Lecția despre țigani

Mar 18, 2014 by

Avem, undeva în cartierul învecinat, un loc de joacă (singurul din apropiere, Sibiul fiind un oraș care suferă crunt la capitolul spații pentru copii)  – loc unde mă simt datoare să duc fetele să se dea pe leagăne și pe tobogan, când și când, scoțându-le din izolarea ”nesănătoasă” a curții noastre. E un spațiu deschis, cu un tobogan, câteva leagăne și câteva bănci, unde se îngrămădesc mereu zeci de copii și zeci de părinți, creându-se mai întotdeauna o aglomerație deranjantă și un nivel colectiv de nervi și stres din care plecăm, și eu și fetele, un pachet de nervi și de regrete. Mereu îmi spun că nu mai merg acolo la ore de vârf, mereu regret decizia de a mă amesteca între atâția părinți autoritari și bunici nervoși și mereu fetele ajung să se confrunte cu agresivitatea și violența altor copii – ceea ce ar fi bine pentru autonomia lor, dacă n-ar fi rău pentru inocența și pacifismul care încă le caracterizează.

Am aterizat la locul de joacă, astăzi, fix la o oră la care toți copiii cu program școlar scurt făceau un popas la tobogan, între grădiniță/școală și casă. Copii repeziți, gălăgioși, care au prins fetele într-un vârtej al urcării/coborârii de pe tobogan și le-au măturat în toate direcțiile ca pe două frunze, îmbrâncindu-le, trântindu-le, împingându-le cu forța pe scări, dându-le la o parte din nerăbdarea de a nu-și aștepta rândul la coborâre… Le-am supravegheat cu inima strânsă, lecția aceasta de adaptare fiind dureroasă în primul rând pentru mine, pentru tendința mea de a fi hiper-protectivă cu ele, știindu-le neantrenate să se conformeze acestei mișcări browniene a copiilor lăsați ”în legea lor”. După câteva încercări nereușite de a-și face loc între copiii nu cu mult mai mari ca ele, fetele s-au îndreptat spre leagăne, unde și-au așteptat docile rândul  – fiind date la o parte de vreo 2-3 ori de alții copii care se repezeau să ocupe leagănele eliberate cu numai o secundă înainte, sub privirile indiferente ale adulților care-i supravegheau  și sub privirile noastre consternate, așa că au renunțat și la bucuria aceasta, preferând să se retragă spre marginea terenului de joacă, de unde s-au mulțumit să privească cu dezaprobare agitația din jurul lor, indecise dacă să se reîntoarcă între copii sau să plecăm acasă.

Le-am antrenat într-o nouă încercare, ademenindu-le spre tobogan cu încurajări că ”Uite, s-a mai eliberat, copiii mari au plecat să se joacă în altă parte… nu vă mai grăbește nimeni…” și tocmai atunci o bunică aranjată și cochetă a început, dintr-o dată, să țipe ascuțit în direcția toboganului: ”Fii atentă, dacă te dai pe tobogan și cazi, îi spun la mă-ta și te bate de te omoară, când te duc acasă murdară…”. Am căutat din priviri copilul cu pricina… era o fetiță drăgălașă, de 3-4 ani, ce a rostit doar ”Bine, buni…”, în timp ce urca liniștită treptele toboganului. Fetița s-a dat încă o dată pe tobogan, fără nicio tresărire, fără să-i arunce nici măcar o privire bunicii, apoi s-a oprit, undeva în lateralul ansamblului de joacă, și  rămas acolo secunde întregi, nemișcată, gândindu-se la ceva… sau doar amorțită, cu privirea goală, fără nicio dorință de a se (mai) juca. Hainele ei prețioase nu erau ”de biserică” și nici ”de dunimică”, așa că ar fi putut foarte bine să le facă ferfeniță pe tobogan, aceasta fiind principala lor menire. Am vrut s-o antrenez într-un joc cu fetele mele – gândindu-mă că asta mi-ar da un oarecare drept să intervin, dacă bunicii i-ar mai veni vreo idee să-i facă asemenea ”observații” copilei, însă Nati a început să mă întrebe, nedumerită, de ce o să moară fetița… e bolnavă? sau de ce? Așa că m-am îndepărtat la o distanță sigură de ”doamna-eu-te-am-făcut-eu-te-omor”, încercând să le explic fetelor ce înseamnă o figură de stil și de ce sunt atâția părinți și bunici agresivi și nervoși pe lumea asta, de ce ei nu știu cum să se poarte frumos cu copiii lor, de ce auzim atâtea ”Nu e voie!”, ”Nu fii rău/rea!”, ”Te bat!”, ”Te pocnesc!, de ce unii oameni sunt triști și obosiți și au problemele lor de oameni mari și au uitat, sau nu i-a învățat nimeni, să fie buni cu copiii lor… ”Adică a glumit? Și nu o mai omoară mămica ei?”. Păi da, cam așa. Cel puțin, nu la propriu.

Dar nu bunica cu pălăriuță este personajul principal al acestei povestiri.

În toiul lecției mele de psihologia familiei, de nicăieri a apărut o ceată de țigănuși, sau poate copii ai străzii, care au împânzit locul de joacă, sub privirile dezaprobatoare și încurcate ale tuturor adulților din jur. Erau într-adevăr mulți (mai mult de 10, deși nu i-am putut număra exact), erau murdari, cu hăinuțele rupte – zdrențe dintre cele mai ponosite, miroseau greu – și am simțit asta doar cât au trecut pe lângă noi (miroseau așa cum miros oamenii străzii), câțiva s-au urcat pe tobogan și au blocat cu totul platforma de sus a acestuia, câțiva au început să se târâie în sus și în jos pe tobogan – urcând pe panta acestuia și oprind copiii de sus să mai coboare, ceilalți s-au agățat de leagăne, iar câțiva au început să alerge dintr-o parte într-alta, vorbind ”hăhăit”, răgușit și înjurând într-un dialect pe jumătate românesc, pe jumătate țigănesc…

Mami, iar au venit țiganii! A strigat un băiețel de  vreo 5-6 ani, cocoțat pe tobogan, atunci când în jurul lui au apărut toate acele mânuțe tuciurii, care cucereau platforma toboganului cățărându-se din toate direcțiile pe ea.

Dă-te imediat jos și vino de acolo! i-a strigat înapoi mamă-sa, cu ton nervos și panicat.

Maia, Mara, Rareș, David, Alexia etc., dă-te de acolo, vino la mama/buni/tati! au început și ceilalți părinți și bunici să-și cheme copiii, într-un disconfort colectiv nedisimulat.

Mami, țiganii ăștia put… i-a zis o fetiță maică-sii, întorcându-se pe bancă lângă aceasta.

Da, lasă-i, că sunt răi! i-a răspuns maică-sa, ca și cum a fi rău și a mirosi urât erau două atribute sinonime pentru copiii ăștia apăruți de nicăieri.

Copiii curați și copiii care put s-au separat unii de ceilalți în mai puțin de un minut, ca apa de ulei. Aceștia din urmă au pus curând  stăpânire și pe toate leagănele, platforma toboganului fiind deja cucerită, și au început să se joace nepăsători.

De la marginea locului de joacă așteptam, cu o curiozitate cinică, să văd ce avea să se întâmple… mi se părea o capitulare mult prea simplă a ”albilor”, nefirească… și asta cu atât mai mult încât cel mai mare dintre”țigani” nu avea mai mult de 8-9 ani și niciun adult  nu era cu ei, să le ia apărarea.

Fetele începuseră să mă întrebe ce înseamnă ”țigani” și asta m-a pus într-o mare dificultate. Aveam nevoie de un timp de gândire, am evitat mereu să vorbesc cu ele despre acest subiect – temându-mă să nu fac uz de stereotipii pe care nu doresc să le sădesc în mintea lor ne-coaptă. Și asta pentru că – dacă fac un exercițiu de sinceritate cu mine însămi – trebuie să recunosc că și eu sunt, la rândul meu, ”țiganofobă”, într-o oarecare măsură. Mare, poate. Am simțit mereu un disconfort în apropierea țiganilor (acei câțiva țigani gălăgioși, care te acostează la piață sau pe stradă să-ți vândă una-alta, care te deranjează din băutul cafeluței la o terasă sau îți șterg cu forța parbrizul, la semafor), am simțit mereu neîncredere în fața lor și nu aș cumpăra niciodată nimic de la ei (având convingerea că nu sunt sănătoși dacă nu te fură măcar puțin); am simțit ură și furie față de cei câțiva țigani care m-au buzunărit cu mulți ani în urmă și de care nu m-a ajutat nimeni să mă apăr (dar în egală măsură am simțit ură și furie față de acei oameni care ar fi trebuit să mă ajute și n-au făcut-o, din indiferență sau frică); am simțit furie față de țiganii din Timișoara care au ocupat, abuziv – din câte spune presa – mare parte din clădirile istorice ale orașului, amenințând că vor arde orașul din temelii dacă cineva îi evacuează din aceste imobile… și aș mai avea câteva exemple personale, dar cred că mi-am aprins deja destule paie în cap.

Revin, deci. Dintre toate ”urile” din lume, sunt ”țiganofobă”și îmi asum această îngustime a minții, venită exclusiv de puținele mele  experiențe personale cu ei, dar ceea ce simt se rezumă la a pune – pe stradă – o distanță oarecare între mine și ei și de a strânge, involuntar, de poșetă.

Revenind la puii de țigani de astăzi – și nu o spun pe un ton peiorativ – apariția lor a pus la încercare răbdarea multora dintre părinții din parc, pentru că trecuseră mai bine de 10 minute și copiii aceștia nu dădeau niciun semn că ar vrea să elibereze leagănele și toboganul, iar ceilalți nu doreau să se amestece cu ei, probabil chiar din cauza aspectului atât de murdar și al mirosului – căci altfel am văzut de multe ori copii români și țigani jucându-se la un loc, fără nicio discriminare (alta decât cele induse de părinți).

Ei bine, dintre toți acești părinți care se priveau întrebători unii pe ceilalți, neștiind cum să reacționeze, nehotărâți dacă să-i alunge pe noii veniți de la locul de joacă sau să-și lase odraslele să revină pe leagăne, între ei, dintre toți aceștia care se gândeau – probabil – la timpul de joacă și nerăbdarea copiilor lor, cea care a îndrăznit să facă ordine și disciplină a fost tocmai ”bunicuța” care-și amenințase nepoata, cu nici un sfert de oră în urmă, să nu cumva să cadă de pe tobogan, că o omoară mă-sa dacă se murdărește.  Fix ea a simțit nevoia să elibereze toboganul… și a făcut-o apropiindu-se de el și începând să urle din toți rărunchii la copii de sus:

– Dați-vă jos de pe tobogan! Hai, acuma jos cu voi de acolo și eliberați toboganul să se dea copiii pe el! Dați-vă jos de acolo, nu vedeți ce murdari sunteți?!

Copiii au ignorat-o, ceea ce a făcut-o să se enerveze și mai tare:

– Măi! Măi! Acuma dacă mă urc la voi vă dau jos pe toți de păr de acolo! Măi! Acuma dați-vă jos! ACUMA!!! Dacă mă urc la voi, vă bat de vă usuc!

Ignore.

Femeia începuse să tremure de nervi; sfidarea copiilor o făcuse să se bâlbâie, căutând o amenințare cu care să bage frica în ei.

Măi, voi nu-înțelegeți românește?! Măi, acuma mă urc la voi! Măi, nesimțiților, acuma să vă dați jos de acolo! Măi, dacă mă urc la voi vă termin pe toți! Măi, ce stați acolo și țineți toboganul ocupat să nu se mai dea nimeni pe el!

Problema era, totuși, că niciun copil nu încercase să se dea pe tobogan, printre ei, să vedem dacă într-adevăr nu ar fi lăsat pe alții. Dar de ce să ne gândim la asta acum.

Copiii continuau ”să o sfideze”, nemișcați, dar alte două-trei femei s-au apropiat de tobogan, parcă în ajutorul bătrânei colerice (sau poate să o prindă, dacă urma să-i puște vreo venă la tâmplă), așa că cei mici s-au hotărât din priviri să renunțe și, la fel cum apăruseră, și-au dat drumul pe tobogan și au luat-o la fugă, care încotro.

Lăsați-i, doamnă, că-s și ei copii… și nu știu... a îndrăznit o altă bunică să calmeze pulsul spartanei, însă a obținut – firește – un efect de bumerang:

Ce să-i las?! Păi n-ați văzut cum s-au urcat acolo?! Și cum arătau?! Niște păduchioși! De nu s-a mai putut juca nimeni de ei…

Dar nu e vina lor că-s așa, doamnă… și n-ați văzut că vin și pleacă... și-a mai încercat norocul încă o dată doamna cea împăciuitoare.

Haideți, lăsați, că n-o să stau eu să aștept să ne dea în cap, ca la proști! a decretat bunicuța, luându-și nepoata de-un braț și trăgând-o după ea, spre marginea locului de joacă. Au plecat imediat după aceea, iar eu am continuat să privesc prostește în urma lor, încă blocată de acest paradox al toboganului care trebuia musai eliberat ca să se dea pe el toți copiii, mai puțin nepoată-sa, pe care urma s-o omoare mă-sa în bătaie dacă s-ar fi murdărit căzând de pe el.

Așa. Și în urma lor copiii s-au reîntors la joacă. O mamă a scos rapid din geantă un pachet cu șervețele umede și a început să șteargă energic șezutul unui leagăn, înainte de a-și pune copilul în el. A oferit șervețele și celorlalți părinți și s-a făcut o ”igienizare” rapidă, colectivă, a leagănelor. Pe nesimțite atmosfera s-a relaxat și ne-am reîntors la obișnuitele ”Nu-i voie!”, ”Nu pune mâna!”, ”Nu fi rău!”, împletite cu remarci deloc măgulitoare la adresa țiganilor, schimbate de adulți între ei – ca o banală conversație –  sub urechile copiilor.

Fetele au continuat să mă întrebe ce e cu țiganii… ”De ce erau murdari copiii ăia, mami? Nu-i spală mămica lor?”… și ”Ăia erau copii din ăia care nu au ce mânca și o să le ducem noi mâncare?” și ”De ce miroseau urât?” și altele din acest registru al întrebărilor incomode, la care nu prea am știut să le dau un răspuns.

Și adevărul este că nici acum nu știu ce să le spun, pentru că sunt subiectivă, incapabilă să mă debarasez de propriile mele prejudecăți și temeri. Le-am povestit că sunt oameni ca noi, dar care locuiesc altfel și trăiesc altfel decât noi, în casele lor… că unii sunt săraci și că într-adevăr nu au apă să se spele în fiecare zi, că nu au hăinuțe frumoase și nici jucării, că poate unii nu au ce mânca și părinții lor nu au grijă de ei foarte bine… Dar că nu doar țiganii pot fi murdari sau săraci, ci oricine poate ajunge așa… că unii copii chiar nu au părinți și locuiesc singuri pe stradă și se numesc ”copiii străzii” și trebuie să-i ajutăm, dacă putem… ”Și pe copiii străzii nu-i iubește nimeni?”…”Și o să moară? O să moară fără mămica lor?!”… Căci așa se petrec lucrurile în mintea de 4 ani a fetițelor mele: nu lipsurile, foamea, sărăcia sau frigul te pot omorî, ci lipsa mamei, singurătatea, starea de a fi ne-iubit.

Nu știu să-mi depășesc limitele înguste ale (in)toleranței, când e vorba de țigani. Aș fi vrut, dacă s-ar fi întâmplat ca fetele mele să fi fost pe tobogan în momentul apariției lor, să le dau o lecție celorlalți, încurajându-le pe fete să se dea mai departe și vorbind frumos cu acei copii, prietenos sau măcar neutru. Aș fi vrut să fac asta fără să mă gândesc, involuntar, că poate sunt plini de păduchi sau că put atât de tare (și, desigur, implicit sunt atât de răi), încât nici în aer liber nu putem tolera prezența acestora între noi, ”clasa superioară”. Aș fi vrut să nu fiu atât de ”țiganofobă” (nici măcar nu știu care e termenul corect), dar n-am făcut nimic să le iau apărarea acestor copii sau măcar să mă dezic cumva de atitudinea complice a celorlalți adulți, martori pasivi la această întâmplare. Și aș fi vrut și s-o iau eu în șuturi pe imbecila aia a cărei filozofie de viață părea să fie aceea a amenințării cu uscatul sau omorâtul în bătaie al copilului, fie că acesta e propria nepoată sau un țigan ”păduchios”.

Mai târziu fetele mi-au cerut să le cumpăr un covrig de la brutăria din apropiere și m-am surprins din nou gândindu-mă cum să le refuz sau să amân gustarea până acasă, pentru că n-aș fi vrut să mănânce fără să se spele pe mâini – deși eu niciodată n-am problema asta și nu umblu cu șervețele umede la mine. Nu contează că acei copii ar putea veni la leagăne zi de zi (și probabil o fac), sau ar fi putut trece pe acolo cu 2 minute înaintea sosirii noastre, astfel încât să nu știu de ei și să n-am nicio problemă cu mâinile fetelor… simplul fapt că i-am văzut atât de murdari, întinzându-se peste tot și ”contaminând” cu balauri cu 7 capete suprafețele de joacă, mi-a creat același disconfort ca și celorlalți, ca și mamei care s-a pus apoi pe lustruit leagănul sau al bătrânei profund oripilate de însăși existența ”păduchioșilor”, care urmau să-i dea curând în cap.

Și-mi amintesc că vara trecută, în același loc, am purtat o conversație minunată cu o țigancă tânără, cu fuste largi și cozi împletite cu bănuți și panglici roșii, care s-a așezat lângă mine pe bancă și, încurcată, mi-a cerut voie (!) să-și alăpteze copilul, apoi mi-a povestit cu lumină în ochi cum îl alăptează atât pe micuțul pe care-l ținea la piept într-un șal țigănesc, dar și pe ”ăl mare”, arătându-mi cu privirea un puști de vreo 3-4 ani, îmbrăcat cu un sacou negru, lucios, care se juca între ceilalți copii… o femeie de o simplitate și o blândețe în cuvinte și gesturi care m-a uimit și cu care m-am simțit, la final, onorată că am stat de vorbă… Băiețelul ei cel mare avea o pungă de pufuleți din care, fără să-i spună mamă-sa nimic, le-a servit și pe fetele mele… iar femeia s-a grăbit să-mi explice că fiu-su nu e murdar pe mâini, că ei nu sunt oameni murdari… și că pot lăsa fetele să se servească cu încredere, că n-o să se îmbolnăvească de nimic.

Și-mi amintesc de țiganii de la Cluj care, cu doi ani în urmă, au profitat de naivitatea bătrânilor noștri proprietari și le-au schimbat burlanele de la casă înțelegându-se la o sumă de bani, iar apoi cerând de fix 36 de ori mai mult, de a fost nevoie să vină poliția să să-i alunge din fața casei – cu amenințări că ”vin ei înapoi!”, pentru că nu voiau să plece fără bani iar bătrânii se ascunseseră în casă, speriați de moarte… și-mi amintesc cum am stat zile întregi în casă, singură cu fetele bebelușe, observând strada de după perdea, de frică să nu mă trezesc cu o cărămidă în cameră sau cu cine știe ce altă răzbunare în ”legea” lor.

Și-mi amintesc de vecinii țigani ai unchiului meu, care ori ascultă manele la maximum, ori urlă la neveste și copii… dar asta fac, probabil, jumătate din locuitorii satului…

Și-mi amintesc că și ei sunt răi și buni, ca și noi… că stereotipiile de acest fel nu vor face decât să adâncească prăpastia dintre noi și să alimenteze ura dezechilibraților, că aș vrea ca fetele mele să nu sufere de aceeași meteahnă a intoleranței și prejudecăților, dar aș vrea și să le învăț să nu facă vreodată afaceri cu țiganii, ”să nu se pună cu ei”, să nu se ducă la ghicit în palmă sau în cărți, să fie precaute în apropierea lor, să nu cumpere niciodată de la ei un ceas, un parfum sau, mai rău, o mașină… și uite-așa pun mai departe umărul la tăvălugul discriminării…

Voi ce le-ați spus sau ce le veți spune copiilor voștri despre țigani? M-ar ajuta o discuție constructivă, aș vrea să aud și alte păreri, oricât de sincere sau tranșante, e o chestiune care mă preocupă și pentru care eu una nu am un răspuns.

9 Comments

  1. Simona

    Imi place cum scrii si cat de frumos iti cresti fetele. Felicitarile mele, te citesc de mult timp, te-am avut pentru o perioada si in lista mea de facebook, dupa care, tu, ai lasat un comentariu facand curatenie, probabil printre prietenii care ii aveai in lista. Nu am avut curaj sa comentez, nu stiam ce sa iti zic, pentru ca te cunoasteam de aici, de pe blog, te citesc, te admir si ti-am mai comentat in tot acest timp doar o data, la nasterea fetitelor si la situatia urata pe care ai trait-o in maternitate.
    In legatura cu articolul tau, mi-ai starnit interesul. Iubesc farte mult copiii si ma intristez cand vad oameni care iubesc, adopta, imbraca si educa un caine iar copiii sunt atacati, indepartati si amenintati. Nu e corect! Eu am fost amenintata cu cutitul de un tiganas, sa ii dau banii, am inceput sa vorbesc cu el, fara sa imi fie teama, pentru ca era mult prea mic sa imi faca ceva. I-am spus ca nu e frumos ce face si ca atunci cand va creste va avea de suferit. L-am intrebat de ce nu este la joaca ca toti copiii si mi-a spus ca nu are cand, ca parintii il trimit la cersit. M-a lasat in pace. Alti copilasi m-au scuipat intr-un autobuz, geamul era deschis. Mi-a fost furat telefonul in gara, acolo unde erau in numar mare. Nu este vina lor! Da, m-am infuriat pe moment dar sunt niste copii, au nevoie de educatie, iubire si copilarie. Mi-ar placea ca statul sa faca ceva pentru ei, sa nu mai fim indiferenti la viata pe care acestia o duc. Acesti copii sunt maltratati, exploatati, obligati sa cerseasca sau sa fure. Niciunui copil nu-i place sa faca asta. E o situatie grea, dar nu imposibila, din care se poate iesi daca statul nu ar mai profita de pe urma lor. Sunt tigani care se duc la scoala si invata foarte bine. Cunosc un tigan casatorit cu o romanca, au doi copii. Este o familie extraordinara. Familia lui nu mai vrea sa auda nimic de el.
    Pentru ca tiganii au fost discriminati, marginalizati si tratati ca niste minoritati de generatii intregi, e greu si pentru ei sa se schimbe. Foarte putini reusesc sa aiba o viata normala, sa munceasca, sa aiba o casa, sa fie curati, sa isi trimita copiii la scoala.
    Nu pot nici macar sa imi imaginez ce viata duc si copiii strazii. Unde ajung si cum trecem zi de zi pe langa ei fara sa facem nimic.
    Imi pare rau pentru situatia in care te-ai gasit impreuna cu fetitele tale, imi pare rau pentru toti copiii din acel parc, ca sunt tigani, copii ai strazii sau copii romani, nu are importanta.
    Ceea ce ai spus fetitelor este suficient pentru varsta lor, peste tot sunt oameni rai si oameni buni. Cand vor fi mai mari vor reusi sa faca diferenta intre bine si rau. Cat sunt mici, toti copiii sunt egali, puri, frumosi si inocenti.

  2. Nu i-am spus mare lucru, eu am crescut in ura si frica fata de tigani. Mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca sunt oameni ca toti ceilalti, printre ei sunt si rai, dar si buni. N-am vrut s-o cresc asa, da, am avut experiente negative dar si pozitive.
    Nu m-am ferit de termen, dar nici nu l-am folosit in sens peiorativ, mai ales ca avem prieteni tigani.
    Dar a invatat de la gradinita ca tiganul este rau. Chiar am avut o discutie cu ea zilele trecute, nu stie ce inseamna tigan, nu asociaza cu culoarea pielii, ci cu un anumit tip de comportament. I-am spus ca o prietena de-a ei, cu care se joaca des in parc este tiganca. Am invitat-o sa ghiceasca. Pana acum n-a detectat-o.

  3. Anca Dobre

    Si pentru mine este un subiect delicat. Vin si eu din aceeasi “zona” in care “apareau tiganii” sa ne pedepseasca pentru orice fapta neconforma cu “normele”, ma puteau fura sau inspaimanta in orice fel daca nu eram cuminte. Si eu am o tresarire de fiecare data cand sunt in apropierea unei persoane de etnie insa felul in care fetita mea a reactionat acum un an (avea mai putin de 2 ani)la vederea unei tigancuse cu fusta si banuti in cozi mi s-a parut fantastic. Eram in autobuz spre casa iar cand a vazut-o, s-a luminat la fata si a strigat in gura mare “Uti, pinsesa!” – avea fusta lunga ca printesele. E greu sa pornesti de la aceasta perspectiva si sper sa ma intrebe pe mine intai de ce tiganii sunt neaparat rai iar eu sa reusesc sa indepartez cumva ideea ca ar exista “tigani”, “negri”, “chinezi”, etc iar ei nu sunt la fel de buni ca noi.

  4. ella

    Anul trecut cand am vizitat Roma, ne aflam intr-un autobuz, iar niste tigani vorbeau despre mezina noatra “uita-te la aia mica cu esarfa la gat ce frumoasa este, vezi ce ochi are si cat de bine ii sta esarfa la gat, vezi ce mandra arata”. Noi vorbind inainte in engleza cu fetele, ei nu crezut ca nu intelegem, iar dupa ce i-am auzit cum vorbeau despre copil ne-am uitat la ei si apoi am vorbit intre noi in romana. La urmatoarea statie ei au coborat. Nu ne-am simtit confortabil si nici fetele nu s-au simtit prea bine in prezenta lor desi ele au crescut departe de aceasta etnie fara ca noi sa le povestim despre ei.

  5. NICOLETA

    Buna ziua, tuturora!
    Sunt si eu mamica, de fetita prematura, tot in Cj s-a nascut, tot la centrul de prematuri am fost si noi… E mai mica, doar 18 luni, totusi. Sunt insa si profesoara si am avut norocul de a intalni la liceul la care am predat (de profil tehnic, asadar de nivel cel mult mediu) copii de etnie rroma, care, in ciuda multor defecte pe care le au, au reactionat bine la… binele oferit, la dragoste (in masura in care poate fi inteleasa in relatia profesr-elev), la sansa de a fi ascultati la fel ca toti ceilalti copii. Probabil faceau parte din familii mai curatele, frecventau scoala si erau destul de departe de nivelul cersetoriei.
    Dar pareau ca poseda acelasi spirit si, in grup, deveneau mai siguri pe ei si mai agresivi. Lasand la o parte formulele lor de adresare de la clasa “Doamna scumpa/ Doamna draga” si placerea de a trancani incontinuu, erau ca toti ceilalti, desi alti colegi spuneau ca “tiganu’ e tot tigan” si intampinau probleme in mentinerea disciplinei. Cu siguranta, fiind aproape de varsta majoratului aveau un nivel de intelegere care le permitea sa distinga intre oamenii din jur si, comparativ cu prichindeii de 9, 10 ani, intuiau (fara sa fi fost incurajati in mediul familial) ca respectul cere respect.
    Pe mine m-a ajutat nemaipomenit acest stil de a-i trata efectiv egal (ba chiar ii si apreciam de numa’ numa’ cand reuseau cate ceva), dar recunosc ca imi voi invata fetita sa fie foarte precauta. Faptul ca eu am predat vreo 2 ani la licee dezastruoase la capitolul disciplina mi-a fost de un real folos, dar copiii iubesc oamenii, au incredere in ei, iar tiganii sunt, totusi, cum sunt…
    Probabil imi voi invata fetita cateva chestii:
    – sa refuze orice ar primi de la straini (indiferent de cum arata);
    – sa nu ofere daca li se cere ceva ( exceptand colegii de gradinita si copiii cunoscuti din parc) si sa ma anunte pe mine (eu fiind in masura sa si dau, daca oamenii chiar au nevoie de ceva)
    – sa raspunda pe scurt, fara sa lungeasca povestea, daca sunt intrebati ceva (am avut mereu senzatia ca tiganii reactioneaza mai rau daca nu sunt deloc bagati in seama, dupa ce am fost lovita in spinare de o tiganca si de un puradel care mi-a dat un picior in genunchi, tot asa, neraspunzand, eu le ofer un raspuns foarte pe scurt si le spun ca nu am). Adevarul e ca e perceput ca o lipsa de respect sa nu le raspundem si am obs. ca un raspuns categoric e mai bun, indiferenta ii face sa isi resimta inferioritatea si mai acut ;
    – sa nu isi bata joc de ei niciodata, sa nu strige dupa ei, daca o fac alti copii in jurul ei;
    – sa empatizam un picut cu ei, copiii sunt nevinovati.

    oricum, pana la punere in aplicare, sunt cativa ani alaturi de ea la spatiul de joaca si o voi incuraja sau nu in acest sens, dupa context.

  6. Si eu am prejudecati legate de tigani si de multe ori ma simt inconfortabil in prezenta lor dar imi amintesc ca atunci cand eram copil nu aveam nici o problema sa cumpar floricele cu zahar si cocosei de la ei si nici sa-i bag in casa in lipsa parintilor si sa le dau o cana cu apa.
    Am si eu un baietel de 2 ani si 8 luni si as vrea sa-l invat sa nu-i fie frica de ei, sa se joace cu ei, pentru ca pana la urma copii tot copii raman indiferent de etnie.

  7. Noi nu am avut de-a face cu o ceata de tigani. Doar cu unul singur. De fapt nici nu stiu daca era tigan sau pur si simplu murdar si mai agresiv. Radu a fost insa fascinat de el, fiindca era mai mare si agitat. Asa ca i-am lasat sa se joace, chit ca mie personal imi displacea.
    In ce priveste cetele de copii care pun stapanire pe locul de joaca (in general cu cat sunt mai maricei cu atat sunt mai furtunosi) il las sa aleaga ce vrea sa faca – daca se plictiseste sa fie imbrancit poate sa plece si singur, nu trebuie sa il iau eu.
    Mi se pare normal ca parintii sa fie pasivi si sa nu-i corecteze decat daca lovesc pe cineva – daca nici la joaca afara nu sunt lasati liberi atunci unde?

  8. Dana

    Suntem naivi ! Cat timp “filozofam” noi, etnia asta ne-a afectat grav societatea. Vedeti efectele in scoli, in comportamentul copiilor nostri, in mentalul lor, in aspectul vestimentar aiurit, tamp, care, el in sine induce unor copii normali, spiritul rebel/distructiv, nesupus unor canoane firesti, sanatoase, ale bunului simt. Daca in anii ’60, in Bucuresti se mai lasau sticlele de lapte goale, cu banii inauntru, pt a fi inlocuite cu altele pline, de catre vanzatorii de lapte si iaurt, fara a fi furati – daca se mai puteau lasa usile de la intrarea in apartamente, neincuiate, toata ziua, astazi… avem interfon, lant la usa, alarme sofisticate…. Cam, care, credeti, ca ar fi concluzia…? Sa-i “intelegem'” pe tigani ca..”si ei e oameni” ? Consider ca indulgenta noastra fata de ei este, de fapt, o incurajare tacita a faptelor acestora, O COMPLICITATE criminala ! Este acelasi lucru cu a-ti face o casa mare, cu materiale scumpe si de calitate pe un teren mocirlos, instabil ! Mai suntem …normali ? Suntem, cam, singura tara in care grupurile antisociale isi fac de cap sub privirile noastre prostite.

    • otilia

      Dar occidentalii de ce își incuie ușile? Eu am crescut între rromi. (Tigan=de neatins) și spun cu mâna pe inima ca un deget întins către ei se va transforma mereu în mâna care te va ridica din groapă. Și ca noi i-am transformat pe cei mai mulți dintre ei în țigani. Până la urmă orice om respins și nerespectat ajunge un neadaptat și chiar o persoană ostentativa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.