Recompensă

Mar 7, 2014 by

gemene-4-ani

Sofia (stânga) și Natalia (dreapta), 1 martie 2014.

Azi dimineață trebăluiam în bucătărie, iar fetele se jucau în cameră, ciripind vesele între ele. Nati s-a oprit dintr-o dată din joacă și a venit în fugă la mine, să-mi spună un sechiet:

Mami, îți mulțumesc că ne chiești așa de frumos! mi-a spus la ureche, apoi a zbughit-o înapoi la joacă.

Am rămas cu gura căscată, la propriu, minute întregi. Și nu pentru că mi-aș crește într-adevăr frumos sau nu copiii, ci pentru că un copil de nici 4 ani a simțit nevoia sau dorința de a-mi spune acest lucru, absolut voluntar, fără a cere nimic în schimb și fără a face deloc caz de marea sa declarație de iubire.

Mai apoi, în seara aceasta, am auzit-o pe Nati spunându-mi ceva la fel de frumos, în timp ce plimba prin cameră o măsuță grea de lemn, împreună cu Sofia:

– Uite, mami, ne ajutăm, ca să ne fie mai ușor! Așa cum ne-ai învățat tu, să ne ajutăm întotdeauna una pe cealaltă!

Nu cred în recompensele condiționate.  Însă, atunci când felul (frumos) în care încerci să-ți crești copiii se reflectă în cuvintele și în comportamentul lor, ca într-o oglindă, într-un firesc nestudiat, devenit parte din felul lor de a fi, declarațiile de acest fel devin cele mai frumoase recompense pentru toate momentele de ezitare – acele momente în care m-am întrebat, deseori, dacă totuși fac bine ceea ce fac și dacă felul în care îmi cresc copiii nu va ”naște monștri”, de la ”prea multă” iubire…

Odată în plus, am simțit astăzi că inteligența emoțională este este ceea ce ne diferențiază, ca oameni, pe parcursul întregii noastre vieți. Nu am nicio îndoială că fac bine ceea ce fac, învățându-le pe fete să fie bune, blânde și empatice, chiar dacă aceste ”defecte” le-ar putea pune probleme, la un moment dat, de adaptare socială – căci aceasta pare să fie marea rezervă a tuturor celor care consideră că viața acasă este o viață ”sub globul de sticlă”, din interiorul căruia copilul nu va ieși suficient de puternic să facă față provocărilor mediului nostru social.

Și mă întorc, din nou și din nou, la fraza în care găsesc cea mai mare inspirație – de 4 ani încoace –  atunci când respir adânc și zâmbesc privindu-mi fetițele crescând: “It’s not our job to toughen our children up to face a cruel and heartless world. It’s our job to raise children who will make the world a little less cruel and heartless.” (L.R. Knost, Two Thousand Kisses a Day: Gentle Parenting Through the Ages and Stages)

Related Posts

Share This

1 Comment

  1. Larisa

    Oaaaau, super articol! Minunata fraza de incheiere. Si mie mi se intampla la fel, Carina imi cere parerea aproape in orice face, imi cere voie, e blanda, buna si ma tem cateodata ca poate o cresc sa fie prea sensibila la rautatea din lumea asta. Dar citind articolul tau imi confirm si eu ca fac ceea ce trebuie si ca e de datoria mea sa o cresc sa fie un “om frumos”. Eu aveam o deviza: sa o cresc asa incat sa fie pe placul lui Dumnezeu in primul rand si mai apoi pe placul oamenilor:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.