de viață, nu forțându-l să fie ”autonom” de la naștere, nu confundând dorința noastră de confort cu nevoia lui de intimitate, nu ”antrenându-l” să se obișnuiască singur – căci copilul nu dobândește capacitatea de a se auto-alina decât după vârsta de 6 ani.

Între umplerea și re-umplerea  paharelor copiilor noștri, desigur că însăși sufletul nostru cunoaște aceeași dinamică a nevoii de atașament:

”Nimeni nu iese din copilărie cu o istorie de atașament perfectă. Am avut cu toții momente sau chiar perioade lungi de frustrare și nevoi neîmplinite. Uneori ne-am întrebat de unde va veni următoarea reumplere. Paharele noastre au stat goale prea multă vreme și n-am fost întotdeauna siguri cum să le umplem la loc”. (idem, pag. 67).

Răspunsul îl găsim, firesc, în același proces de conectare și reconectare cu copiii noștri, cu partenerul, cu familia sau prietenii și, deseori, prin intermediul lucrurilor care ne pasionează, al celor care ne oferă satisfacții, al hobby-urilor și, nu în ultimul rând, al meditației, al (re)întâlnirii cu noi înșine.

Emotii pozitive la copii

Revenind la copiii noștri, L.J.Cohen a observat o serie de diferențe privind modul în care copiii se comportă atunci când paharul lor este pe cale de a se goli și apare nevoia de reumplere:

* unii copii devin agitați, reclamând atenție imediată prin orice mijloace.

* unii copii simt nevoia de a-și menține paharul în permanență plin, solicitând în mod preventiv atenția continuă a persoanei de atașament.

* unora dintre copii le lipsește încrederea în re-umplerea paharului și nu știu cum să ceară acest lucru, preferând să pună ”un capac” peste puținul rămas și să se retragă în ei, refuzând afecțiunea.

* unii copii încearcă să ”fure” din paharele celorlalți, prin uz de forță, prin mecanisme rudimentare de acumulare (de bunuri, de recompense, sau de simplă recunoaștere).

* pentru unii copii chiar și pedepsele pot deveni formă de re-mplere a paharului, atunci când re-umplerea prin iubire, afecțiune și atenție pare a nu putea fi obținută. ”O re-umplere neplăcută e mai bună decât deloc. Din păcate, reacția obișnuită a adulților – ignorarea – îi face pe acești copii să aibă nevoie și mai disperată de re-umplerea paharului” (idem, pag. 68).

* copiii dezorientați de golirea paharului pot reacționa agresiv în momentul re-umplerii, iar cei care par să aibă paharul ”găurit” nu reușesc să ajungă la re-umplere completă, fiind incapabili să țină și să păstreze pentru mai târziu ceea ce primesc.

Dintre toți acești copii, cei care au un atașament sigur par să aibă paharul plin, iar atunci când se golește sunt capabili să ceară direct și să primească re-umplerea lui. O îmbrățișare, un ”te iubesc!” sau orice altă apreciere făcută pe limba lor, un moment de joc cu adultul sau ”timpul special” cu acesta, toate sunt mecanisme extrem de simple de re-umplere a paharului copiilor noștri. Putem anticipa această nevoie de re-umplere sau putem fi solicitați să ajutăm la restabilirea echilibrului interior al celor mici, importantă este constanța acestor gesturi de afecțiune și atenție, predictibilitatea lor, siguranța oferita copilului atunci când ei ne caută, când au nevoie de noi.

Micile frustrări sau supărări cotidiene, durerea fizică, oboseala, foamea, frica… toate aceste emoții negative golesc paharul copiilor noștri, dar simpla întoarcere la siguranța adultului (părinte, educator etc.) pot reumple golul, copilul recăpătându-și energia, entuziasmul sau liniștea. Indisponibilitatea noastră pentru re-umplere, absența noastră, neatenția sau refuzul conștient al re-conectării creează în copil nesiguranță, frică, retragere în sine sau agresivitate, în funcție de temperamentul său.

Nu în ultimul rând, violența fizică, pedepsele, umilirea, respingerea, traumele și pierderile majore, golesc complet paharul copiilor noștri, ducând la deconectare totală și la o mare suferință internă pentru ei.

”Copiii contează pe noi să le re-umplem paharul și se simt îndurerați și trădați atunci când, în loc de asta, li-l răsturnăm. Trădarea e și mai cruntă atunci când adultul fisurează paharul copilului,, prin abuz sau neglijare. Copilul respectiv poate avea nevoie atunci de o reparație capitală, care necesită efortul concret al părinților și/sau al terapiei de calitate. Copiii al căror pahar nu poate păstra conținutul sunt atât de obișnuiți să-l aibă gol, încât au ei înșiși o înfățișare pustie – aerul acela rece și dur, de ”nu-i nimeni acasă”, care semnalează că acel copil e fie profund deprimat, fie periculos.


Însă chiar și cel mai iubit și mai bine îngrijit copil, fără pierderi și traume, al cărui pahar e în stare bună, pare să aibă o nevoie insațiabilă de iubire. Deși intact, paharul lui tot trebuie umplut aproape permanent. Ca urmare, cel mai important lucru pe care li-l putem oferi copiilor noștri e abilitatea noastră de a-i face să se simtă iubiți, respectați, doriți și bine-veniți.


Umplerea și re-umplerea paharului copilului constituie fundamentul legăturilor sufletești între părinte și copil. E un lucru care nu se întâmplă doar o dată, ci iarăși și iarăși, în nenumărate mini-interacțiuni, pe parcursul anilor”. (idem, pag.70)

Am reprodus mare parte din textul acestui subcapitol din cartea lui L.J. Cohen, pentru că mi s-a părut de o mare relevanță pentru relația sănătoasă de atașament pe care încerc să o construiesc cu fetele mele. Am recitit aceste fragmente de nenumărate ori, de fiecare dată când am avut nevoie de o reconfirmare a normalității… acea normalitate în care m-am simțit liberă să răspund nevoii permanente a copiilor mei de a se simți iubiți și acceptați, fără condiționări, fără retragerea acesteia sau teama de ”prea multă iubire”.

Larry J. Cohen Quote

Aceeași idee, a re-umplerii cu iubire a ”spațiului” emoțional din interiorul copiilor noștri, apare și în cartea lui Gary Chapman și Ross Campbell, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor (Editura Curtea Veche, 2011), care ”atacă” subiectul iubirii necondiționate încă din primele pagini ale lucrării lor. Metafora paharului lui L.J. Cohen capătă, aici, dimensiunea unui rezervor emoțional:

Fiecare copil are un rezervor pentru iubire, un loc ce este puterea sa și de unde se poate alimenta în zilele dificile ale copilăriei și adolescenței. Așa cum mașinile merg cu o rezervă de carburant, și copiii noștri se alimentează din rezervorul emoțional. Trebuie să umplem acest rezervor emoțional al copiilor noștri pentru ca ei să se manifeste așa cum se cuvine și să-și atingă întregul potențial.

Dar cu ce putem umple aceste rezervoare? Evident – cu iubire. Dar cu acel gen de iubire care îi va face pe copiii noștri să crească și să funcționeze cum trebuie.

Trebuie să umplem rezervorul emoțional al copiilor noștri cu o iubire necondiționată, pentru că iubirea adevărată este întotdeauna necondiționată. Iubirea necondiționată este iubirea totală care acceptă și confirmă existența copilului așa cum este el și nu datorită a ceea ce face el. Orice ar face (sau n-ar face), părinții tot îl iubesc. (G. Chapman & R. Campbell, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Ed. Curtea Veche, 2011, pag. 16).

Toate aceste lucruri le-am adaptat pe limba fetelor mele, inventând ”paharul din sufletul nostru”, la o vârstă la care lor le era încă foarte greu să opereze cu concepte abstracte, cum ar fi emoțiile. Le-am vorbit despre acest pahar de nenumărate ori: despre cum el se umple cu iubire, încredere și siguranță atunci când ne îmbrățișăm, despre cum se umple cu durere atunci când ne lovim sau rănim, despre cum se umple cu teamă atunci când suntem în fața unui lucru necunoscut sau periculos, despre cum se umple cu liniște, putere și energie atunci când odihnim și ne alimentăm sănătos…

În timp, fetele au învățat să identifice tot mai multe emoții, pozitive sau negative. Curând, le-au oferit fiecăreia câte o culoare: roz pentru iubire, albastru pentru tristețe, alb pentru liniște interioară și împăcare, negru pentru furie și supărare, roșu cu inimioare pentru iubire intensă. A urmat pasul conștientizării golirii paharului de emoții pozitive și cererea re-umplerii sale înainte de a se goli complet. Am învățat să golim paharul atunci când acesta se umple cu emoții negative, vărsându-l conștient, eliberându-ne prin plâns, prin verbalizarea a ceea ce ne supără și prin acceptarea iubirii celuilalt chiar și atunci când simțim nevoia de fugă sau izolare. Iubirea este și rămâne acolo, o constantă a vieții noastre, așteptând cu răbdare să poată fi primită și să re-umple paharele noastre. Procesul acesta de conștientizare este continuu… și munca noastră de părinți nu se va termina probabil niciodată: aceea ca fetițele noastre să nu se simtă niciodată neiubite.

Iar apoi, în vara acestui an s-a întâmplat un lucru minunat pentru noi… Walt Disney Pictures, în colaborare cu Pixar Animation Studios au lansat un film de animație care a devenit preferatul familiei noastre încă de la prima vizionare: Inside Out. Pentru cine încă nu a văzut filmul, acesta realizează o incursiune spectaculoasă în interiorul minții noastre, acolo unde 5 emoții de bază ne guvernează viața și fiecare acțiune individuală, în fiecare clipă: Bucuria, Tristețea, Frica, Furia și Dezgustul. În jurul lor descoperim întreg universul trăirilor noastre interioare, precum și a felului în care mintea noastră funcționează, de la o imensă bibliotecă a amintirilor, până la studioul viselor, gândirea abstractă și temelia valorilor pe care ne construim întreaga personalitate.

[Bonus: Un review “onest” al tipilor simpatici de la “Screen Junkies” poate fi urmărit aici. :)]

Filmul acesta a adus acel ”ceva” de care aveam nevoie pentru a le ilustra fetelor mele, în mod practic, ceea ce se întâmplă în mintea noastră. Suntem fericite, ne e teamă, suntem furioase, ne amintim și uităm, simțim emoții pozitive și negative, golim și umplem paharele sufletelor noastre în fiecare zi, cu altceva. Odată cu vizionarea acestei animații am decis să schimbăm și culorile emoțiilor noastre, adaptându-le după cele 5 personaje și, pentru că fetele au decis de comun acord că este prea greu pentru Bucurie să facă față, de una singură, atâtor emoții negative, am decis să aducem întăriri, completând paleta noastră de emoții cu Iubire și Fericire, surorile bune ale Bucuriei.

Culorile emotiilor

De aici și până la a folosi aceste concepte plasticizate într-un pahar adevărat, nu a mai fost decât un pas.

Am descoperit, astfel, un instrument excelent de lucru cu emoțiile copiilor noștri: Paharul cu emoții. Am colorat biluțe de lemn în culorile emoțiilor noastre cotidiene, pe care le-am așezat apoi la îndemâna fetelor, oferindu-i fiecăreia un recipient separat în care să pună, în fiecare zi, biluțe reprezentând emoțiile pozitive și negative (re)simțite în cursul zilei. Iar seara, înainte de culcare, am golit paharul fiecăreia dintre ele, povestind despre emoțiile pe care le-am găsit înauntru. Fetele au reușit, în acest fel, să verbalizeze mult mai ușor stările emoționale prin care trec, eliberate de presiunea de a relata, ca la interogatoriu, ce le supără. Biluțele colorate au, în fiecare seară, o poveste proprie… sunt mărturia fiecărui moment de bucurie, fiecărei declarații de iubire, a fiecărei supărări, furii sau tristeți. Golindu-le în palme, vorbind despre fiecare în parte, învățăm să le sedimentăm conștient în memoria afectivă, eliberându-le de înțelesuri necunoscute, analizându-le, eliberându-ne de apăsarea emoțiilor negative. Le turnăm, apoi, la locul lor, lăsând paharele goale, pregătite pentru ceea ce vom trăi din nou, în noua zi.

Paharul cu emotii

Nu facem zilnic acest exercițiu, însă el s-a potrivit foarte bine obiceiului nostru mult mai vechi de a vorbi despre golirea paharului din suflet atunci când el se încarcă cu emoții negative și re-umplerea sa cu iubire, bucurie, liniște, împăcare, siguranță și armonie. Și deseori, atunci când trecem prin emoții intense, fetele vin la mine ținând în palme paharul plin cu biluțe albastre sau roșii, arătându-mi cât de furioase sau triste se simt. E un mod minunat de a învăța să identifice și să poată vorbi despre ceea ce simt și sper să nu uite niciodată de acest mic, dar esențial exercițiu de analiză și autocunoaștere.

”E Furie la butoane?” obișnuiește să mă întrebe Nati, de câte ori vede că mă enervez. Știe să identifice exact ce simt, știe să ceară răspunsuri și să ajute pe oricine să înțeleagă de unde vin emoțiile și cum ne putem elibera de cele negative… ”Poate ai nevie să plângi puțin, ca să te liniștești. Sau, poate, o îmbrățișare strânsă și un pupic o să te facă să te simți mai bine! Vrei să te ajut să umplem paharul cu iubire?” continuă ea. Ascultând-o, observând-o, nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru anii aceștia de conectare continuă cu copiii mei, pentru simbioza în care ne-am dezvoltat, atât de frumos dependente emoțional una de cealaltă – însă într-un mod sănătos, securizant, punând bazele unei relații de atașament așa cum am visat să o fac încă din anul II de facultate. Învățasem atunci că modelul de atașament din primii ani de viață va constitui modelul emoțional și funcțional prin care copilul se va raporta, pe parcursul întregii sale vieți, la ceilalți, iar emoțiile copilăriei mici vor fi tipare condiționale pentru toate emoțiile de mai târziu. Acum, cu 15 ani și 2 copii mai înțeleaptă, SIMT că cea mai bună investiție pe care o pot face în fetele mele este respectarea și validarea emoțiilor lor, iar încrederea lor în mine va genera încredere în oameni și în ele însele, pe parcursul întregii lor vieți.  Suntem ceea ce simțim. Să respectăm, așadar, emoțiile autentice ale copiilor noștri și să nu uităm să le reumplem mereu paharul cu iubire!

Emotiile copiilor: tristete si fericireTristețe versus fericire.

1 Comment

  1. Acest cod al curlorilor si emotiilor date se regaseste peste tot, in filme, in desene animate si chiar si jocuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.