Mic îndreptar de bune maniere în relațiile cu copiii altora

Dec 29, 2013 by

Vizitele în familie sau la prieteni, fie că au loc de Sărbători sau în perioadele relaxate de vacanță, constituie pentru mine – dincolo de bucuria revederii cu cei apropiați – un nesfârșit prilej de discuții în dezacord cu cei din jur. Tema? Mereu aceeași, mereu de actualitate: cum ne creștem copiii… și de ce o facem într-un anume fel.

După 3 ani și 9 luni de ”luptă de rezistență” pe acest front mi-am creat reputația unei mame extrem de stesa(n)te, care exagerează mereu și crede ”că știe ea mai bine”, care nu vede și nu apreciază bunele intenții ale celorlalți și nu e deloc maleabilă atunci când e vorba de ”binele”  – dar ai ales ”bucuria” – copiilor ei. Un fel de ”nebuna satului”, deși sunt foarte departe, în opinia mea, de ceea ce ar reprezenta un părinte cu adevărat radical vis-a-vis de felul în care își crește copiii. E obositor, probabil, de ambele părți, să ajungem de fiecare dată la aceleași discuții în contradictoriu, în care oricine pare să știe ce e mai bine pentru fetele mele și-mi sunt contestate cu nonșalanță opiniile și deciziile legate de creșterea lor. Eu una obosesc să mă justific, să argumentez în fața unor persoane cărora le lipsesc informațiile pe care eu mă bazez când iau anumite decizii – dar nici nu doresc să le cunoască, folosind întotdeauna acea atitudine defensiv-zeflemitoare: ”Ești tu mai deșteaptă ca toți ceilalți…”, ”Nu tot ce scrie pe internet/în cărți e și adevărat!”, ”Acum nimic nu mai e destul de bun pentru copiii voștri!” sau și mai celebra replică ”Dar voi așa ați crescut și sunteți foarte bine!”.

Nu sunt o persoana tranșantă, nu am acea putere de a spune altuia în față ”vezi-ți de treaba ta!” – deși cunosc ppărinți care au făcut acest lucru fără nicio remușcare, fie că a fost vorba de un străin sau de un membru al familiei, pus imediat la distanță de copil. Nu-mi place să mă cert și-mi lipsește acel curaj de a lua decizii radicale, pentru că întotdeauna îmi spun că plăcerea copiilor mei de a fi în mijlocul unor oameni dragi trece dincolo de ”pretențiile” mele sau de nemulțumirile personale legate de excesele pe care le facem în aceste vacanțe acasă.

Însă, la modul GENERAL (și scriu cu majuscule pentru că doresc ca nimeni să nu ia rândurile mele foarte personal) există câteva situații pe care ar trebui să le înțeleagă orice persoană care intră în contact cu copiii altcuiva, așa că m-aș bucura dacă rândurile mele vor fi citite cu luciditate (și fără patimă) și fiecare ar rămâne cu ceva după această lectură.

Nu întreba copilul dacă dorește ceva. Întreabă-mă întâi pe mine!

Poveste: S-a întâmplat în vară să stau la o coadă lungă într-un magazin alimentar, prilej cu care o doamnă ”bine”, poziționată în fața noastră la coadă, a intrat în vorbă cu fetele mele, zâmbindu-le și întrebându-le diverse lucruri, pe un ton interogativ și aproape agasant. Înainte de a ajunge la rând a așezat pe bandă – alături de produsele pe care deja le cumpărase – două prăjiturele Măgura, culese de pe raftul de reclamă din fața ei. Și-a plătit cumpărăturile apoi, în timp ce eu eram ocupată să plătesc ceea ce cumpărasem, le-a întins fetelor mele cele două prăjituri, zâmbindu-le mieros și îndemnându-le să ia dulcele cel bun, oferit pentru că sunt ”așa drăguțe!”… Fără a întinde mânuțele, fetele s-au întors uimite spre mine și m-au întrebat, absolut nedumerite: ”Mami, ce-i aia?!”. Doamna bine, vânzătoarea și ceilalți clienți au făcut, cu toții, ochii mari. ”Sunt niște prăjiturele din care noi nu mâncăm, pentru că nu sunt sănătoase și ne strică dințișorii și burtica!” am răspuns aparent senină, însă deranjată de gestul femeii. Moment în care doamna bine s-a înfuriat că nu accept darul ei, că îi pun la îndoială bunele intenții (?!), că ea a plătit pentru prăjiturelele acelea (ah, în jur de 1 leu!), că ce fel de mamă sunt eu – dacă nici măcar o prăjitură nu doresc să le ofer copiilor mei, ca să se bucure și ei ca orice copil de ceva dulce… I-am replicat, calmă, că ”ceva dulce” le ofer eu, acasă, așa cum consider de cuviință; apoi, în 2-3 cuvinte, am încercat să-i explic de ce nu în regulă gestul ei bine-intenționat. A fost însă inutil să încerc vreun dialog rațional, doamna o ținea pe-a ei cu ”Dar sunt copii! Cum să nu le dați o prăjiturică?!” așa că am plecat din magazin în dezaprobarea celor prezenți la discuție, care au considerat în unanimitate că le privez pe fete de o prăjitură absolut inofensivă pentru sănătate și că a fost nepoliticos din partea mea să refuz acel ”dar”.

Revenind la modul general, se întâmplă frecvent să li se ofere copiilor mei alimente sau băuturi fără ca eu – ca părinte – să fiu întrebată înainte dacă sunt de acord ca fetele să consume respectivele produse. Unui ”non-părinte” nu-i va trece niciodată prin minte că un copil poate avea restricție la pufuleți, bomboane sau suc, atâta vreme cât el – adultul – consumă aceste produse sau știe, de pe ”vremea lui”, că orice copil se bucură de ele. Am făcut această observație, nu o dată, celor atât de binevoitori cu copiii mei și mereu am fost privită cu uimire, sau chiar cu reproș vis-a-vis de bunele intenții ale interlocutorului. Ca și cum politețea mea este tot ce contează în acel moment – pentru a gâdila ego-ul celuilalt, binele copilului neavând nicio importanță. ”Nu se refuză!”… nu-i așa?!

Observ că pentru majoritatea oamenilor rămâne de neînțeles o chestiune care pentru mine, ca mamă, este de un elementar simț al rațiunii: MIE – părintelui, nu copilului!, îmi revine responsabilitatea și PUTEREA de a decide ce anume să consume copilul meu, înainte de a-i fi fluturate pe sub nas o ciocolată frumos colorată sau o pungă de bomboane. Întrebați-mă întâi pe mine, DISCRET, dacă un produs alimentar poate fi oferit copilului meu… și faceți asta ÎNAINTE de a-l ademeni pe cel mic cu acesta.

Poate că copilul nu consumă ciocolată deloc; poate are voie să mănânce ciocolată doar după masa de prânz și bucata oferită îi va strica foamea; poate că este alergic la ciocolată și o singură bucățică mâncată fără acordul părintelui îl va trimite direct la spital; poate că părintelui îi este mult prea greu să-i explice unui copil deja dependent de dulce de ce trebuie limitată cantitatea zilnică de ciocolată și de ce nu mai are voie încă o bucățică în plus; poate că părintele nu dorește, pur și simplu, să ofere copilului dulciuri procesate… există o mie de motive – și ele nu trebuie justificate nimănui! – pentru care unui copil să nu i se ofere mâncare sau băutură înainte ca părintele sa-și dea acordul în acest sens.

Te rog, nu mă contrazice în fața copilului atunci când eu spun ”nu”

Dacă există ceva și mai supărător decât să nu mi se seară permisiunea de a oferi copiilor mei alimente sau băuturi, atunci acel lucru este ca persoana în cauză să insiste să servească copilul cu alimentul respectiv chiar dacă eu refuz tratația, în numele său. Atât în familie, cât și pe stradă se întâmplă deseori ca eu să spun ”nu”, iar celălalt să treacă cu seninătate peste refuzul meu, râzând sau ignorându-mi total protestul, ca și când nici nu m-ar fi auzit.

În primul rând, pentru copil este bulversant să asiste la asemenea discuții. El știe că atât părinții, cât și rudele îi vor binele… și nu înțelege de ce aceștia nu se pot pune de acord într-o chestiune atât de simplă, cum este oferirea unei bomboane sau a unui pahar cu suc. Nu înțelege de ce i se spune ”Ei, ba da, poți să-l bei, că e bun!”, de vreme ce până atunci nu a primit deloc asemenea băutură sau i s-a spus mereu că e chimică și nesănătoasă. Nu înțelege de ce i se spune ”Las-o tu pe mama în pace, n-asculta de ea!” sau ”Nu știe mama ce-i bun!”, el având încredere enormă în mama și în deciziile ei. Iar dacă mama nu e prezentă, copilul poate fi ușor păcălit că ceea ce primește este permis și bun, de vreme ce i se oferă tocmai de către oamenii în care are încredere… apoi nu înțelege de ce mama e supărată pe toți ceilalți. Și chiar pe el și pe naivitatea sa.

În al doilea rând, pentru mine ca mamă este o jignire. Trec dincolo de toate polemicile vis-a-vis de ceea ce presupune o alimentație sănătoasă în opinia mea sau a altcuiva… și rămân la o chestiune de principiu:  mă cunoști destul de bine, mă crezi suficient de inteligentă și capabilă să iau decizii corecte pentru copiii mei? Ai încredere în mine că vreau ce e mai bun pentru acești copii, a căror sănătate este în mâinile mele? Atunci oferă-mi credibilitate, lasă-mă să am ultimul cuvânt când este vorba de buna lor creștere, nu trece peste deciziile mele ca și când eu, la rândul meu, am redevenit copilul care nu știe nimic și trebuie să asculte de cei mari, fără drept la opinie. Cu atât mai mult, dacă îmi ești străin, nu ai dreptul de a-mi contesta autoritatea în fața copiilor și, în egală măsură, nu ai calitatea de a-mi cere să justific de ce te refuz.

Replici de genul ”Ba e bun!”, ”Lasă că n-are nimica dacă mănâncă/bea odată!”, ”N-o asculta tu pe mama, hahaha!” n-ar trebui să mai existe odată ce părintele a spus ”nu”. Este decizia mea dacă ”bun” înseamnă și sănătos sau nu, dacă doresc sau nu să creez un precedent în consumarea unui aliment sau dacă vreau sau nu să urmez aceeași linie de creștere a copiilor, pe care am crescut și eu.

”Dar uite, copilul poftește!”. Sigur că ”poftește” la acel ceva, odată ce i l-ai oferit, spunându-i că e bun, arătându-i ambalajul frumos colorat sau consumându-l cu poftă – mniam-mniam! – în fața lui… E copil, e curios, e pofticios cel puțin în egală măsură cu un adult, e credul și ușor impresionabil, dar niciunul nu e un motiv etic corect pentru a-i exploata ”slăbiciunile” în acest fel.

Discuțiile acestea, dacă sunt necesare, pot fi purtate în absența copilului, găsind un numitor comun pe care să-l respecte toată lumea atunci când copilul e prezent, când servește masa în compania adulților sau când i se oferă cadouri constând în dulciuri de orice fel.

Odată lămurită (în teorie) această problemă, să trecem la următoarea:

Nu-mi contesta alegerile legate de creșterea copiilor, fără argumente solide

Și, în genere, nu contesta nimic din ceea ce eu fac, ca adult, atâta vreme cât nu putem purta o discuție civilizată despre subiectul în cauză, servind argumente mai bune decât ”lasă că nimeni n-a murit din asta” sau ”așa am crescut și noi/așa ați crescut și voi și n-ați pățit nimic”. Căci nu e deloc adevărat; există, la un click distanță, sute de studii și cercetări medicale care probează contrariul și informația este accesibilă oricui. Faptul că, deocamdată, nimeni din anturajul meu n-a murit de la bomboane, salam, margarină sau cola, nu demonstrează că suntem invincibili în fața bolilor și, cu atât mai puțin, nu e un argument pentru ca eu să le ofer copiilor mei produse considerate în prezent nesănătoase, doar pentru că timp de 50 de ani nu s-a știut cât de dăunătoare sunt.

Îmi lipsește energia de a purta o discuție în contradictoriu cu persoane care nu fac diferența, de exemplu, între zahăr și zaharuri sau cacao și ciocolată, argumentând că au citit în cărți de nutriție că zahărul și dulciurile sunt nu numai necesare, ci chiar benefice creșterii armonioase a copiilor. Îmi lipsește determinarea de a demonstra că salamul de Sibiu, chiar dacă e mai scump, e tot un sortiment de mezel procesat, că nu orice suc portocaliu (cu sau fără bule) este un suc DE portocale, că pufuleții nu sunt altceva decât calorii goale…  Și tot așa.

Haide să căutăm argumente, să ascultăm și să înțelegem ce susține o teorie înainte de a o combate ca și când toți suntem chimiști sau nutriționiști. Hai să parcurgem informația, înainte de a deveni selectivi cu ea.

Copilul meu nu este rău. E doar obosit și supra-stimulat!

Nu trebuie să fi citit cărți de psihologie comportamentală ca să înțelegi că un copil de vârstă mică, după o perioadă prelungită de agitație (vizite, musafiri, gălăgie, schimbarea mediului etc.) se încarcă nervos și are nevoie să  defuleze într-un fel oarecare aceste emoții puternice, care îl copleșesc. Cei mai mulți copii, în aceste situații, ”fac crize”.

Ah, și cât sunt de enervanți când se comportă așa! Cât par de răsfățați, dificili, rău crescuți, ne-educați! Cât sunt de deranjanți și câte comentarii critice, chiar și ne-verbalizate, stârnesc crizele lor la adresa părinților care nu-i pot liniști… întotdeauna ni se pare că noi ne-am descurca mai bine cu acel copil, dar eu continui să aștept o discuție de acest fel, purtată cu calm, după consumarea unei crize de tantrum, în care cineva să-mi povestească obiectiv din propria sa experiență cu copiii, oferindu-mi soluții ce au funcționat în situația particulară a acelor copii, fără însă a presupune că aceeași rețetă trebuie să funcționeze neapărat și pentru mine. Cu alte cuvinte, spune-mi ce ai făcut tu, nu-mi spune mie imperativ ce să fac. Nu mă ajuți deloc, mai ales dacă o faci în plină criză de tantrum a copilului meu, intervenind între mine și el.

Mai apoi, dincolo de motivele cât se poate de solide pentru care copiii mei cedează oboselii și emoției în momentele cele mai ”nepotrivite”, nu vă așteptați să-i umilesc în fața tuturor celor prezenți, certându-i sau făcându-i de rușine pentru comportamentul lor. Recunosc, am făcut acest lucru nu o dată, atunci când eu ca adult mi-am pierdut controlul, din cauza presiunii resimțite de la cei din jur… dar am regretat enorm, pentru că acei copii nu au nicio vină pentru felul în care organismul lor răspunde fiziologic stimulilor prea puternici la care noi, adulții, îi supunem (in)voluntar. N-am să le ”ard” sau ”croiesc” două la fund fetelor mele, doar ca să aibă un motiv să plângă… motivul există deja și este mai mult decât suficient dar, ca să înțelegi aceste lucruri dincolo de disconfortul personal, e nevoie să respecți copilul în egală măsură ca pe un adult. Apoi totul devine (mai) simplu.

Nu glumi pe seama copiilor mei

Pe mine una mă deranjează în special glumele cu tentă sexuală făcute vis-a-vis de copii, oricât de ”nevinovat” este acest tip de umor în percepția adulților. Și se întâmplă des ca atunci când fetele mele se joacă cu vreun băiețel să aud remarci de genul ”îți place cu două!” sau ”hai, pupă-le, învață de mic să cucerești fetele!”. Când un băiețel îi oferă o jucărie unei fetițe, se găsește mereu cineva să râdă de el și să-l sfătuiască să nu fie ”fraier”, să nu dea cadouri femeilor – ca să nu le învețe prost, să nu fie ”tolomac”… sau reversul cu ”Așa, bravo tati, vezi dacă-i dai ceva cât de repede ai cucerit-o? Așa se câștigă femeile!”. Copiii cu o frumusețe aparte sunt mereu ținta glumelor despre câte inimi vor rupe când vor crește și câte femei/bărbați vor plânge după ochii lor, de parcă toți vor ajunge niște vânători de relații, iar în cazul nostru particular aud mereu replica despre ce-o să le facă fetele mele băieților, când vor crește, dacă vor arăta în continuare la fel… de parcă fanteziile cu gemene ar fi în mintea tuturor. Și sunt atâtea alte exemple care mie mi se par complet deplasate, atât atunci când le faci în prezența unor oameni străini (pe stradă, la  locuri de joacă, la petreceri de copii unde nu-i cunoști pe ceilalți părinți etc.), dar și în compania prietenilor, fără a te întreba măcar odată dacă părintele acela se simte confortabil cu glumele tale de autobază și dacă nu cumva ar trebui să te oprești…

Apoi nu mă mai întreba, mai ales în prezența copilului, dacă e rău sau obraznic… chiar te aștepți să răspund afirmativ, ca să motivez copilul să fie (și) mai bun mai departe, sau ca să-l fac în mod absolut gratuit de rușine în fața cuiva? De ce ne-am obișnuit să râdem mereu de copii, să-i tachinăm, să-i ironizăm, să facem mișto de ei presupunând că toți sunt răi sau măcar ”răuți”, că o supără pe mama, că fac prostii cu nemiluita? Ce sens au remarcile de acest fel și cum întrebările noastre ar trebui să-i facă, într-un fel neînțeles de mine, mai buni? Aaa, nu ne gândisem atât de departe… voiam, pur și simplu, să râdem DE ei.

Nu-i mai spune copilului că îl iei acasă, nu-l mai chema cu tine ademenindu-l cu jucării sau altceva, nu-l mai întreba dacă vrea să fie copilul tău… e nesănătos și înfricoșător pentru el să creadă, chiar și pentru o clipă, că un adult l-ar putea lua de lângă părinții lui pentru a-l duce în altă parte și, în situația în care ar accepta să vină cu tine, s-ar crea un precedent pentru orice moment în care cineva rău-intenționat ar putea să-i propună copilului un lucru similar.

Nu înjura în prezența copiilor mei, presupunând că în orice familie se vorbește colorat sau că oricum, la un moment dat, vor auzi și expresii mai ”neortodoxe”. Nu râde când copiii mei spun ”o prostie” și nu-i încuraja să o spună din nou, acordând atenție unui cuvânt care altfel s-ar pierde curând din vocabularul lor curent. Nu vorbi peltic cu ei și nu stâlci cuvintele, chiar dacă cei mici încă o fac… copiii au nevoie să audă cuvintele rostite corect, pentru ca ei – la rândul lor – să-și însușească varianta corectă a acestora. Nu folosi interjecții și ”uciii-uciii!” în mod exagerat; vorbește-le copiilor firesc, dacă dorești ca ei să-ți răspundă la fel.

Te rog fii atent, în general, cum vorbești cu copiii… s-ar putea ca ei să nu înțeleagă umorul tău și s-ar putea ca nici eu, ca părinte, să nu înțeleg acest lucru. Hai să râdem cu copiii, nu de ei. Hai să nu uităm cât sunt de inocenți și puri, cât de ușor pot fi răniți de cuvintele noastre, cât de sensibili sunt la ceea ce le arătăm prin gesturi și limbaj.

Respectă sănătatea copiilor mei!

Am momente în care, exasperată și intoxicată de nevoia constantă a celor din jur de a fuma oriunde și oricând, îmi doresc să pot face să dispară cu totul țigările, din această lume… Sunt o fostă fumătoare și acum, la mai bine de 5 ani de când am renunțat la această plăcere din motive medicale, cea mai mare motivație pentru a nu fi tentată vreodată să mă reapuc de fumat este că doresc să-mi cresc fetelor într-un mediu curat, oferindu-le exemplul meu personal și protejându-le de a deveni fumătoare pasive. Fumul de țigară îmi provoacă deseori crize de astm, mă îmbolnăvește pentru zile bune, se impregnează în haine, în mobile și pereți… iar spațiul în care fetele mere respiră devine un focar de toxine pentru plămânii lor! Cum de aceste lucruri nu au nicio importanță pentru un fumător?

Mi-e greu să înțeleg de ce eu par egoistă și intolerantă dacă rog oamenii din jur să nu fumeze în spații închise, în prezența copiilor mei… când singura dovadă de egoism pe care eu o văd în această situație este cea a unor adulți deloc impresionabili de riscul de a te îmbolnăvi, în vreun fel, din cauza fumatului, cu atât mai puțin impresionabili de riscul ca un copil să inhaleze fumul lor și să-i facă rău. De ce plăcerea fumatului vine, de cele mai multe ori, la pachet cu un total dezinteres față de dreptul unui copil sau a unui adult nefumător de a nu deveni fumător pasiv, în jurul tău?

Mi-e și mai greu să înțeleg cum, din considerație sau prietenie pentru mine, nu poți amâna fumatul unei țigări cu o oră sau două, atunci când eu te rog explicit să faci acest lucru, pentru sănătatea copiilor mei. De ce ai pretenția să ne vizităm, să fim în bune relații și să socializăm cu bucurie, când eu sunt deranjată de țigara ta și încerc să-mi feresc copiii de fumul ei, iar tu nu poți face efortul de a respecta această dorință a mea, măcar fumând cu măsură, într-un spațiu în care gestul tău nu-i afectează pe ceilalți (pe geam, în balcon, afară etc.)?

Pe de altă parte, nu le oferi să guste cafea sau alcool, doar ca să râzi de grimasa pe care o vor face simțindu-le gustul… Nu fă acest lucru nici în scop educativ, ca să le demonstrezi că nu e bun… eu sunt părintele și mie îmi revine responsabilitatea educației lor, indiferent de moment sau metodă.

Nu-mi încuraja copiii să facă lucruri riscante, dacă eu consider că sunt dincolo de limita siguranței lor. Nu-i învăța să facă tot felul de cascadorii periculoase, doar pentru a-ți atribui meritul că de la tine au deprins ceva atât de ”deosebit”. Nu-i antrena în activități neadecvate vârstei lor, nu-i duce în locuri străine fără să-mi ceri permisiunea înainte,  nu le promite că veți face împreună lucruri pe care eu nu le aprob, căci s-ar putea să fie tentați să le încerce singuri, punându-și sănătatea sau chiar viața în pericol.

Ajută-mă să am grijă de copiii mei, respectă-le nevoile și respectă-mă  pe mine, ca părinte!

*****

Și mă opresc aici. Este că sunt o mamă total nerezonabilă și fără niciun haz?

41 Comments

  1. oho! Cat de mult rezonez cu tot ce ai scris aici! Ca de obicei de fapt. Fiecare punct pe care l-ai abordat a fost motiv de enervare si suparare pentru mine…si nu stiu nici acum cum sa reactinez onorabil la toate comentariile “binevoitoare” din jur. Si mi-e greu sa le raspund, sa-i contrazic, in special cand li se pare ca am copii prea alintati si trebuie sa fiu autoritata, sa nu-i rasfat, cand plang sa nu-i iau in brate si sa nu stau dupa ei etc. Si ce am constatat este ca multe mame binevoitoare si atotstiutoare nici macar nu si-au crescut ele copii – i-au dat la cresa, la gradinita, la bunici, la bone si stateau nici o ora pe zi cu ei, si apoi, in week-end, relaxate si impacate cum le jongleaza ele pe toate in viata lor – si copii, si servici si curatenie si familie si aspect etc…se apuca sa dea sfaturi. Uneori fac bine, uneori gresesc, dar cat de repede se grabesc unii sa dea sfaturi si sa critice, si cat de putini sunt cei care sa inteleaga si sa accepte – chiar atunci cand gresesti! Saptamana trecuta era in parc o mamica – avea o fetita de 1 an, si un baietel de 2 ani aproximativ…iar fetita se incapatana sa faca ceva, mama ei isi pierduse rabdarea si a inceput sa ridice vocea la ea. Fetita a inceput sa urle – ca nu era lasata sa faca ce vrea si ca mama ei tipa la ea. Langa mine o alta mama relaxata comenta malitioasa – “mama urla, deci si copilul urla”. Nu pot sa zic ca nu avea dreptate mama cea relaxata. Normal ca nu e bine sa tipi la copii si ca trebuie sa te controlezi ca parinte. Si totusi se putea vedea ca mamica cu doi copii era depasita de situatie, isi pierduse controlul si un comentariu rautacios nu o ajuta cu nimic, ci numai ii facea rau si ei si copiilor. Mi s-a parut o critica gratuita si lipsita de intelegere, desi foarte adevarata.

    • Carla

      ”Rețeta” mea pentru toate aceste situații este o politețe rece, un minimum de diplomație pe care mi-l auto-impun atunci când dialogul cu cei din jur devine tensionat.
      Mi se par extrem de agasanți și obositori oamenii care par să le știe pe toate. Nu e treaba mea să fac nimănui educație, ce pot să fac este să dau o explicație sumară pentru alegerile mele, în cazul în care curiozitatea interlocutorului este reală și deloc malițioasă. Altfel, nu văd rostul unor discuții în contradictoriu, în care nimeni nu se lasă convins de nimic altceva, în afara ideilor puține și fixe pe care cei mai mulți le vehiculează.

  2. dramy

    Carla,eu iti citesc blogul de multa vreme si le-am vazut pe fetitele tale crescand frumos,dar sper sa nu te supere sinceritatea randurilor mele…Ai si nu ai dreptate in cele scrise mai sus…intr-adevar e dreptul tau ca parinte de a decide ceea ce e bine si ce e interzis pentru copilul tau fara sa trebuiasca sa te scuzi,explici,justifici…Cred ca,aproape toate mamele au trecut prin situatii ca cele descrise de tine,in care ne erau puse la indoiala deciziile sau se incerca sa fim puse intr-o postura incomoda,fiind cele ,,rele” pentru ca refuzam ceva sau punem anumite limite copilului etc…Si pe mine ma deranjeaza comentariile,mai ales daca sunt din partea celor apropiati,uneori incerc sa explic,alteori nu…Dar nu sunt radicala.Adica in situatii ca cea descrisa de tine in magazin,incerc sa inteleg ca un strain nu are de unde sa stie cum imi cresc eu copilul si ce obiceiuri alimentare au copiii tai si poate doar incerca sa fie draguta cu ei,iar refuzul tau a ofensat-o …Nu spun sa cedezi doar ca sa faci pe plac unui necunoscut,insa sunt moduri si moduri de a refuza sau puteai sa le lasi pe fetite sa le ia,sa multumeasca doamnei si apoi sa le explici lor la plecarea in magazin de ce nu e bine sa le consume,ca doamna nu a stiut ca nu sunt bune si ca tu ai sa le oferi acasa un desert mai sanatos…Adica sa gasesti o cale de mijloc in multe din situatiile in care suntem puse si noi si ei,fara a-i face confuzi…Sper sa ma intelegi gresit,dar copiii nu pot fi tinuti sub un ,,clopot de sticla” la infinit si mai devreme sau mai tarziu ,vor merge in colectivitate,la aniversariile prieteniilor si vor avea tentatii de tot felul…Fireste ca cel mai bine e sa ii crestem sa aiba obiceiuri alimentare sanatoase,dar intr-adevar ,,nu a murit nimeni” pentru ca la un Craciun a gustat dintr-o felie de tort sau o saloana…Eu pe Karina am lasat-o sa guste si din lucruri pe care in mod normal nu i le dau,tocmai pentru ca mai tarziu sa nu exagereze ,consumand tot ceea ce i-a fost interzis.Insa asa gandesc si imi cresc eu copilul si nu am pretentia ca e cea mai buna cale,e poate doar cea potrivita pentru noi…Ideea e ca nu imi place la mamiciile de acum tocmai asta,inversunarea cu care isi apara ideiile si principiile,motivand ca doar ale lor sunt cele corecte…poate ar trebui sa ne respectam intre noi alegeriile si modul de a vedea educatia,chiar daca nu coincid…
    In ceea ce priveste restul lumii,prieteni sau apropiati…tot calea de mijloc e solutia…Poate vorbind cu ei ca sa inteleaga de ce procedezi asa cu copiii tai fara sa para ca tu ,,le stii pe toate” ajuta…Iar chestia cu fumatul ,e ceva ce tine de respect,nu numai fata de copii ,ci si fata de nefumatori.Si noi avem prieteni ce fumeaza,mergem in vizita la ei sau iesim impreuna si n-am fost niciodata pusa in situatia de a-i ruga sa nu fumeze in preajma fetitei,e ceva ce se subintelege…

    • Carla

      Dramy, nu m-au deranjat niciodată mesajele tale și îți mulțumesc pentru că spui mereu lucrurilor pe nume atât de sincer.

      Răspunsul dat doamnei din magazin nu se adresa ei, ca adult, ci era o explicație oferită direct fetelor mele, aceeași explicație pe care încerc să le-o ofer mereu atunci când suntem în situații similare.
      Pentru mine a fost mai important ca fetele să știe că nu facem excepții de la regula noastră de a nu consuma alimente nesănătoase oferite de alții. Doamna s-ar fi ofensat oricum, am spus că avea un mod foarte invaziv de a pune întrebări și de a vorbi cu fetele. Poate că par nepoliticoasă pentru majoritatea persoanelor, dar interesul meu este de a nu crea un precedent din această practică atât de uzuală la noi. Nu vreau ca fetele să șînvețe că pot lua alimente de la străini, cu sau fără mine de față. Nu vreau să le dau impresia că e în regulă să acceptăm asemenea tratații din politețe, iar apoi să le aruncăm sau să le dăm altcuiva, redevenind brusc nesănătoase… Au 3,9 ani, nu ar înțelege acest mecanism al falsei politeți.
      Pentru mine nu are sens treaba asta. De ce să mă scarpin eu peste cap, doar pentru ca o străină să se simtă bine cu gestul ei pseudo-caritabil și atât de ostentativ? De ce, de grija politeții față de cineva necunoscut, să intru în discuții și explicații de acest fel cu fetele? Iar doamna în cauză să rămână cu impresia că e foarte ok să facă asta și altor copii?

      Știi, nu e vorba că Măgura ar fi otravă sau că un măr ar fi fost mai sănătos. Și eu le satisfac fetelor mele o mulțime de pofte, curiozități și capricii… dar vreau să o fac, așa cum am scris și în text, la alegerea mea, cu produsele pe care EU doresc să le ofer și la momentul decis de mine. Și, deocamdată, chiar nu vreau să pun pe lista precedentelor și asemenea prăjiturele din comerț. Vezi, ajungem la aceeași chestie: eu să mă justific pentru dreptul meu de decide cum și cu ce îmi hrănesc copiii. 🙂

      Ce bine ar fi dacă oamenii ar înțelege că gestul acesta de a oferi copiilor diverse nu este atât de bun și dezirabil pe cât pare a fi…

      • E valabil si la catei aceasta regula. Prima lectie de dresaj: sa nu manace de la straini.
        😀

        Dur articolul, dar bun. Cam totul se rezuma la respect. Iti respect deciziile si nu intervin peste deciziile tale. Iti cresti copii cum crezi tu ca e mai bine.

        • Carla

          E dur, da. Însă discuțiile de acest fel nu sunt niciodată comode.
          Totuși rămân necesare, pentru binele și sănătatea copiilor noștri. Ca și a cățeilor, mi-a plăcut comparația ta. 😉

    • Lavi

      Ai spus urmatoarele : “…poate ar trebui sa ne respectam intre noi alegeriile si modul de a vedea educatia,chiar daca nu coincid…”. Exact despre asta este vorba: haide sa respectam ca unii parinti au modalitati diferite de educatie fata de ceea ce nou ni se pare “in regula” . Asta implica si sa intelegem ca alti parinti isi cresc copiii sub clopote de sticla, asa cum ai mentionat. E fix problema fiecaruia cum alege, ideea este ca si daca suntem convinsi ca varianta noastra e mai buna sau mai sanatoasa, e cel mai civilizat sa o pastram pentru noi. Plus ca varianta cu ii dau sa manace si de aia si de aia pentru ca va fi tentat sa o faca cand va avea acces mi se pare un argument cel putin pureil, pe acelasi principiu am putea sa le dam sa fumeze sau sa bea ca vor vedea si vor fi tentati.

  3. gaby

    buna
    citesc prima data un articol al tau si ma regasesc in multe- incepand de la faptul ca si eu am 2 fete

    si pe mine ma deranjeaza mult atitudinea celorlalti atunci cand nu tin cont de modul in care eu si sotul meu am ales sa ne crestem copii- cel mai tare m-a uimit o replica de la o mamica de la gradinita fetei mari- intrebarea ei a fost daca dupa serbare mergem si noi la mac- eu am zis ca nu nu am mers niciodata si nu vreau nici acum- dar ce fata mor?- nu nu mor dar copilul meu la aproape 5 ani arata de 5 nu de 8 ca al tau
    am zis in gandul meu

    e greu sa vrei sa traiesti sanatos si sa-ti cresti copiii sanatos daca cei din jur desi au acces la informatii nu vor sa intre in contact cu informatia- poate pe principiul ce nu stii nu te afecteaza

    cat despre rabdare si tantrumuri las spatiu – cea mica are 2 ani si e in plina perioada

    felicitari ai punctat foarte bine si iti zic ca esti chiar foarte impaciuitoare – absolut deloc radicala desi oamenii carora te adresezi de multe ori nu intleg nimic rugandu-i frumos ci dupa ce ii iei de guler si dai cu ei de zid
    intru acum sa citesc arhiva ca-mi place ce am citit pana acum

    mersi mult

    • Carla

      Bună Gaby, mulțumesc pentru vizită și pentru comentariu.

      O idee pe care nu am atins-o în text, care însă se leagă de ce spuneai tu, este că ar trebui – ca părinți – să învățăm să nu ne mai rușinăm de alegerile noastre, atunci când ele nu sunt conforme cu norma. Am văzut deseori (în primul rând chiar la mine) cum, atunci când trebuie să refuzăm ceva, încercăm o mulțime de justificări și scuze bâlbâite, deseori false, pentru a nu ofensa prea mult cealaltă persoană.

      De exemplu, dacă li se ofereau fetițelor mele napolitane în parc, de către o altă mamă, obișnuiam să refuz explicând că fetele au probleme cu dințișorii și le-am restricționat dulcele sau că nu vreau să le stric pofta de mâncare consumând dulcele înaintea mesei, în loc să spun că nu consumăm defel napolitane, pentru că mi se par complet nesănătoase pentru copii. Nu voiam s-o fac pe mama respectivă să se simtă pusă la colț pentru că ea oferă copiilor ei dulciuri de acest fel. Nici acum nu sunt cu mult mai directă, dar am început să prind curajul de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă risc să jignesc cu răspunsul meu. Poate că aceste ”dușuri reci” vor aduce, în timp, mici semne de întrebare în mintea altor părinți…

  4. diana.savu

    Aaaaa, si Cola e sanatos, si aspartamul si merele care lucesc frumos de la ceara…..si eu sunt o nebuna, ce mai club:):)tre sa iti spun ca nu e tipic romanesc, se intampla si la altii.

    • Carla

      Nu știu cum e în alte părți, dar românii par să aibă meteahna asta de a pune politețea și falsele relații de comunicare cu cei din jur în fața binelui real al copiilor.

      Nu mă aștept ca oamenii să înțeleagă de ce copilul meu este gălăgios sau deranjant într-un anume moment, mă aștept însă măcar să fiu lăsată în pace și să nu se pună și mai mare presiune pe mine, atunci când eu încerc să calmez copilul, ajutându-l să iasă dintr-o criză de tantrum. La fel, nu mă aștept ca toți oamenii să fie adepții unor reguli similare de alimentație sănătoasă, doresc însă să nu mi se ofere ”binele” lor cu forța, împotriva dorinței mele, doar pentru că mimăm o politețe care nu servește decât ego-ului nostru.

  5. Manu

    Carla, draga, cand erau fetele mici nu eram inca atat de bine informati cu privire la nocivitatea unor alimente considerate de baza (zahar, margarina, faina alba, ulei etc), dar am recuperat si acum stiu si ele, la 15 ani, foarte multe despre “nebunia” produselor pentru copii din comertul nostru. Nici macar ele nu ar consuma vestitele “Magura” :)). Nu am cumparat niciodata de cand au aparut …
    In rest, nu pot decat sa fiu de acord cu niste reguli elementare de conduita care tin de un picut de respect, si pentru parinte si pentru copii. Ceea ce lipseste in multe ocazii.

    • Carla

      N-am avut niciodată vanitatea de a crede că vom ajunge, ca părinți/bunici/rude/prieteni, să le știm pe toate. E timp și loc mereu, pentru a învăța ceva în plus.

      Aici e vorba de încredere, respect, acceptare… lucruri de multe ori complet devalorizate, sub povara unor ”bune intenții” pe care eu nu le (mai) pot lua ad-literam, știind că le fac rău copiilor mei.

  6. ella

    Sunt 100% de acord cu tine, prin urmare nu pot spune ca esti o mama “rea”.
    Eu am luat atitudine de multe ori in a-mi proteja copii. Au fost cazuri in care am refuzat sa mai socializez cu anumite cupluri pentru ca nu rezonam, iar relatia lor parinte-copil era una cu care noi nu eram de acord, nedorind ca copii nostri sa fie expusi am renuntat noi la relatiile cu parintii.
    E atat de bine aici ca fumatul se face in aer liber, chiar daca mergi la cineva in vizita, el iasa afara la o tigara, prin urare tare greu ne-a fost cand am vizitat tara si cautam/ intrebam in localuri de incaperi fara fumatori.

    • Carla

      Ella, e simplu să triem din prieteni și cunoștințe, atunci când nu mai suntem pe aceeași lungime de undă… Cu familia, însă, e mult mai dificil să găsim un numitor comun. Eu una nu pot fi radicală.

      Fumatul este cu totul altă poveste. Efortul de a nu fuma în jurul copiilor ține, până la urmă, doar de bunul simț al fiecăruia. Una e să-i oferi copilului o bomboană, crezând că e bună și că-i place… și alta e să-ți aprinzi o țigară, fără a da doi bani pe sănătatea celui de lângă tine. 🙁

  7. Mihai POGO

    Si unii tati gandesc cam la fel.

    • Carla

      Mda, dar rufele cu tații pot fi spălate în familie… cu restul e mai greu de negociat. 😉

  8. Adriana

    Carla, incredibil cat de tare ma regasesc in tot ceea ce ai scris mai sus. O sa le dau parintilor sa il citeasca poate asa vor intelege mai bine lucrurile… desi parca nu mai am nicio speranta avand in vedere ca am incercat sa le explic de nenumarate ori (ce-i drept la nervi)…
    Citind articolul, am vazut ca ai doua fetite gemene. De aceea, pe aceasta cale, doresc sa te invit pe Facebook, in grupul dedicat parintilor de gemeni: http://www.facebook.com/groups/MAMICIdeGEMENI. Aici ne poti impartasi pe viitor postarile tale sau poti discuta cu ceilalti parinti pe diferite teme.

    • Carla

      Adriana, îți mulțumesc pentru aprecieri și pentru invitația pe grupul de FB. Voi lua în considerare invitația ta, momentan sunt deja membră a unui alt grup similar și timpul liber îmi este limitat la maxim, nu reușesc să socializez nici măcar pe jumătate din grupurile de interes în care sunt înscrisă…

  9. Gabi

    Carla, ai reusit sa transpui in scris foarte bine ceea ce simt si traiesc zilnic ca si parinte.

    Pentru mine, copilul este cea mai mare responsabilitate si indiferent de etichetele care mi se pun de catre unii sau altii, niciodata nu voi inceta sa fac ceea ce consider ca este cel mai bine, potrivit, sanatos pentru copilul meu.

    Mi-ar placea ca ceea ce avem mai de pret, copilul, sa nu mai fie un accesoriu, o jucarie, o distractie, o obligatie.

    • Carla

      Gabi, ai spus foarte bine… copiii nu ar trebui să fie un accesoriu, o jucărie, un pretext de divertisment pentru vizitatorii ocazionali, fie că ei sunt familie sau prieteni. Suntem obișnuiți să râdem de orice, însă copiii percep altfel cuvintele noastre. De câte ori n-am văzut copii izbucnind în plâns pentru că cei apropiați se amuzau de ceea ce spuseseră sau de felul cum făcuseră un anumit lucru. Copiii sun delicați și trebuie protejați, ajutați să-și dezvolte un umor sănătos la rândul lor, un umor în care să râdem cu cel de lângă noi, nu de el…

  10. Lyan

    Imi vine sa pun in rama acest articol pentru ca sa il vad mai des,sa invat si sa nu repet greseli pe care le-am facut in mod inconstient ca de exemplu sa intreb un copi daca vine cu mine fara sa ma gandesc ca ar putea fi o problema spunand asta.
    Articolul acesta descoperit intamplator a fost pentru mine o adevarata revelatie.

    • Carla

      Lyan, mă bucur că ți-a fost de folos. Chiar dacă este delicat și uneori deranjant, oamenii ar trebui să înțeleagă că unele gesturi bine intenționate nu sunt percepute de copii ca atare. Și nici de părinți. 😉

  11. arareori am intalnit atat de mult egoism si monopol absolut exprimat de cineva care are rolul de mama… sper ca atunci cand copii tai vor interactiona cu lumea, reflexele lor de a socializa cu incredere sa fie neatrofiate.

    • Carla

      ? 🙂

      Dacă prin ”egoism și monopol absolut exprimat” înțelegi dorința unei mame de a-și proteja copilul de lucrurile nesănătoase din jur, sperând să-l ajute pe copil să-și formeze un background de bune obiceiuri alimentare (și nu numai) pentru atunci când va fi pe picioarele sale și liber să facă alegeri – toate acestea în detrimentul unei politeți greșit înțelese (scopul meu este să fim sănătoși, înainte de a fi politicoși) – atunci da. Ai dreptate.

      În altă ordine de idei, ăsta cu reflexele atrofiate să fie tot baiul… Până la urmă, din punctul meu de vedere, încrederea în lume și oameni se construiește tocmai având o relație sănătoasă cu mediul, de mic.

      • Pe unde este tatal in acest intreg demers care vizeaza “grija pentru copil” ? Pe unde apare a doua opinie cu privire la cresterea si educarea unui copil? Eu sunt p[erfect constient ca in Romania primeaza dictatura matriarhatului ca tipar social defect si ca ea are din pacate o libera exprimare prin acapararea totala a copilului de catre mama si sufocarea acestuia cu “metodele cele mai bune stiute 100% numai de mama”… Stilul unilateral al articolului precum si raspunsului oferit mie, pentru care zic multumesc, arata o mama care este departe de a constientiza adevaratul bine al copilului sau. Arata o mama care NUMAI DOMNIA SA stie cel mai bine….

  12. Ana

    Ma scuzi… Criză de tantrum? Ti se pare corectă formularea?

    • Carla

      În urma atenționării tale, am verificat. Într-adevăr, pentru limba română nu există o variantă exactă (termenul nu se regăsește în dex), așa că apar, în textele de pe internet, atât varianta simplă – ”tantrum”, cât și cea utilizară de mine – ”criză de tantrum” sau ”criză emoțională”.

      Dacă mă poți lămuri, aștept cu interes explicațiile tale.

  13. Tata

    La lucru!
    Iar seara tarziu, cand ajunge acasa, impartaseste, discuta si dezbate opinii cu mama in asa fel incat sa ajunga mereu la un consens si sa isi poata creste copiii in armonie, liniste si pace.
    Si daca tot am adus vorba de liniste si pace, ne dorim sa fim inconjurati numai de oameni binevoitori. Multumesc

    • Nu, serios, iar ne uitam la filme americane obligatoriu cu happyend?

      • Carla

        Eu una mă bucur că intervenția dvs. l-a făcut pe ”tatăl” să comenteze pe blog! 😀

        În al doilea rând, surprinzător, nu trebuie să fii într-un film american ca să ai parte de happy-end-uri, la final de zi. 😉

    • Carla

      În primul rând, îndrăznesc s-o contrazic pe ”prof. Tanya Byron, specialist cu 23 de ani de experienţă în psihologie clinică” cu o singură idee, cu care eu rezonez într-o foarte mare măsură: ”It’s not our job to toughen our children up to face a cruel and heartless world. It’s our job to raise children who will make the world a little less cruel and heartless.”( L.R. Knost, Two Thousand Kisses a Day: Gentle Parenting Through the Ages and Stages). Îmi asum, așadar, riscul de a crește copii cu ”probleme psihice”, căci tentația de a ieși – totuși – copii cu adevărat sănătoși la cap e prea mare. 😉

      Al doilea link se referă la un studiu efectuat pe tineri studenți și are drept concluzii efectele pe termen lung ale controlului ”părinților-elicopter” pe termen lung; nu regăsesc acolo nicio idee vis a vis de asigurarea unei alimentații sănătoase în copilăria mică. Din punctul meu de vedere, controlul alimentației unor copii de nici 4 ani nu are prea mult de-a face cu hiper-protecția sau cu nevrotismul. Ci, mai degrabă, cu responsabilitatea și dorința de a consolida o bază sănătoasă de deprinderi alimentare, utilă pentru întreaga viață ulterioară a celor mici.

      • BA

        Atat timp cat copiii nu vad un exemplu de politete pus in practica, nu imi imaginez la ce lume “less cruel and heartless” vor avea putinta sa contribuie.

        Imi pare rau, desi rezonez si eu cu practicile sanatoase in alimentatia copiilor nostri si multe altele prezentate de tine mai sus, nu pot fi de acord cu totalitarismul. Traim intr-un mediu social si trebuie sa ne comportam ca atare, asta insemnand si compromis din partea noastra din cand in cand.

        Daca vrei sa fii lasata in pace, tu si copiii tai, cauta o padure izolata) unde ati fi lasati in pace si scutiti de “agresiunile” oamenilor din jur.
        Daca un adult nu poate intelege importanta energiei pozitive, nu vad cum o poate cultiva mai departe copiilor.

        Imi pare rau sa vad ca oameni cu educatie, cultivati si bine intentionati nu vad importanta intelegerii reciproce. Se numeste EGOISM. “Less cruel and heartless” inseamna TOLERANTA. Un concept prea putin inteles de romani. Recomand cu caldura.

        Nu traim singuri pe lume.

        P.S.: Bravo Tata!

        • Carla

          Rezonez și eu la partea de toleranță și energie pozitivă, însă cred că numitorul comun între acestea și alimentația nesănătoasă (repet, nu bucățica aceea de ”ceva” este problema, cât crearea unui precedent și dificultatea de a explica ulterior copilului de ce facem asemenea excepții, doar de dragul politeții) trebuie să fie altul.
          Sinceritatea (incomodă, deseori), pe de altă parte, este o altă valoare pe care eu doresc să le-o insufluu fetițelor mele. Chiar dacă prețul ei este un low-profile în societatea de azi, așa ”defectă” cum este ea.

          Pentru mine lipsa de politețe este diferită de bădărănie sau obrăznicie. Uneori, însă, lucrurile nu pot fi altfel spuse pe nume, iar concesiile de acest fel cu persoane străine nu-mi aduc niciun câștig personal.

          Plus de asta nu vreau (chiar nu vreau!) să-mi învăț copiii că pot consuma alimente de la străini, fie ele de orice natură.

  14. Gyongyi

    Suntem pe aceasi lungime de unda 🙂 \
    Foarte bine punctat.
    La cat mai multe vizualizari!
    Merita citit si dezbatut acest “articol”. :*

    • Carla

      Mulțumesc pentru aprecieri; e un subiect destul de incomod, chiar și în discuțiile cu alți părinți.

  15. Adina

    Salut,

    Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar chestia cu copilul care nu e rau, ci supra-mega-extra obosit mi se pare o scuza prin care lasi un copil prost crescut si crizat sa se manifeste in voie. Am fost in concediu cu niste prieteni care aveau copii “obositi” se pare non-stop care mi-au mancat zilele. Astfel, de dragul unor plozi nebuni si rasfatati eu a trebuit sa imi sacrific concediul, iar cele 7 zile au fost suficiente ca sa ma convinga ca eu nu vreau copii niciodata. Voi mamele, sunteti cam obsedate de acest statut, dar pe cuvant ca ar trebui sa-i mai ‘scuturati’ pe copilasii vostri mici si isterici, sau cel putin sa-i culcati mai des sa nu fie atat de ‘obositi’. Nu uitati ca sunt foarte deranjanti copii care faz tot felul de pozne, care zbiara, care te tot intrerup cand vorbesti,care iti umbla prin dulapuri cand vin in vizita,care dau la maxim tv-ul cand sunt in aceeasi camera cu tine ca sa asculte melodiile idioate din desene animate, etc. Poate voi ati uitat cum e sa nu ai copii, sa ai o viata in care alte lucruri iti fac placere, si din dragoste pt copilasii vostri gasiti foarte multe scuze pt comportamentul lor cel putin iritant!!!!

    • Carla

      Adina, aș fi încercat să-ți explic câteva lucruri legate de toleranță, de bucuria de a avea copii, de respectul pe care îl datorăm acestor mici ființe – de a căror bună-creștere și fericire noi, părinții, suntem direct responsabili… dar vorbim limbi deferite. Atâta vreme cât viziunea ta asupra copiilor include apelative de genul celor folosite cu generozitate în comentariul tau (”prost-crescut”, ”crizat”, plozi nebuni și răsfățați”, ”sacrificiu”, ”isterici” etc., etc., etc.), nu cred că ești în poziția de a înțelege ceva din ceea ce înseamnă psihologia copilului. Pari puțin dezorientată, confuză, dincolo de a mitocănia și ignoranța cu care ai scris acest comentariu, până la urmă hilar.

      Ești sigură, totuși, că nu voiai să jignești pe nimeni? 😉

      Este foarte bine să nu-ți dorești copii, nu pari să fii pregătită pentru o asemenea responsabilitate și nu e niciun capăt de lume că sunt persoane cărora nu li se potrivește statutul de părinte. Nu înțeleg, totuși, de ce te preocupă articolele de parenting, mai ales cele de opinie, cum este acesta, de vreme ce ai o viață liberă, în care probabil sunt atâtea lucruri pe care să-ți facă plăcere să le faci.

    • ami

      Și de ce ai ajuns să citești un articol exclusiv despre copii și creșterea lor dacă tu nu îți dorești? Doar așa ca dă jignești?

  16. Natalia

    …am avut nevoie de o ora si un pic de la citirea acestui articol, pana in momentul in care mi-am luat inima in dinti si am inceput sa scriu, o ora pentru reechilibrare emotionala ca sa zic asa. Toate aceste lucruri imi sunt atat de cunoscute si sunt atat de revoltata…

    Sunt intru totul de acord cu cele scrise in acest indreptar desi, eu una, as mai completa lista cu inca cateva dar nu vreau sa fiu si mai “transanta” decat sunt deja.

    Nu voi intelege niciodata falsa modestie, falsa politete, falsele maniere s.a.m.d….de ce trebuie sa fiu eu fals politicoasa cu o “tanti Geta/nea Gigel”, asa zisi bine intentionati in perceptia publicului la fel de bine educat ca si acestia doi din urma, cand indivizii, practic, ii fac rau copilului meu?! Oare rolul meu de parinte nu este acela de al proteja?! Cum Dumnezeule sa aiba cineva pretentia ca eu, sau oricare alta mamica/tatic in locul meu, sa reactionez cu calm, tact, maxima politete etc cand cineva are o problema de cultura generala si ii ofera copilului meu tot felul de “bunatati”, fie ele comestibile sau etice.

    La fel nu voi intelege obiceiul de a oferi mancare/ alte lucruri unor persoane necunoscute. Poti sa fii dragut si bineintentionat cu copilul meu verbal, atata timp cat copilul meu este un strain pentru tine.

    Citeam mai sus, un comentariu au unei doamne care apela la toleranta, intelegere etc avand reper incidentul cu prajiturica din magazin spunand ca un strain nu are de unde sa stie cum iti cresti tu copilul – eee, aici e magia! Tocmai pentru ca strainii nu au de unde sa stie cum isi creste fiecare copiii, este fabulos de bine sa se rezume doar la “giugiuleli”” verbale cu acesti copilasi straini.
    Un exemplu personal. Fetita mea este extrem de alergica la banalele portocale – sunt sanatoase, miros bine si sunt pline de vitamine si minerale etc si vine un strain cu o portocala ….nici nu mai are sens sa continui povestea la fel cum nu are sens sa ii dau explicatii unui strain cretin care ofera alimente unui copil necunoscut, cum, de ce si pentru ce nu poate fi “bine intentionat” gestul sau…
    Civilizat ar fi, daca tot nu te poti abtine si vrei sa ii oferi o prajiturica unui copil strain, sa intrebi parintele acelui copil daca este in regula sa faci acest lucru…

    Mi s-a intamplat sa fiu intrebata de ce nu ii ofer copilului meu de un an tort (din comert era cel vizat). Am primit si argumente stupide gen “Cum, trebuie sa guste de toate!” Zau?! Ia toarna-ti in gurita D-fenilalanina strainule ca eu pot sa traiesc cu speranta ca ti-au fost facute toate analizele de cand te-ai nascut si sa presupun ca esti sanatos tun si poti sa mananci si parafina, ca rau tot nu o sa-ti faca!
    Alt argument cretin care mi-a fost servit a fost “Pediatra mea mi-a zis ca e ok, ca nu are cum sa ii faca rau, ca daca mie nu imi place mancarea fara sare si zahar cum pot sa am pretentia ca cel mic sa o accepte”….:|

    In incheiere vreau sa ii multumesc autoarei Indreptaturului pentru toate eforturile pe care le face in lupta, infinita parca, cu asa zisa “normalite”, deopotriva, pentru acest articol care, pentru mine, in acest moment de maxima asfixiere emotionala, este o gura de aer proaspat de care aveam infinita nevoie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *