Puțină muzică. Puțin suflet.

Jan 17, 2014 by

Cineva întreba, după finala Vocii României, care-i “treaba” cu toate aceste concursuri de rahat și de ce oamenii pierd timp uitându-se ca vitele acest fel de divertisment ieftin. Show-urile de acest fel erau puse în oala emisiunilor de prost-gust… și mi s-a părut nedreaptă comparația, fie doar și pentru că – atunci când este vorba de artă (muzică, dans, teatru etc.), parte din oamenii simpli care vin la aceste preselecții au cu adevărat talent și oferă emoții autentice, care trec dincolo de ecranul tv-ului, până la fiecare telespectator.

Nu știu care este motivația altor fani, însă eu – atunci când vine vorba de emisiuni de divertisment –  deschid tv-ul doar pentru a urmări Vocea României (din păcate nu am putut urmări și X Factor din cauza membrilor juriului aleși în formatul românesc). În restul timpului am nopți întregi în care urmăresc, pe youtube, preselecțiile concursurilor muzicale din UK și USA. Iubesc muzica bună, cântată cu sufletul, îmi place să descopăr atâția oameni frumoși, cu un talent aparte, capabili de a transmite – chiar și cântând ca amatori – o doză de încărcătură emoțională impresionantă… oameni imperfecți – care uneori fac greșeli de interpretare – dar care nu se tem să-și urmeze visul. Iar visul lor este întotdeauna același: de a cânta și de a încânta cu muzica lor.

În opinia mea, show-urile de acest fel sunt exclusiv despre muzică, voce, pasiune. Sunt uimită de câte ori descopăr, în cadrul preselecțiilor, atât oameni simpli (ce vin îmbrăcați în tricou, bluză de trening și teniși… și își continuă parcursul muzical în cadrul concursului fără a-și schimba stilul, fără a se lăsa transformați și ”siliconați”, așa cum sunt mai toate vocile din show-bizz-ul muzical românesc), cât și concurenți excentrici, nu mai puțin talentați… și totul se combină minunat, echilibrând într-un mod atât de armonios balanța acestor emisiuni, pentru că trăim într-o lume plină de culoare și culori, în care fiecare dintre noi poate găsi ceva – o voce anume care să-l anime, să-l bucure, să-l facă să tresară de emoție și chiar să-i smulgă o lacrimă, cum mi se întâmplă mie uneori.

Dincolo de formatul acestor emisiuni, a montajelor, a marketingului și publicității, a reacțiilor exagerate ale membrilor juriului atunci când aud o voce bună, rămân oamenii simpli cu voci mari, care fac aceste show-uri să stea în picioare și să fie atât de apreciate de publicul din lumea întreagă. Eu iubesc emoția aceea nedisimulată pe care o afișează unii concurenți atunci când pășesc pentru pentru prima oară pe scenă… felul special în care se rup de tot și încep să cânte, spunând o poveste personală deseori impresionantă… uimirea care îi copleșește atunci când sunt ovaționați de public și aplaudați la scenă deschisă de juriu.

Un alt aspect ce mi se pare extraordinar, mai ales în concursurile din UK și USA, este  suportul pe care cei tineri îl au din partea familiei. Părinții sunt acolo cu copiii lor, cred cu adevărat în visele lor, în talentul și pasiunea lor, relațiile dintre ei sunt puternice și deschise, copii sunt învățați și încurajați să creadă în forțele proprii și li se spune mereu că pot orice și că sunt cei mai buni… Copiii sunt speciali pentru părinții lor și acest lucru se vede din fiecare privire dintre ei, din fiecare lacrimă sau cuvânt de încurajare.

Cel mai mult, însă, mă impresionează cât de personale sunt interpretările acestea, în care concurenții dau drumul unui potop de emoții… pasiunea din vocea lor, puterea cu care sunetele ies din interiorul lor, parcă descătușate după o viață de așteptare a acestor efemere clipe de glorie.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu aceste concursuri, iată câteva din momentele mele preferate, colecționate de-a lungul timpului. Nu constituie decât o parte infimă din audițiile care mi-au plăcut, în toți acești ani, însă fiecare are o încărcătură emoțională aparte pentru mine.

Încep (pe criterii de ”prospețime”) cu James Arthur, un tânăr englez de 24 de ani, câștigătorul ediției X Factor UK 2013, a cărui voce mi-a plăcut enorm și care a avut interpretări la fel de puternice de-a lungul întregului concurs (aici se găsește o compilație cu interpretările sale, de-a lungul show-ului):

This time we go sublime
Lovers entwine-divine divine
Love is danger, love is pleasure
Love is pure-the only treasure

Mă întorc în 2009, tot în cadrul X Factor UK, când Danyl Johnson, un profesor carismatic de 27 de ani, a ”dat pe spate” câteva milioane de femei (me included) cu vocea, mișcările și zâmbetul său…

Ea este Rion Paige, o tânără de numai 13 ani din Florida, care a concurat în 2013 la X Factor USA, cu un handicap ”simplu” al mâinilor, pe care însă a învățat să nu-l ascundă și să nu se lase complexată din acest motiv. Rion e o copilă care a învățat să creadă în ea, să fie puternică și să-și trăiască viața în normalitate, susținută cu totul de mama ei.

It’s not me to hold her back. It’s for me to give her every oportunity and say: “It’s your time to fly, baby. So if it’s not, I’ll be right here to catch you”…

Gândiți-vă acum câți copii români cu handicap ați întâlnit, până acum. Nu mulți… și nu pentru că ei n-ar exista, ci pentru că majoritatea sunt izolați parțial sau chiar total în spațiul unei camere sau al unui cărucior cu rotile, puși la adăpost de părinții lor în fața stigmatizării și a batjocurii celor din jur sau, și mai rău, dați la o parte chiar de propriile familii, incapabile să susțină o dezvoltare normală a lor și să vadă în ei mai mult decât o povară permanentă. Cât de mare e diferența dintre această copilă susținută atât de frumos de mama ei și încurajată să se simtă frumoasă, talentată, normală… și copiii noștri cu handicap? 🙁

O altă tânără, a cărei poveste despre ”bullying” m-a impresionat până la lacrimi, a fost Jillian Jensen, care a învins o luptă grea cu ea însăși urcând pe scena X Factor USA în 2012 și cântând lumii întregi despre ce simte și despre ce i s-a întâmplat (povestea ei întreagă poate fi urmărită aici.)…

Tot pe scena X Factor USA a urcat în 2013 și Lillie McCloud, o ”bunică” de 54 de ani – cu 3 copii și 7 nepoți – care a simțit că niciodată nu e prea târziu pentru a cânta. Serios acum… câte bunici atât de cool ați întâlnit, până acum? 😉

La polul opus, din punct de vedere al vârstei, am ascultat o mulțime de voci extraordinare: Rachel Crow (13 ani, X Factor USA 2011), Caroline Costa (13 ani, Incroyable Talent FR 2008), Ronan Parke (12 ani, Britain’s Got Talent 2011), Anna Graceman (11 ani, America’s Got Talent 2011), Natalie Okri (10 ani, Britain’s Got Talent 2009), Aliyah Kolf (11 ani, Holland’s Got Talent 2011)… și aș putea continua să ascult asemenea audiții la nesfârșit, însă vă las plăcerea de a descoperi singuri sutele de voci minunate care au ridicat, de-a lungul anilor, aceste show-uri în topul emisiunilor de divertisment. În opinia mea, dacă ești amator de muzică (de orice fel), asemenea emisiuni pot fi la fel de interesante ca un film bun. 😉

Și închei micul meu medley închizând cercul tot cu James Arthur și ultima sa interpretare, cu care a câștigat X Factor UK.

Related Posts

Share This

2 Comments

  1. Io am ‘halit’ pe paine toate show-urile astea (exceptie varianta romaneasca, mi se pare prea ‘manelista’): X-Factor, The Voice, So You Think You Can Dance, chiar si America’s Got Talent.

    Exact cum spui, imi place sa vad oameni pasionati de ceva, care cred in ei. Si ma bucur ca macar unii dintre concurenti au succesul pe care-l merita.

    • Carla

      🙂 Venind de la tine (o persoană căreia îi acord tot creditul din punct de vedere muzical :P), nu poate decât să mă bucure că și alți oameni împărtășesc ideea mea despre pasiune, talent și șansă de a arăta lumii întregi că muzica bună poate fi cântată de oameni dintre cei mai diverși.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *