4 ani

Mar 27, 2014 by Carla

Plănuiam să încep acest text cu săptămâni în urmă, să scriu câte puțin în el – doar în momentele de calm și inspirație – să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a marca în memoria colectivă a familiei noastre această nouă aniversare.

4 ani. Uf! 😀

Și n-am mai scris nimic până în ultimul moment tocmai pentru că mi-a lipsit liniștea, tihna, răgazul acela de a mă așeza cu mintea limpede în fața laptopului și a lăsa cuvintele să curgă, așternându-se în rânduri frumoase, pline de emoție, care să creioneze într-un mod idilic ce minuni creștem noi acasă și cât de senină e viața noastră în 4, la 4 ani…

O, da… pentru ca apoi toate celelalte mame cu copii de aceeași vârstă, care ajung pe pagina blogului nostru, să se enerveze ridicând privirea spre ceruri și întrebându-se cu ce greșesc de n-au copii așa ”buni” ca cei de pe internet! 😀 Așa că voi fi sinceră. Atât de sinceră cât pot fi, după săptămâni la rând de noi tantrumuri parcă nesfârșite, poate nu mai grele decât cele de acum un an sau doi sau trei, dar categoric mai greu de dus de mine.

4 ani e o vârstă minunată. Plină de întrebări, de curiozitate, de efervescență, de inocență aproape bebelușească, amestecată cu o dulce cochetărie de ”aproape” domnișoare, de bucuria de a învăța prin joc o mulțime de lucruri – tot mai complicate… E o vârstă a visării continue, a poveștilor despre prietenie și a poveștilor cu zâne și prințese cu rochii minunate, a jocului continuu, a exploziei imaginației, dar și a dezvoltării rațiunii, a conștientizării realității oamenilor mari deopotrivă… E un moment în care simțim că în fiecare zi se conturează încă o fărâmă a personalității lor, iar noi – părinții – suntem singurii responsabili pentru felul în care ajutăm să se întâmple acest proces minunat, însă extrem de complicat…

Și, în lumina acestui proces continuu de dezvoltare emoțională, de deschis aripile și de a exersa zborul din cuib în cercuri din ce în ce mai largi, temător-curioase, 4 ani devine o vârstă înfricoșătoare. Este o vârstă la care eu le simt deja ”mari” și am deseori pretenția să (mă) asculte și să (mă) înțeleagă, iar ele îmi răspund cu lacrimi grele de copii încă necopți în spiritul logicii și al rațiunii, sau cu manifestări  de rebeliune precoce, care mă  pun în mare dificultate și mă fac să mă îndoiesc de ”rețeta fericirii” noastre, de faptul că ar exista o rețetă care să poată face doi copii de 4 ani fericiți.

Obișnuiesc să le privesc mult timp, după ce adorm. Somnul lor liniștit, deseori îmbrățișate sau măcar ținându-se una pe cealaltă, protector, de mână, mă face să-mi reamintesc mereu cât de mici și neajutorate păreau în 25 martie 2010, atunci când mi-au fost arătate prima oară, preț de o secundă fiecare… și abia le-am zărit, cu ochii împăienjeniți de bucurie, de lacrimi și mai ales de teamă, rugându-mă să plângă tare, să le aud măcar în timp ce erau duse departe de mine, rugându-mă să fie puternice și sănătoase…

Și sunt. Acum, după 4 ani, sunt sănătoase așa cum mi-am dorit, sunt puternice și curajoase și încrezătoare în ele… și plâng de 10 ori mai des și mai tare decât mi-aș fi dorit să o facă, de fapt… 😀

Pentru acele prime săptămâni de despărțire din viața noastră, pentru toate spaimele și chinul primelor zile, pentru tot ce sufletul lor mic a trăit în acele prime momente de viață, când tot ce cunoșteau pe lume eram doar eu – și eu n-am putut fi lângă ele – simt mereu că nu mă pot revanșa altfel decât compensând absența de atunci cu o prezență continuă acum, cu o disponibilitate necondiționată față de nevoile lor, consolidând de câte ori pot relația de iubire și încredere dintre noi. Nu-mi iese mereu – și mă detest pentru momentele în care clachez, în care îmi pierd cumpătul și răbdarea, devenind ceea ce îmi doresc să nu fiu niciodată: un părinte autoritar, furios, deconectat de copil, rece și surd la ”mofturile” acestuia – incapabil, de fapt, de a citi nevoile sale reale, dincolo de ”biscuitele rupt”, cel aducător de lacrimi și furie…

Mă uit la ele dormind și-mi spun că niciodată n-o să fiu părintele acela care să-și sărute copiii doar în somn, care să fie aspru doar de teama de a nu-și trimite copiii nepregătiți în lumea ”rea”, care să spună ”nu” doar din comoditate sau prizonier al interdicțiilor din moda propriei sale copilării…  Le ascult respirația liniștită, le mângâi părul și simt, tot mai acut, că acești 4 ani au zburat mult prea repede și că am pierdut o mulțime de clipe minunate, chiar fiind mereu lângă ele… și mă rog să existe cândva o vrajă, o bine-cuvântare, o altă viață în care să pot retrăi din nou (și din nou, și din nou) fiecare clipă a vieții noastre împreună. Acesta ar fi Raiul, dacă aș putea vreodată să aleg.

Când nu se parfumează, pielea lor încă miroase a bebeluș. Le iau de mână și mâinile lor sunt încă mici, atât de delicate… le prind tălpile în palme și resimt, de fiecare dată, nostalgia bebelușiei lor, când călcâiele lor mici își găseau culcuș perfect pe pleoapele mele închise, iar acum tălpile lor îmi acoperă obrajii cu totul… Le iau în brațe dormind și îmi vine să le leagăn ca atunci când făceam nopți albe cu ele plângând neconsolate, apoi le iau în brațe treze și mă mir cât sunt de grele și lungi și mă întreb unde au fugit cele 1460 de zile ale noastre împreună și câte amintiri voi reuși, oare, să păstrez, dintre ele, peste ani…?!

Atunci când e furioasă, Sofia este furtuna din viața noastră, rece și nemiloasă, spulberându-ne tuturor calmul și răbdarea, dar de neînfruntat… Iar Natalia este curcubeul de după furtună, luminoasă, liniștită, plină de veselie și culoare, iubitoare și caldă, cea care ne face din nou să zâmbim și ne ajută să ne reumplem de liniște și speranță. Le iubim pe amândouă la fel de mult și nu există zi să nu ne mirăm cât pot să fie de diferite ca și personalitate, dar cât de echilibrată este relația dintre ele și cât de bine se ajută și se completează una pe cealaltă!

Pe Sofia am impresia, uneori, că nu o cunosc deloc. Și asta mă sperie. Este o fetiță complicată, deseori închisă în ea, ofensivă, furioasă pe mine… și, în ultimele luni de zile, nu am relaționat prea bine cu ea. Încerc din răsputeri să înțeleg cu ce o supăr, de ce mă chinuie în fiecare zi, de ce este ea atât de neîmpăcată cu ”ceva” ce s-a ridicat ca un zid între noi… găsesc o mie de motive pentru care să fie atât de deconectată de mine, încerc să le repar și, atunci când cred că am nimerit calea cea bună, o nouă criză de furie îmi arată că nu este deloc așa. Mă respinge, trântește uși sau obiecte, îmi vorbește aspru, îmi cere lucruri imposibile ca pentru a mă persecuta încontinuu, opune rezistență la orice fac sau spun, adoptă în permanență o atitudine ”demanding” și îmi răspunde întotdeauna cu ”Nu!”, ”Nu vreau!”, ”Nu fac!” – chiar și atunci când este ceea ce și-ar fi dorit sau i-ar fi plăcut să facă.

Este indispusă zile la rând și asta mă aduce și pe mine la exasperare. Uneori, așa cum spuneam zilele trecute, am senzația că nimic nu o face fericită, nici-care din eforturile mele nu sunt de ajuns și orice interacțiune între noi este doar un pretext pentru a-și exprima, din nou, furia sau nemulțumirea. Nu s-a schimbat nimic în relația dintre noi, suntem mereu împreună și-mi spune că nu vrea să o las singură, să o duc la grădiniță sau oriunde altundeva unde ar putea rămâne fără mine… mă joc cu ea, îi sunt aproape, îi acord toată atenția pe care o cere, fie că e supărată sau veselă. Nu știu ce încearcă să-mi spună, nu-mi sunt de ajutor nicio carte și niciun sfat prietenesc, cred că tot ce pot să fac este să parcurg în genunchi acest drum al (re)conectării cu ea, privind lumea de la înălțimea ei și încercând să perseverez cu aceeași încăpățânare cu care ea se opune, la această vârstă, oricărui control din partea noastră.

Cu Natalia are o relație frumoasă, deschisă și calmă… nu sunt geloase una pe cealaltă, au învățat să mă împartă și eu am învățat să mă împart după nevoile fiecăreia dintre ele, se joacă minunat împreună, au lumea lor magică și sunt nedespărțite în tot ceea ce fac. Se ceartă ca fetele, trăgându-se de păr și împingându-se una pe cealaltă fără nicio convingere că ar vrea să-și facă rău, apoi se împacă repede – de obicei fără nicio intervenție din partea mea – căci timpul de joacă e mult prea prețios și niciodată deajuns ca să-l irosească fiind supărate una pe cealaltă.

Iar atunci când e bine-dispusă, în momentele ei bune sau după câte un tantrum ce pune în alertă toți vecinii, Sofia devine cel mai iubitor și afectuos și fragil copil din lume… E afectivă cu aceeași forță teribilă cu care e și încăpățânată, iar momentele acestea mă remontează mereu, mă fac să sper că am atins vârful acestei perioade de supărări continue și că, de mâine, va fi mai bine cu siguranță. O privesc înfruntându-mă și sunt uluită de forța și curajul cu care o face! Nimic nu pare să o sperie, nicio amenințare, nicio pedeapsă pe care ar putea-o primi, nicio promisiune, nicio încercare de negociere, niciun compromis. Și cea mai mare provocare a acestui moment este să nu ieșim din această încâlceală înrobind-o, îmblânzind-o la modul obedient, servindu-i lecția supunerii celui slab… căci, dacă vom găsi o direcție constructivă spre care să-i canalizăm această încăpățânare, va avea enorm de mult de câștigat în viață și nimic n-o va putea doborî, dacă reușim să nu o facem noi, acum.

Sofia este copilul pe care nu-l poți niciodată îmbrăca cu altceva decât ce-și alege ea, copilul care nu mănâncă nimic cu zilele dacă ea a decis că nu dorește, copilul care se sacrifică la modul ”kamikaze” doar pentru a ne demonstra nouă – și, probabil, în primul rând ei însăși – că poate orice. Are răbdarea de a repeta de sute de ori, la propriu, un lucru… până când îți face creierii praf și obține ceea ce-și dorește. Are curajul de a cere ceva cu orice preț, indiferent ce pierde în schimb. Are acea nebunie a timpului prezent, care o face cu totul insensibilă la promisiunile de viitor sau la a înțelege consecințele viitoare ale acțiunilor sale. Este copilul setat în permanență pe modul ”acum!” și într-acolo își canalizează întreaga energie, fără să pară că ar obosi vreodată.

Sofia este hiper-sensibilă, are nevoie de dovezi continue de iubire și atenție, poate sta ore în șir în brațele mele, doar pentru a fi mângâiată și pupată, nu adoarme niciodată fără să o țin măcar de mână și mă strigă de fiecare dată când se trezește, dacă nu sunt lângă ea. Atunci când e furioasă, după ce trec minutele sau orele în care e agitată, vine în brațele mele și jelește ca un om mare, copleșit de disperare. ”Mamiiiiii, mamiiii… îmi pare așa de rău…” îmi spune, printre suspine și lacrimi mari, de crocodil; iar eu o alin cum pot mai bine, mă bucur că a mai trecut o furtună dincolo de noi, mă bucur că s-a golit paharul cu nervi și supărare și că putem fi prietene din nou. ”Avem inimi!” îmi spune apoi, după ce se liniștește, dar încă nu se desprinde din brațele mele. Și asta înseamnă că ne iubim ca-n cărțile poștale cu îndrăgostiți, cu multe inimioare roșii plutind în jur. Îmi aduce o foaie de hârtie pe care mă roagă să îi desenez multe inimi de diferite dimensiuni, pe care apoi le colorează cu migală și se întoarce mai târziu, oferindu-mi desenul în dar… E felul ei frumos de a se împăca, de a face pace cu ea și cu mine; și sunt fericită, de fiecare dată, că oricât de furioasă ar fi pe mine, găsește mereu resurse de a se întoarce la cuib, de a se liniști în brațele noastre. Vreau să cred că avem, în acest fel, o relație sănătoasă și deschisă, chiar dacă atât de complicată în prezent. Și simt că suntem exact acolo unde spunea, atât de frumos, Aletha Solter că ar  trebui să fim: misiunea noastră, a părinților, nu este să-i facem pe copii în permanență fericiți, ci să le fim alături și sa-i învățăm să-și gestioneze emoțiile, fie ele pozitive sau negative.

Natalia, în schimb, este ca o carte mereu deschisă. Atunci când e tristă sau furioasă, îmi spune de ce și știu să o împac cu ușurință. Atunci când e veselă, face tuturor declarații de iubire și zâmbește necontenit.

Este blândă și calmă, iubitoare și împăciuitoare, echilibrată,  precaută în tot ceea ce face. Nu-și dorește imposibilul și nu o supără să facă mici concesii în favoarea Sofiei, pentru a liniști spiritele… e înțelegătoare și deseori mai înțeleaptă ca un om mare. E inventivă și meticuloasă. Iubește să deseneze și să coloreze… și are răbdare să facă acest lucru ore în șir.

Recitesc ultimul paragraf și am impresia că despre Nati am prea puține de spus. Nu este așa… însă cuvintele curg prea ușor atunci când e vorba de ea; curg lin, împăcate. Nati e un bulgăre de lumină și iubire. Pentru ea, în naivitatea ei, totul începe și se termină cu ”mămica” fiecărui lucru, cu securitatea și dragostea pe care ea o oferă puiului său. Dacă mămica e acolo, totul e bine… fie că e vorba de mămica vreunei jucării, a vreunei gâze din curtea casei sau de mama căcățeilor din oliță. 🙂

Natalia e delicată și o mare visătoare. Ar asculta povești ore în șir, timp în care își imaginează scenele din carte și-mi pune o mulțime de întrebări complementare, la care trebuie să găsesc răspunsuri cât mai originale, pentru a o mulțumi. Dacă nu-i citește nimeni, își ia singură cărți și se uită la poze, pagină cu pagină, murmurând doar pentru ea o poveste. Uneori ia în brațe cărți de oameni mari și se preface că citește, inventând un fir narativ pe marginea căruia dezvoltă personaje și întâmplări din amintirile ei.

Nu există zi în care să nu o surprind făcând piruete, dansând grațios  – jucându-se de-a balerina, sau interpretând roluri de prințesă cochetă, care dansează la bal, așteptând un cavaler cu care să se mărite și să-i pună un bebe în burtică.

Iar seara, la culcare, atunci când își dispută cu Sofia locul de lângă mine, are mereu o replică ce mă emoționează de câte ori o aud: ”Vreau și eu să adorm în brațe la o mămică…”. Aceasta este marea ei bucurie: să fie în brațele mămicii ei, să se simtă ocrotită și iubită. Și atunci e liniștită, veselă, fericită.

De ceva vreme, pentru că au crescut și nu mai sunt ”măzărichile” din primii ani de viață, am găsit un nou alint pentru ele: ele sunt panseluțele mele, delicate și pline de culoare… iar primăvara aceasta, de câte ori ne-am plimbat și am ajuns în preajma vreunui aranjament cu panseluțe, ritualul nostru a fost să ne pozăm acolo și apoi să le confirm că ele sunt cele mai frumoase și delicate panseluțe din întreaga lume. 😀