Die Mäuschengruppe

Oct 21, 2014 by Carla

N-a fost niciodată un secret. Îmi place să ”stau” acasă cu fetele mele, să le văd crescând sub ochii mei și în brațele mele, să le fiu aproape în fiecare zi – ca o mamă-cloșcă, să le ajut să descopere lumea din jurul lor, învățând despre ea din picături minuscule, însă expandând continuu micul lor univers, cu acești stropi prețioși, de cunoaștere… Nu m-am plictisit și nu mi se pare prea mult. Nu-mi lipsesc ”oamenii mari” sau jobul, nu mă sufoc, nu am nevoie ”să respir”. Și nu cunosc bucurie mai mare decât aceea de a fi chiar eu (și nu altcineva!) cea care ține cu grijă ”stropitoarea” deasupra căpșoarelor lor inocente și atât de curioase…

N-a fost niciodată un secret. Nu știu ce spun graficele de creștere și dezvoltare despre copiii de 4 ani și jumătate…și habar n-am, de exemplu, ce TREBUIE SĂ ȘTIE un copil de grupa mijlocie, la grădiniță. Nu știu dacă ar trebui să poată număra până la 30 sau 300 (crescător, descrescător sau din 2 în 2), să poată adormi la oră fixă într-un pătuț – fără mine alături și fără jucăria lui de somn, să se lege singur la șireturi, să coloreze fără greșeală în contur, să citească pe silabe, să recite șase sau șaisprezece poezii, să discute cu străinii fără să se fâstâcească, să spună politețuri la comandă, să mănânce fără să vorbească, să fie în stare să dea un brânci sănătos celui care îi blochează calea, să se șteargă singur la fund sau să decupeze în zig-zag.

Fetele mele nu știu să facă toate aceste lucruri, mi-au părut lipsite de sens. Am simțit întotdeauna că ceea ce ele învață zilnic acasă, jucându-se, observându-mă pe mine, întrebându-mă, ascultând, imitând, exersând, descoperind, vizionând și, nu în ultimul rând, încercând dinadins să facă – împotriva sfaturilor mele, face parte dintr-un proces natural de învățare, care corespunde perfect intereselor lor de moment. Ar fi fost de ajuns chiar și atât dar, pentru că le-am prețuit întotdeauna curiozitatea și potențialul imens de cunoaștere ce derivă din aceasta, am lăsat la îndemâna lor ”unelte” cât mai diverse, cu care să învețe, să descopere și să înțeleagă ceea ce le interesează, după bunul lor plac. Casa noastră e plină de jocuri și jucării, de materiale didactice (majoritatea confecționate chiar de mine), de cărți și enciclopedii, de creioane, culori și hârtii colorate, de foarfeci, lipiciuri, sclipiciuri și fel de fel de lucrușoare fascinante pentru vârsta lor… iar eu am fost în fiecare zi acolo, pregătită să le ajut, să le explic, să le ghidez. O spun cu mâna pe inimă, casa noastră e un loc în care copiii mei nu s-au plictisit niciodată.

Le observ pe fete jucându-se total absorbite una de cealaltă, preparând deserturi colorate la bucătărioara lor de lemn, construind căsuțe din Lego cu maximă concentrare, rezolvând puzzle-uri din ce în ce mai complicate, desenând și colorând ore în șir după bunul lor plac, captivate de ceea ce iese din mânuțele lor…. le citesc povești și mă ascultă cu ochii mari și răsuflarea tăiată, îmi pun întrebări despre cele mai ciudate lucruri din jurul nostru și așteptă răbdătoare răspunsuri cât mai elaborate, inventează scenarii și jocuri de rol uluitoare, improvizează linii melodice și versuri albe, sunt atente una cu cealaltă și nedespărțite în micul lor univers! Am două fetițe inventive, pline de imaginație, istețe, curioase, vesele, creative, cu o poftă sănătoasă de joacă și, în egală măsură, cu o poftă uriașă de cunoaștere a lumii înconjurătoare, cu intuiție și o capacitate de înțelegere a realității care mă uimește în fiecare zi… totul a venit natural, au crescut atât de frumos până la 4 ani și jumătate, încât nu am găsit niciun motiv în plus pentru care grădinița ar fi fost mai folositoare decât viața lor acasă, așa cum am construit-o și colorat-o noi pentru ele.

Dar apoi a apărut îndoiala. Dacă eu, fiind o antisocială, le voi ”îmbolnăvi” și pe ele de fobia mea? Dacă, totuși, ar avea nevoie de ceva mai structurat decât ceea ce facem noi acasă, eu căzând mult prea des în capcana lui ”nu am timp” în bucătărie, iar ele jucându-se nesupravegheate în camera alăturată? Dacă se uită la prea multe desene animate, dacă ar fi mai sănătos să ieșim zilnic din casă, dacă obosindu-le mai tare ar adormi seara mai devreme și s-ar trezi dimineața mai odihnite? Dacă suntem prea sedentare, dacă au nevoie de mai multă mișcare? Dacă, totuși, le-ar fi benefice câteva ore departe de mine, în compania altor copii și a unei educatoare care să le antreneze în diferite activități de grup? Dacă puțină autoritate și disciplină impusă le va face mai docile, mai temperate, mai puțin obraznice în zilele noastre de rebeliune și deconectare? Dacă bula noastră de fericire se va transforma, în timp, într-o bulă a singurătății, iar ele vor deveni două introvertite, fragile și inadaptate social? Dacă, într-o zi, îmi vor reproșa că le-am privat de această experiență comună tuturor celorlalți copii?

Așa că, atunci când fetele mi-au spus că vor să meargă la grădiniță, am mimat că accept dorința lor ca pe cel mai natural lucru din lume. Au urmat câteva lacrimi ascunse, câteva nopți nedormite, măcinată de gânduri, de teama că ar putea fi fericite departe de mine, că nu voi mai fi centrul universului lor, că vor învăța lucruri noi de la altcineva și se vor atașa de oameni străini, care vor fi insensibili la nevoile lor… că nimeni nu le poate iubi mai mult ca mine, că dincolo de poarta grădiniței e sfârșitul libertății și al vieții noastre fericite și tihnite, sfârșitul copilăriei, sfârșitul lumii chiar. Apoi, odată consumate aceste momente de isterie, am știut că nu e corect să mă opun, că trebuie să le ofer și această experiență, fără să mă las influențată de îndoielile mele, de egoismul meu, de aversiunea mea pentru actualul sistem de învățământ românesc. Am fost, cumva, ușurată că au luat ele această decizie, în locul meu.

Dorința și curiozitatea lor a fost spontană, după mai multe discuții între fete și cele două bune prietene ale lor, care le-au povestit cu mult entuziasm ce frumos e la grădiniță și ce drăguță e ”doamna” de acolo… Întoarse din concediu ne-am recuperat după o răceală ușoară, apoi  le-am pus în spate ghiozdanele, le-am pregătit gustarea, am ales rochițele, am împletit codițele, ne-am potolit emoțiile și am pornit, cu veselie chiar, spre grădiniță.

În avanpremieră am exersat cu o săptămână de gimnastică la Liceul Sportiv din Sibiu, unde fetele au mers cu multă încântare, fericite să poată exersa piruete și rostogoliri peste cap, în compania altor mici ”gimnaste”…

”A fost frumos la grădiniță! Mai vreau să vin și mâine!” mi-a spus Sofi în prima zi, când ne-am reîntâlnit. ”Și mie mi-a plăcut, dar mi-a fost tare dor de tine…” mi-a spus și Nati, ceva mai rezervată ca și sora ei, îmbrățișându-mă tare.

Am ales o grădiniță de stat, cu program scurt și predare în limba germană, în primul rând pentru ca fetele să fie în aceeași grupă cu prietenele lor și, astfel, pentru a face acomodarea lor cât mai ușoară, dar și pentru că învățarea limbii germane este un mare vis al meu, pentru ele și pentru mine deopotrivă, iar acesta ar putea fi momentul perfect să începem să învățăm împreună…

Din exterior, grădinița pare sărăcăcioasă și sumbră, are miros de ”vechi” și e înconjurată de gratii multe, dar copiii nu par deranjați de detaliile de acest fel.  În interior, sălile de clasă sunt vesele, calde și primitoare, iar curtea mititică are patru leagăne și două tobogane, la care copiii fac coadă în fiecare zi, înainte de plecare.

” Die Mäuschengruppe” scrie pe ușa clasei fetelor mele, unde învață și se joacă, laolaltă, copii de la 3 la 6 ani, câțiva dintre ei vorbitori de limba germană maternă, ceilalți doar aspiranți la această achiziție lingvistică. M-am bucurat să aflu că accentul, la această grupă, nu se pune atât pe învățare după ”programă”, cât pe conversație și deprinderea limbii germane, că fiind diferențe de vârstă copiii se ajută unii pe ceilalți și învață multe lucruri prin imitație.

Săptămâna a fost una de alergătură continuă, la grădiniță dimineața, prânz rapid, somn forțat de amiază, gimnastică seara, cină rapidă și culcat devreme, trezit anevoios dimineața… Dintr-o dată întregul nostru program zilnic s-a schimbat și, după câteva zile de acest fel, oboseala și-a făcut simțită prezența, fetelor li s-a făcut dor de zilele noastre de dolce-far-niente, de jucăriile lor, de diminețile leneșe, cu treziri târzii… de libertatea și programul flexibil al zilelor în care nu ne grăbeam niciunde.

Acomodarea la grădiniță s-a făcut lin, fetele fiind deja la o vârstă la care au înțeles exact ce urmează să se întâmple acolo, când vin să le iau acasă, cum va fi fără mine… le-am pregătit zile întregi pentru acest moment și le-am întărit convingerea că vor ”digera” cu bine primele momente în colectivitate, protejate de prietenele lor.

Acasă, totuși, aproape în fiecare zi, am avut parte de descărcări emoționale puternice, cu lacrimi multe, nervi și țipete grele… Mediul nefamiliar, oamenii necunoscuți, copiii cu care trebuie să relaționeze, limba străină în care li se vorbește, trezitul devreme, oboseala… toate acestea le-au creat stres și disconfort în primele zile, însă n-am putut decât să mă bucur că fetele au acest mecanism de ”golire” încă nealterat și pot să se descarce atât de simplu, deși dificil pentru urechile și răbdarea celorlalți din jur.

În prima zi au fost emoția descoperirii, teama de nou și dorul de mine.

În a doua zi o fetită a plâns după mama ei, așa că s-au întristat și ele… au început să conștientizeze că scenariul grădiniței se va repeta în fiecare zi, că vor merge în fiecare dimineață acolo. Și dacă vor, și dacă nu.

Educatoarea a făcut observația că fetele vorbesc prea mult una cu cealaltă și fac ”bisericuță”, nefiind atente la întrebările și explicațiile ei, sugerându-mi că e nevoie de mai multă pregătire și observații în acest sens… Am zâmbit, căci cunosc foarte bine cât de preocupate pot deveni, atunci când se joacă împreună sau discută între ele; totuși, mi s-a părut puțin forțat să-i ceri unui copil să se adapteze la sistem în acest fel, după numai două zile de contact cu grădinița. Cu atât mai mult să le ceri unor gemeni, până atunci nedespărțiți, să nu mai comunice unul cu celălalt așa cum e natural pentru ei să o facă.

În a treia zi, aceeași fetiță plângea înfundat lângă ușa clasei, cerându-se în brațele mamei sale cu mânuțele întinse spre ea, rugând-o cu suspine să o ia acasă… mama – cu totul lipsită de empatie – înțelegând doar s-o umilească, să o amenințe și să o facă de rușine în fața celorlalți copii pentru îndrăzneala de a plânge după ea. Nu o cunosc, dar plânsul ei nu cerea decât câteva minute de conectare cu mama ei, în brațe, pe băncuța de pe coridor… atât de simplu ar fi fost să se facă bine. Educatoarea a luat-o în clasă, mama ei a plecat enervată, iar eu am rămas afară, cu fetele lipindu-se strâns de mine, explicându-le că unii copii plâng pentru că se simt singuri, nu au prieteni, nu se simt iubiți – dar ele o pot ajuta pe fetiță să fie din nou veselă… I-am spus educatoarei, politicos și deloc invaziv, ce cred despre nevoia de atenție și confort a fetiței, iar ea m-a asigurat că îi va trece, că o va lua în brațe mai târziu și o va liniști. 5 minute mai târziu, fetița continua să plângă singură pe un scăunel, cu un ursuleț în brațe. A plâns și în restul dimineții, iar de tristețea ei a vărsat și Nati câteva lacrimi, nevăzută și neconsolată.

În a patra zi s-au simțit și mai stinghere. Doi copii mai mari le-au tachinat, blocându-le accesul la jucării și trăgându-le de mâini, de mai multe ori… ele n-au spus nimic, iar educatoarea nu a observat conflictul. Apoi un băiețel a fost pedepsit, izolat de ceilalți pe un scăunel, timp în care n-a avut voie să se joace, să cânte sau să se ridice de acolo…. Mai târziu, Nati a rămas nemâncată – după ce pregătiseră toți copiii o salată cu fructe de toamnă – pentru că și-a rupt lingurița și i-a fost frică să ceară alta, ca să nu fie și ea pedepsită pe scăunel. 🙁

Iar apoi au răcit. Astfel că am început această a doua săptămână acasă, eu amintindu-le că le așteaptă copiii la grădiniță, ele decretând serioase că nu mai vor acolo, că acasă e mai frumos, au mai multe jucării și activități mai interesante, nu rămân nemâncate și au mult mai multă libertate de a face ce le place.

”Doamna” e o domnișoară tânără, cochetă, zâmbitoare și calmă. Copiii o iubesc, am văzut că majoritatea sunt foarte atașați de ea, o îmbrățișează și o pupă zgomotos la sosire și la plecare… pare a fi, din fericire,  departe de poveștile cu ”bau-bau” auzite în alte grădinițe. Înțeleg nevoia oricărui cadru didactic de a ”stăpâni” copiii pe care îi are în grijă, de a se face ascultat, prin metode mai mult sau mai puțin inspirate. Sunt rezonabilă, n-am plecat la război și nici n-am de gând să mă transform într-o ghionoaie care caută în permanență nod în papură. Aș vrea să să atașeze și fetele mele de ea, să le câștige încrederea, să nu se mai teamă de pedepse, să le ajute să se integreze și să înțeleagă că într-un mediu cu mulți copii e nevoie să spună ce le deranjează, să ceară ajutor dacă au nevoie, să-și învingă timiditatea, iar apoi să-și facă prieteni noi…

De aceea le duc la grădiniță. Să se simtă bine, să se bucure de timpul petrecut în compania celorlalți copii, să se apropie mai mult de oamenii mici de pe celelalte scăunele, să se joace și să-mi spună, la plecare, că ”a fost frumos și azi!”…