În lumea lui ”trebuie”

Jun 19, 2015 by

În lumea lui ”trebuie”

Aș fi vrut să pot face o fotografie prin fanta îngustă de la marginea geamului mat care mă despărțea de sala de mese, singura fâșie prin care ochii noștri – ai părinților – pot privi ce se întâmplă ”înăuntru”. O singură poză, care să surprindă rigiditatea de pe chipul acelei fetițe ce ședea pe scăunelul ei, inertă, cu umerii ușor încovoiați, cu privirea golită de orice expresie, absentă de tot ce se întâmpla în jurul ei. Pe măsuța din față am zărit farfurioara de tablă plină cu ”felul doi”, neatinsă, iar alături lingura așezată perpendicular pe marginea mesei, pe care nu o mișcase nici măcar cu vârfurile degetelor.

(Figura ei mi-a amintit, imediat, de cele ale copiilor cu sindrom catatonic, despre care învățasem în facultate.)

Apoi, 15 minute mai târziu, prânzul e gata și deschid, în sfârșit, ușa clasei. O iau în brațe, o pup, abia mă privește. Își schimbă papuceii cu gesturi mecanice, mă ia de mână și plecăm, fără a întoarce nici pentru o clipă capul. În urma noastră copiii flutură din mânuțe, ne salută veseli, Nati le răspunde jovial tuturor. Mai târziu, afară, încerc să vorbesc cu ele… primesc răspunsuri monosilabice, plictisite. Vocea Sofiei e neutră, apatică, strânsoarea mânuței ei abia se face simțită, pașii îi sunt egali, fără nicio dorință de a explora micile obstacole ale drumului spre casă. Ajunsă în patul nostru se ghemuiește cu spatele la mine, închide ochii, mă roagă să îi cânt și abia atunci, în zona recâștigată de confort, aceea dintre vis și realitate, vine în brațele mele, mă strânge tare și simt că redevine copilul meu.

Trebuie să te trezești.

Trebuie să te îmbraci.

Haide… Întârziem, trebuie să ieșim pe ușă!

Trebuie să înțelegi…

Trebuie să rămâi la grădiniță.

Nu aceasta obișnuia să fie viața noastră. Nu așa obișnuiau să fie copiii mei. Îmi pare că am pierdut complet controlul a ceea ce ni se întâmplă… eram mama și prietena fetițelor mele, luam decizii împreună, le ascultam, făceam lucrurile în acord cu dorințele lor, în acord cu nevoile mele, însă niciodată sub imperativul lui ”trebuie”.

Și apoi, în viața noastră au apărut o mulțime de schimbări. Ne-am mutat într-un oraș nou, într-o casă nouă, cu oameni noi, cu locuri noi… am lăsat în urmă primul ”acasă” conștient al fetelor, primele lor prietene, am lăsat pisica – primul nostru copil, curtea noastră, orașul cu locurile noastre preferate și, nu în ultimul rând, ne-am despărțit de gazdele noastre, care timp de mai bine de 3 ani au fost ”bunicii adoptivi” ai familiei noastre. În tot acest carusel de emoții am strecurat și o nouă grădiniță, sperând că fetele se vor adapta, duse de val, la toată această schimbare.

Și apoi, după numai două zile de grădiniță, Sofia a refuzat să mai meargă acolo. Ne spunea, pur și simplu, că nu-i place, că nu vrea. M-am prefăcut că o ascult, că o înțeleg, dar am continuat să încerc să o duc, în fiecare dimineață, în sala de clasă. S-a întâmplat să o conving să rămână cu o sută de îmbrățișări, s-a întâmplat să ne întoarcem împreună acasă după o oră de stăruințe, s-a întâmplat să nu mergem deloc. Credeam că sunt rezonabilă și că, acordându-i timp să se acomodeze în ritmul ei, va avea încredere să rămână acolo și chiar să-i placă, după o vreme.

Și apoi, dintr-o dată, Sofia a încetat să-mi mai spună ”mama”. Am devenit Carla cu ”r” apăsat, grav, dojenitor. Zile la rând am așteptat, răbdătoare, să redevin mama fetițelor mele. O simțeam pe Sofia supărată pe mine, legătura dintre noi părea că se rupsese brusc, undeva între convingerea mea că grădinița este, dintr-o dată, benefică și necesară, iar dincolo de mine rezistența ei tăcută, îndârjită, la prea multele schimbări din viața ei.

Dar ce s-a întâmplat cu mama ta? am întrebat-o, după un timp.

Tu ești mama mea, mi-a răspuns neutru.

Și atunci de ce nu-mi mai spui ”mama”?

Pentru că mama mea era cea mai bună mămică din lume și tu nu mai ești bună deloc.

Am înțeles că acesta este felul ei de a mă pedepsi, cu singura armă pe care o are: retragerea iubirii. Copilul meu minunat, sensibil și înțelept… Copilul meu rănit, care încerca să se apere de ceva ce nu înțelegea de ce ”trebuie” să se întâmple!

Doar atunci am conștientizat că, dincolo de toate sfaturile educatoarelor, prietenelor, cărților și articolelor de pe internet, copiii mei îmi spun altceva. Ceva dureros și profund, ceva atât de simplu, de frumos, dincolo de orice condiționare și regulă socială: copiii mei se simt bine cu mine și nu-și doresc altceva. Asta nu-i face nici dependenți bolnăvicios de mine, nici antisociali, nici patologic timizi, nici izolați forțat de restul copiilor sau de societate. Pur și simplu, natural, firesc, copiii pot să se simtă bine în compania părinților… cât de greu e de crezut?

Și apoi… am început să scriu acest text. Se întâmpla acum câteva săptămâni bune… l-am scris, l-am șters, l-am rescris… l-am gândit cu capul, l-am simțit cu inima, l-am omorât și l-am reînviat de zeci de ori. În fiecare zi, venind acasă de la grădiniță, uneori triste, uneori mai vesele, l-am rescris în gând, din nou. Și acum îl aștern aici, drept ținere de minte. Drept lecție despre copiii mei, despre sensibilitatea lor și despre cât de ușor ne pierdem capacitatea de a-i asculta, dincolo de cuvinte.

Până la urmă, ironic, nici acum nu ”trebuie să” nimic.

Pare însă mai ușor să ne ascundem în spatele unei autorități supreme, de nimeni cunoscute, creându-ne iluzia că aceasta ne guvernează viețile în mod fatidic și absolut. Este mai confortabil să credem în această neasumare a deciziilor noastre de viață, în primul rând față de noi înșine… și să dăm vina, pentru tot ce ni se întâmplă, pe împrejurări,  pe șefi, pe soți, pe sorți, pe soartă… numai pe noi nu.

Dar e o mare nedreptate față de copiii noștri! Copiii noștri, care ne iubesc și ne respectă, copiii pentru care este infinit mai important să știe că noi alegem sau vrem anume lucru pentru ei, nu Universul, nu ciocanul-trebuie, nu altcineva din neant, cu mai multă forță de decizie pentru soarta lor decât proprii părinți. E incomod să ne punem în poziții de forță în fața lor… și atunci lansăm momeala marii păcăleli a prieteniei, a falsei empatii, a validării sentimentelor – așa cum am învățat, conștiincioși, din manualele de parenting, în timp ce ne facem mici, mai mici chiar decât copiii noștri, așteptând ca ”trebuie” să vină și să facă toate treburile murdare în locul nostru.

serbare-gradinita

"Emoția" serbării.

De ce trebuie să merg la grădiniță? m-a întrebat Sofi, de o sută de ori, în ultimele săptămâni.

(- Pentru că eu, mama ta, vreau așa. Pentru că eu îmi pierd încrederea în mine, obosită să mai țin piept presiunii continue a tuturor… pentru că așa îmi spun vocile, nu vocile din capul meu, ci celelalte, cele care mă acuză că vă privez de sfânta socializare,  de toate ”beneficiile” educației în sistem colectiv, de necesitatea ca voi să învățați să vă supuneți ”autorității” și regulilor ei, de ”nevoia” ca voi să învățați să trăiți fără mine. Pentru că eu, mama, nu am cui să demonstrez că pot face o treabă la fel de bună cu voi, ca orice alt educator. Pentru că nu e importantă educația voastră în sine, cât educația în sistem, în ”rândul lumii”. Pentru că atenția unu la unu, observarea și acceptarea, urmărirea intereselor voastre individuale nu prețuiesc nimic și pentru că toate acestea le veți putea repara, peste 20 de ani, cu cărți de ”dezvoltare personală”. Pentru că este indezirabil social să ne simțim bine cu viața noastră liniștită și măruntă.)

Pentru că eu, mama voastră, cred că așa e cel mai bine pentru voi, acum… am simplificat, pentru ea, în cuvinte.

Dar de ce?!

Pentru că îmi doresc să petreceți câteva ore alături de alți copii, pentru că aș vrea să vă jucați și poate să vă împrieteniți eu ei… pentru că știu că e un loc bun, unde puteți face lucruri interesante…

Dar eu mă simt cel mai bine acasă, cu tine, cu Nati și cu tati! De ce mă forțezi să merg la grădiniță, unde nu-mi doresc șă merg?! Unde nu-mi place și nu mă simt bine?!

Dar de ce nu te simți bine acolo? Ce te supără? încerc să înțeleg.

Mi-e dor de tine… nu-mi place să rămân singură între atâția copii, care nu sunt prietenii mei.. nu-mi place să cânt sau să mă joc la comandă… nu-mi place nimic! Mie îmi place acasă… acolo mi-e bine și acolo vreau să fiu. Nu vreau la grădiniță, unde nu fac nimic din ce-mi place, și n-am voie să colorez când vreau eu, și nici să desenez ce vreau eu, și nici să mă joc cum vreau eu…

Sunt dialoguri pe care, în ultimele săptămâni, le-am purtat în fiecare zi cu Sofia. Eu încercând s-o conving, așa cum întâi m-am convins pe mine, că grădinița aceasta este așa cum îmi doresc pentru ele: plăcută, cu educatoare blânde, cu copii buni, cu spații de joacă pline de verdeață, cu clase aerisite și curate, cu jucării frumoase și mâncare gustoasă. Ea blocată într-o poziție de rezistență totală la schimbare, sănătoasă și firească pe de-o parte, însă complet dezarmantă, pentru că 5 ani de viață îi sunt suficienți ca să găsească argumente mai pline de miez și de sens, decât pot aduce eu în fața ei.

În ultimele zile înaintea vacanței, numărând invers zilele până la serbare și, deci, până la ”eliberarea” din sistem, Sofia a devenit mai docilă.

Fac asta doar pentru că vrei tu. Mă duc la grădiniță doar ca să nu fii supărată pe mine!… mi-a spus Sofia, în fiecare dimineață în care ne-am despărțit în ușa clasei. Iar eu i-am promis că în zilele în care cu adevărat nu va dori să meargă, va putea rămâne cu mine și nu mă voi supăra niciodată pe ea.

Iar Nati cea cu suflet bun și mereu împăciuitoare m-a întâmpinat zile la rând povestindu-mi cum Sofia a plâns din nou după mine, dar ea a consolat-o, a îmbrățișat-o, i-a spus că știe că-i e greu și că-i e dor de mami, căci și ei îi e la fel de dor, dar sunt amândouă acolo împreună și se pot îmbrățișa de câte ori sunt triste. A stat lângă surioara ei până când a înveselit-o, făcând în felul ei simplu și autentic o treabă de suflet pentru care cadrele didactice nu primesc salariu.

Despărțirile au devenit mai ușoare, am simțit că nu mai rămâne acolo cu inima grea, că se simte mai bine, că locul începe să-i devină familiar. A mers la grădiniță câteva zile la rând și chiar a plecat în clasă, de mână cu Nati, uitând să mă mai salute… a învățat poezioara pentru serbare, a participat cu o figură apatică la festivitate și a acceptat să-și spună rolul. S-a bucurat, totuși, de cadouri, de prilejul de a-și pune rochița cu sclipici, mărgelele, parfumul, pantofiorii, iar la final s-a despărțit cu o ușoară părere de rău de colegi, lăsând o șansă de mai bine pentru toamnă. Am plecat într-o scurtă vacanță și, de-îndată ce ne-am întors la vechea noastră rutină – cu plimbări lungi prin parcuri, cu joacă nestingherită, cu povești citite fără grabă înainte de culcare, cu promisiunea că ”mâine” nu va exista nicio grădiniță în program, s-a întors și cuvântul ”mama” în vocabular. De atât a fost nevoie să mă ierte… ”doar” de atât.

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Ionela

    Mi-au dat lacrimile citind despre dragostea Nataliei. Esti o mama atat de iubitoare si empatica! Nici eu nu inteleg de ce trebuie sa ma supun atator “reguli” sociale si voci din jur, cand eu simt altceva, dar uneori o fac… (si eu am doua minuni, doua fetite gemene de 2 ani si citesc articolele tale de la 3-4 luni ale fetelor)

  2. Nicoleta

    Buna!

    E o buna tema de gandire pentru mine,desi fetita mea este mult mai micuta. Fetele voastre mai au un singur an pana la scoala? Presupun ca si asta te ingrijoreaza… Eu , sincer,mi-as lasa fetita libera,fara constrangeri din acestea, doar daca as gasi o varianta educationala de clase primare in consonanta, ca sa zic asa. Unde locuim noi nu exista variante asemenea, homeschooling nu doresc, asa incat ma gandesc ca poate e bine ca am lasat-o la gradinita (privata) de la 2 ani,acum la aproape 3 iubeste gradinita si activitatile, acasa isi insira papusile pe covor si le tine “lectii”. Sunt convinsa ca la 4 ar fi mers mai greu, s-ar fi adaptat mult mai greoi (nu a plans nici macar o zi la gradinita,nici la inceput), iar relatia cu mine nu a avut de suferit absolut deloc, tot mami si tati ‘scrie” in inima ei, cum se exprima ea. Poate trecerea voastra nu a fost prea lina. Initial,la acomodare, noi stateam cu ea 30-45-60 minute, apoi o lasam singura tot asa, pana, spre sfarsitul primei luni statea 4 ore singura, fara probleme. Nu a plans nici macar o data. La gradinita aceasta (in Cluj) unde o ducem noi, de la toamna va fi in alta grupa, de prescolari,nu anteprescolari. Educatoarea ei viitoare vine doua luni ca alt membru in grupa veche, cea anterior formata si pana in septembrie se apropie de copilasi, si-i lipeste putin cate putin,pana cand isi va forma grupa ei, iar copiii nu vor simti o trecere prea brusca. Sigur ca isi vor regreta vechea educatoare, dar nu vor fi nevoiti sa mearga la grupa unei educatoare straine, din senin. Va doresc vacanta lina si un alt inceput mai bun, din toamna.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.