Vechi și noi

Jan 19, 2015 by Carla

(Confesiuni)

De fiecare dată când revin pe blog după o absență mai îndelungată am un mare blocaj. Aștept în fața tastaturii minute în șir… inspirația. De cele mai multe ori ea nu vine, și sfârșesc, zile la rând, prin a face complet altceva, doar pentru că am nevoie de încă o amânare. Nu știu niciodată cu ce să încep și am senzația că, scuzându-mă într-un mod prea detaliat, mă alint… ca și cum m-aș simți prea importantă.

Și totuși…

Am lipsit de pe blog (și din online) pentru că m-am ținut de promisiunea făcută mie însămi și m-am bucurat, alături de fete, de magia lui decembrie, exact așa cum spuneam. Am făcut turtă dulce și prăjituri, am decorat casa cu beteală și sclipici, am ales un brăduț minunat și l-am împodobit cu mare bucurie, am cumpărat și pregătit cadouri pentru cei dragi, am făcut felicitări de iarnă, am gătit bine, am băut mult vin fiert, ne-am plimbat prin oraș și ne-am bucurat de luminile Crăciunului, am petrecut seri frumoase alături de musafiri speciali, am participat la două serbări, am fost la spectacole pentru copii și am organizat propriile noastre mici petreceri, acasă…  am colindat până în zori, am despachetat cadouri minunate de la Moș Crăciun, ne-am dorit și am primit zăpadă, am cutreierat prin magazine, am băut ciocolate calde, am mâncat multe înghețate… și până și zilele de răceală au avut farmecul lor, în tot acest peisaj.

Și am lipsit mult în ultimul an pentru că s-a dovedit a fi unul dificil din punct de vedere al relației cu fetele mele și n-am știut cum să vorbesc despre lucrurile care ni se întâmplă. N-am mai simțit că experiențele noastre pot fi utile altor părinți de gemeni, pentru că deseori am ajuns să cred că nu fac bine nimic. M-am simțit copleșită, învinsă de lipsa de inflexibilitate a două ”mucoase” de nici 5 ani, a căror încăpățânare m-a pus la grea încercare din ce în ce mai des. Am fost deseori incapabilă să fac doi pași în spate pentru a analiza tabloul de luptă din care niciuna dintre noi nu putea ieși învingătoare, eu din disperarea de a simți că am o brumă de autoritate ca părinte, ele din disperarea de a-și afirma dorințele și preferințele, de a-și construi o identitate (lupta lor, de surori gemene, fiind de două ori mai anevoioasă), de a se defini prin opoziție (față de noi, adulții și, uneori, una față de cealaltă), prin rezistență la orice au primit ”de-a gata” de la mine. A fost un an cu multe ciocniri între mine și Sofia (pe care am simțit-o uneori purtându-se ”despotic”, asemenea unui mic tiran), despre care am vrut nu o dată să scriu, însă mi-a fost rușine și teamă. Rușine că ”rețeta” mea de a-mi crește copiii pare să nu ducă niciunde – și atunci ce rost mai avea să torn aici pe blog romane; teamă că în loc să primesc susținere și sfaturi pertinente nu voi face decât să atrag un potop de ”ți-am zis eu!” sau ”știam eu!”, care ar fi subminat și mai mult lipsa de încredere în mine, de care m-am îmbolnăvit cronic în ultimul an. Am avut zile  la rând în care fetele nu s-au oprit din a fi miorlăite, mofturoase, plictisite, deloc rezonabile, lipsite complet de empatie… am avut zeci de zile în care fetele mi-au spus de sute de ori ”nu!”, ucigându-mi milioane de neuroni de fiecare dată, obosind să mai fac exercițiul de conștientizare a emoțiilor în oglindă. Am trăit de o mie de ori teama că – în loc de a fi un părinte bun, încrezător în copil – sunt o mamă (mult prea) permisivă, care-și investește copiii cu prea multă libertate și chiar îi răsfață prea mult. (Raluca a spus extraordinar de bine, într-o postare despre Attachment Parenting, că ”in toata ecuatia asta RASFATAT este adultul care vrea sa fie copil, care vrea sa fie rasfatat desi i-a trecut timpul, care bate “mental” nervos din picior cerandu-si drepturile in competitie cu copilul, care concureaza cu propriul copil in lupta dupa afectiune”.). Frustrarea mea a crescut pe măsură ce așteptările mele de la ele au crescut, nerealist poate.

Și așa, într-o conjunctură emoțională nefastă, m-am transformat dintr-un părinte echilibrat, optimist și încrezător în copiii săi, într-un părinte ambivalent, acum deschis și iubitor, relaxat-permisiv, serviabil și răbdător peste limite, exagerat protector, iar peste o clipă autoritar, lipsit de compasiune, sever, uneori isteric. Și cred că nimic nu sperie mai tare un copil decât o mamă din jobenul căreia nu știi niciodată dacă va ieși un iepure alb și pufos sau un balaur negru, cu 7 capete, gata să te mănânce de viu pentru că iar n-ai papuci de casă sau iar ești prea obosit și nu răspunzi adecvat la ”comenzi”.

Nu mai știu în ce ape am ajuns să mă scald, în acest al al cincilea an de viață al fetițelor mele. Evoluția lor, atât de furtunos de frumoasă – și, implicit, atât de solicitantă pentru mine, o biată mamă imperfectă, împărțită mereu la doi – mi-a demonstrat, în timp, că pentru a păstra un echilibru în relația cu copiii mei, am ajuns să calc pe cioburile tuturor principiilor mele. A trebuit să mă detașez de toate teoriile de parenting, încercând să ”supraviețuiesc” unor situații pentru care nicio carte nu m-ar fi putut pregăti.

Am obosit să tot încerc să fiu o mamă bună, no matter what. Am obosit să citesc, să dezbat, să explic și să mă explic, să particip la discuții în care mă regăsesc doar parțial, sau nici măcar atât, devenind din ce în ce mai frustrată că altor mame pare să le iasă atât de ușor (și de bine!) treaba cu ”ne-greșitul, niciodată”… Motiv pentru care am încercat să mă detașez, o perioadă, atât de blog, cât și de comunicarea pe rețele sociale.

Acum ne e bine. Odată cu noul an m-am resetat încă o dată, într-o asumare conștientă a dorinței mele din-totdeauna de a fi prietena și protectoarea copiilor mei, nu ”stăpâna” lor. Și fetele au răspuns pozitiv acestei ”re-inventări” a relației noastre, încât toate amintirile atât de supărătoare ale lunilor trecute s-au spulberat cu totul. M-am îndoit deseori de mine și încă o fac, căci am senzația că nu vom scăpa niciodată de tensiunile periodice ce apar între noi (părinții  Nataliei și Sofiei) și copiii noștri, însă în perioadele de acalmie – ca aceasta – am regăsit mereu puterea de a mulțumi, dimineața, pentru șansa de a o lua de la capăt, în fiecare zi.

Și o să scriu, cândva, chiar și despre momentele chinuitoare ale lui 2014… despre milioanele de ”nu!”-uri, despre milioanele de ”vreau doar cu mama!” – corelate cu milioanele de ”TU să-mi dai! / să-mi faci! / sa-mi aduci! / să-mi pregătești! / să mă îmbraci!”, despre cum mi-am pierdut uneori controlul, despre cum am încercat să le pedepsesc uneori pe fete și despre cum au reușit să mă pedepsească ele pe mine, despre dificultatea de a renunța noaptea la suzete, despre ultimul regres al Nataliei de a face pe ea, intenționat, la începutul anului trecut, despre tantrumurile vârstei de 4 ani, despre dependența de dulce a fetelor și modul patetic în care nu mă lasă sufletul să rup ”răul” din rădăcini, despre mofturi interminabile la mâncare, la îmbrăcare, la încălțare, la pieptănare, despre prea multe desene animate, despre ore prea târzii de culcare, despre co-sleeping la aproape 5 ani, despre nevoia lor de a dormi tot alături de noi și despre cât de nepregătită mă simt eu să pierd asta… și despre așteptări nerealiste, despre ”Nimic nu iese așa cum mi-am dorit/planificat” . Știu că acolo, în fața altor monitoare, sunt mame care trăiesc – poate cu aceeași disperare sau frustrare ca și mine – momente de același fel.

Dar înainte de a povesti despre toate acestea vreau să vorbesc despre lucrurile minunate pe care le-am făcut în ultimele luni, despre cărțile de povești citite cu aceeași încântare din-totdeauna, despre învățarea naturală – și materialele cu care ne jucăm zi de zi, despre locurile frumoase vizitate, pe care nici până în ziua de azi nu am reușit să le recomand și altor părinți, despre discuțiile minunate din care fetele descoperă lumea cu toate detaliile ei…

Aș scrie o mulțime de lucruri… și n-aș mai scrie deloc. E atât de simplu și atât de bine să fii total deconectat, să trăiești exclusiv pentru tine, tihnit,  aproape liber, atent doar la micro-universul personal. E liniștitor să nu conteze cine ești și ce însumează viața ta, trăită simplu și cald, într-un spațiu intim care lasă loc doar pentru întâmplări mărunte, fermecător de neinteresante și, totodată, atât de personale…

Dar apoi, seara, rememorând frumusețea sau, nu de puține ori, greutatea unei zile, aș vrea din nou să împărtășesc frânturi din viața mea. Îmi amintesc că sunt ”niște” oameni care prețuiesc într-un fel sau altul rândurile mele, care mă întreabă unde sunt, ce mai fac… și apoi îmi amintesc, cu vanitate, că îmi place să scriu, că îmi place să schimb idei cu oamenii ”ăștia” frumoși… Îmi amintesc câte ore am petrecut scriind pe blog în acești mai bine de 5 ani, în care am oferit ”on-line”-ului, altruist până la urmă, atâtea informații și experiențe personale, însumând de fapt atât de mult din timpul meu personal, din energia mea, din dorința mea de a fi și altora utilă.  Și încep din nou să scriu… Pentru că povestea vieții noastre rămâne una a speranței, a puterii, a revelațiilor, a acceptării, a recunoștinței și a iubirii până dincolo de cer. Și înapoi.