Despre recunoștință

Mar 13, 2014 by

Despre recunoștință

Sunt zile – și nu puține – când Sofia se trezește indispusă și, de la prima clipire de gene, începe să (se) miorlăie și să-l mestece pe ”Nu!” între măsele într-un fel care, după un timp t (care variază de la câteva minute la câteva ore, în funcție și de dispoziția mea din momentul trezirii), ajunge să-mi scurt-circuiteze fiecare sinapsă dedicată creșterii copiilor.

Desigur, la fel face și Nati în alte dimineți, însă – fără intenția de a pune etichete – Nati se lasă mult mai ușor împăcată sau, dacă nu, știe exact cine sau ce a supărat-o și, odată verbalizat necazul, îmi este mult mai simplu să înțeleg ce i s-a întâmplat și să o ”repar”… Cu Sofi, însă, lucrurile se complică tare, pentru că starea aceasta de nemulțumire vine din ”ceva” de ne-înțeles pentru niciuna dintre noi și, dintr-o încăpățânare care mă lasă fără ”arme”, nu trece cu nimic, chiar și câte o zi întreagă.

Așa a fost astăzi.

Nori negri pe fața ei drăgălașă… am simțit că iar o să ne ”distrăm” de dimineață, din momentul în care am văzut-o că se trezește și se ridică în fund cu privirea aspră, cu nasul încrețit și buzele strânse într-o grimasă evidentă, de parcă i-aș fi îndesat o felie de lămâie între ele.

– Bună dimineața, s-a sculat și rața… s-a sculat și

– Nu vreau să-mi spui poezia cu rața.

– Ok… atunci haide lângă mine să-mi spui ce-ai visat…

– Nu vreau să vin lângă tine! Vreau să mergem jos!

– Bine, haide să ne îmbrăcăm.

– Nu! Nu vreau!

– Nu?… Bine… Atunci poți să mai rămâi în pijama.

– Nu vreaaaau în pijama!

– Dar ce vrei?

– Nimic!

– Ok, atunci te las să te gândești ce vrei până eu mă îmbrac și mă spăl pe dinți.

– Nu-vreau-să-mă-spăl-pe-dinți. Am zis că nu-vreau-să-mă-spăl-pe-dinți!!!

– Dar nici nu ți-am spus să te speli pe dinți… Am spus că EU mă spăl pe dinți…

– Nu-vreau-să-te-speli-nici-tu-pe-dinți!

– De ce?!

– De aia!

– N-am înțeles de ce. Eu n-am cum să știu ce înseamnă ”De aia!” , pentru tine…

–  Că nu vreau eu!

– Văd că ești supărată în dimineața asta…

– Nu sunt supărată!

– Dar cum ești?

– Nu sunt nicicum! Nu-vreau-să-ți-răs-pund!

– Atunci nu trebuie să-mi răspunzi. Eu sunt aici dacă vrei să vorbim ceva, când vrei tu… și te aștept. Dacă nu, haide să ne vedem de joacă și de treabă…

– Niciun haide! Nu-vreau-să-mă-joc! Vreau-să…

– …?!

– Vreau să…

– ….?

– Ăăăă… vreau să… nu vreau nimic!!! Vreau să mă lași în pace!

– Te las în pace…

– Nuuuu!!! Nu vreau să mă lași în pace! Vreau să… Vreau să… Vreau-să-faci-doar-ce-zic-eu!

– Ok… Și ce-mi zici tu să fac?

– Nu-vreau-să-ți-zic-ni-mic!

Și tot așa. Minute la rând… 5, 10, 15, 20, 30, 40… o oră… stau cu ea, mă alungă, vin, plec, iar vin, iar plec, fac patul, mă spăl, mă îmbrac, fac la fel cu Nati, deretic prin camere, aerisesc, scot așternuturile la soare, întind rufe, pun alt rând la spălat,  mereu încercând să discut cu Sofi, în toate felurile ce mi-au venit în minte… încerc să o provoc cumva să-și deconspire gândurile ofensive, apoi să-i deturnez atenția spre alte activități, să o enervez și mai tare, eventual să o fac  – cu insistențele mele – să plângă și să (re)devină senină… în răstimpuri aleg tac, așa cum îmi cere – dar apoi se supără că nu-i mai răspund la provocări… Niciun succes.

În cele din urmă, deja exasperată, o întreb mai mult retoric:

– Măi, dar pe tine nimic din ce-ți propun nu te poate face fericită?!

– Nuuuu!!! Nimic nu mă face fericită!!! îmi răspunde pe un ton dramatic, apoi începe să plângă, eliberator, ca și când – cu un ac invizibil – aș fi spart balonul de supărare în care parcă se sufoca…

O iau în brațe, în sfârșit mă lasă să mă apropiu de ea, dincolo de limita ei personală… o las să plângă o vreme, cu suspine, în brațele mele… știu că, indiferent ce a supărat-o sau a apăsat-o la trezire, acum a trecut și ne putem începe ziua. N-am aflat răspunsul… dar, spun sincer, de foarte multe ori nu reușesc să-l aflu și nici nu mai am timp să investighez ulterior ce s-a întâmplat, pentru că vine peste noi o nouă ”dramă” și valurile ne duc – în sus și în jos –  peste o mulțime de momente pe care cu mintea nu le înțeleg, iar cu sufletul pot doar să le ghicesc și să sper că sunt furtuni ale oricărei copilării normale…

Dar ceea ce mi-a spus m-a pus, totuși, pe gânduri. Și, după ce se liniștește complet, simt că am prins un bun moment să vorbim puțin despre fericire…

De ce nu ești fericită? o întreb, neutru.

– … Nu știu.

– Hai să ne gândim împreună… Simți că îți lipsește ceva?

– … Nu.

– Te supără ceva?

– … Nu.

– Am făcut eu ceva și te-am supărat?

– … Nu.

– …

Răspunsurile ei sunt simple, se gândește puțin înaintea fiecăruia – dar nu mai e în postura de a mă înfrunta pe mine – așa că o simt sinceră, calmă, deschisă la dialog. Totul e să reușesc să vorbesc pe limba ei.

Se mai gândește puțin, apoi îmi spune, convinsă:

– …Câteodată am fost ȘI fericită!

– Da?! Mă bucur tare! …Și câteodată nu?

– … Eu, odată… Uite! Eu, odată, am fost ȘI fericită. Și odată nu am fost fericită. Dimineață, când eu am fost fericită, m-am bucurat.

”Dimineață” nu înseamnă acel ”dimineață” pe care îl știm cu toții, tocmai petrecut la trezire. Pentru fetele mele, ”dimineață” înseamnă – atemporal – tot ceea ce s-a întâmplat deja, oricând, până la momentul vorbirii. De obicei, însă, ”dimineață” se referă la ceva petrecut demult, într-un moment pe care mintea lor nu-l mai poate identifica, rămânând doar amintirea unei întâmplări, amestecată între atâtea altele, din-înaintea și de după petrecerea ei…

Așa că mă consolez cu gândul că, totuși, cândva a fost ȘI fericită. M-aș îndoi, în acest moment, de treaba asta, dacă n-aș vedea-o fericită zi de zi, fericită cu mare pasiune, ca o dinamită, între mici furtuni la fel de complicate ca și dialogurile cu ea, și la fel de puternice ca și încăpățânarea din vocea ei, atunci când nu vrea ceva.

Nati ni se alătură, curioasă.

Dar tu știi, de fapt, ce e fericirea? plusez eu.

…Ăăă… Da! Fericirea e atunci când te bucuri tare! …Fericirea e în paharul roz!

Neapărat trebuie să povestesc cândva, curând, despre paharul din sufletul nostru.

– Da, așa e… Dar tu știi să-mi spui ce anume te face pe tine fericită?

– …

– Uite, eu sunt foarte fericită, în fiecare zi! Sunt fericită că vă am pe voi, sunt fericită că ne iubim așa tare, sunt fericită că suntem sănătoase, sunt fericită că îl avem pe tati… sunt fericită că pot să stau cu voi în fiecare zi, că putem să ne jucăm, că putem să fim împreună… Sunt fericită că avem o casă frumoasă, cu grădină unde să vă jucați… Și sunt fericită că pot să vă pregătesc mâncare bună… și sunt fericită că nu ne lipsește nimic… și sunt fericită că pot să vă ofer tot ce vă doriți, jucării, haine, cărți de povești, lucruri frumoase, mâncare bună,...

Da’ nu vrei să ne dai niciodată multe dulciuri! îmi întrerupe Sofia discursul, demonstrativ-acuzator.

– …Nu vă dau multe dulciuri, pentru că nu vreau să vă fac rău, să vă îmbolnăviți… să vă doară burtica…

Și să ni se strice dinții! mă ajută Nati, împăciuitoare. Sofia, vrei să fim bolnave?! Mami știe să facă să nu fim bolnave!

–  Da! completez eu, salvată. Și uite, sunt fericită că știu, că am citit și am aflat că dulciurile fac rău și sunt foarte fericită să știu asta și să pot să am grijă de voi… și sunt fericită că pot avea grijă de dințișorii și burtica voastră… Sunt foarte fericită și recunoscătoare pentru toate lucrurile astea, să știi!

– Și eu sunt fericită, mami! îmi spune Nati, îmbrățisându-mă. Sunt fericită că ne iubiiiiiim… și că avem casă… și că avem jucăriiiiiiii… și că suntem cu tineeee… și că… se oprește încurcată, încearcând să-și aducă aminte și de restul motivelor enumerate de mine.

– Dar ce e aia să fii reco… reno… reneistor…

– Recunoscător? zâmbesc eu.

– Da! Re-nos-co-i-tor… se încurcă Sofia, din nou.

– ”Recunoscător” este atunci când înțelegi de ce ești fericit – când te gândești care lucruri te fac fericită…. și îi mulțumești lui Doamne-Doamne pentru toate aceste lucruri și te bucuri de ele…

– ?!

Îmi dau seama că nu am fost deloc coerentă în exprimare, așa că merg mai departe cu discuția folosind exemplul personal.

– Uite, eu – în fiecare seară după ce adormiți voi – spun în șoaptă o rugăciune, iar apoi vorbesc cu Doamne-Doamne… și îi spun că am avut o zi frumoasă, că am fost fericită… și îi mulțumesc pentru ziua ce a trecut și îi spun că sunt recunoscătoare că am atâtea lucruri care mă fac fericită și îl rog să nu schimbe nimic, să-mi dea și mâine o zi la fel de frumoasă, să fim și mâine fericite, să fim sănătoase, să ne iubim, să nu ni se întâmple nimic rău… Îmțelegi?

– … Da.

– … Uite, vrei să te gândești și tu ce lucruri te fac fericită? Și pentru ce ești recunoscătoare?

– …

Face o pauză lungă, procesând informația pe care tocmai o primise și căutând în minte, probabil, acele lucruri care o fac fericită și pentru care, începând de acum, ar trebui să fie și recunoscătoare… Iar eu o las; aștept răbdătoare un răspuns, pregătităîn vanitatea mea – pentru o replică emoționantă, plin de sensibilitate și iubire.

– … Da. Sunt fericită și recunoscătoare că nu se strică televizorul și că avem desene animate!

Pam-pam!


1 Comment

  1. Adina

    Buna ziua! Va scriu pentru prima data, dar va citesc de cand fetitele dvs erau bebelusi. Fetitele sunt adorabile. Nu va faceti griji in privinta Sofiei, este la perioada lui NU, iar ea se manifesta diferit de la copil la copil. NU in aceasta perioada este o fascinatie pentru micutii prescolari. Totodata intre 2-3 ani este si perioada crizelor copiilor in care plang mai mult, fac mai mult sau mai putin crize de plans si nu pot fi multumiti cu nimic. Este doar o etapa trecatoare care se manifesta cum v-am spus.
    Nu-mi permit sa dau sfaturi nimanui fiindca nu sunt mamica, sunt doar studenta la Stiintele Educatiei si lucrez cu prescolari. O saptamana frumoasa si plina de bucurii intregii familii.
    Cu drag,
    Adina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.